CARABUSII

CĂRĂBUsII[1]

Carabusul-de-mai sau gainusa (Melolontha melolonlha) este cel mai cunoscut gîndac. Poporul stie ca e stricator, dar se bucura cînd îl vede. E doar unul dintre vestitorii primaverii din lumea necuvîntatoarelor marunte. Acest gîndac cu aripile ca de arama nu zboara în cîrduri mari, decît dupa ce Babele si-au scuturat toata mînia si s-a dus sa se odihneasca lînga Gerila, ascuns în cine stie ce pestera tainuita.

Cînd vezi, catre seara, în luna lui Mai, cei dintîi carabusi, în adevar parca simti si mirosul plamadirii pamîntului în care n-a ramas buruiana neîncoltita. Zanateci zboara în toate partile. Se lovesc de oameni, se lovesc de copaci. Cad jos ca amortiti si iarasi îsi iau zborul prin vazduhul plin de mireasma proaspata a celor dintîi flori.

Românul îl prinde, îl pune în palma si-l lasa sa zboare. Daca zboara iute, peste vara gospodarul va fi harnic; daca sta în palma multa vreme pîna ce-si ia de seama, harnicia gospodarului e cam îndoielnica.

Cîte alte credinte nu sînt legate de aparitia car 21521j97v abusilor? De sînt mai parosi pe pîntece, anul va fi manos în porumb. De ies multi deodata, nu se vor face poame, dar cîmpurile vor da rod. E bucuria legata de cele dintîi fapturi primavaratice, dar e si ceva din nadejdea fatalistului si dorinta de a cunoaste viitorul.

Dracii de copii stiu ca petrec mai bine pe seama carabusilor, facînd moristi si zbîrnitori, cîntîndu-le, cîta vreme ei se chinuiesc ca sa zboare, macar ca sînt prinsi de picior cu vreun spin de prun:

«Vai sarmane carabus

Pe a cui mîna încapusi

De acum oricît vei încerca

De mîna mea nu-i scapa.»

Fig. 215. Carabusii (B) cu larva (A.).

si totusi carabusii nu merita o asemenea crutare. Sînt rai si ei, sînt rele si larvele lor.

Batrînii abia au iesit din pamînt si se napustesc asupra pomilor cu frunza frageda. Hoinaresc cît hoinaresc, ca beti, o parte de noapte si apoi se pun pe mîncate. Gura lor e ca un foarfece. Cele doua perechi de falci tari sînt ca bucati de ferastraie cu dintii stirbiti. Cu ele taie frunza, taie mugurii, mîncînd pîna ce se umfla, iar spre ziua, satui dar si amortiti de frig, stau nemiscati pe frunze. Cînd scuturi copacul, pare ca bate piatra, asa rapaie gîndacii somnorosi. Atunci, în ziua, sînt prinsi, adunati si azvîrliti în foc ca niste raifacatori. Prin unele tari, unde se economiseste si firul de iarba, carabusii scuturati sînt dati la porci; aiurea sînt uscati, macinati si dati la gobaile din curte. Ba nu rareori sînt fierti, iar grasimea ce iese dintr-însii foloseste la facerea sapunului de casa.

Îsi închipuie oricine ce puzderie de carabusi trebuie sa se abata asupra gradinilor, daca sînt în destul de mare numar ca sa se poata scoate din ei grasime de sapun. E drept ca sînt ani cînd carabusii vin nori, ca lacustele. În primavara anului 1887, primaria Brasov a cheltuit 108 fiorini, aproape 300 Iei de pe vremea aceea, lei-aur, pentru culegerea gîndacilor, platind cîte un craitar litrul de carabusi. În cei 10 800 litri adunati se gaseau peste 4 milioane de carabusi (Knechtel). Numarul acesta oricît de mare ni s-ar parea, macar ca acum milioanele[2] sînt curente, nu e nimic fata de ce s-a strîns într-un an în Saxonia. S-a ajuns la 1 590 milioane de carabusi. Adevarata pacoste pentru livezi.

Oricît i-ai scutura, oricît i-ai arde, pare ca ies din pamînt la nesfîrsit. Noroc ca intervine si politia naturii. Ce pasare nu e voioasa ca duce un carabus gras drept dejun copiilor sau sa se îngrase ea singura! Cînd scuturi pomii din gradina e bucuria gainilor. Pîna si vulpea, caci de arici nici nu mai e vorba, nu se da la o parte, sa ia o zacusca de carabusi.

Viata carabusilor nu tine mult. Nici cît luna lui Mai.

La început umplu vazduhul; pe urma se vad tot mai rar, pîna ce într-o zi nu se mai zareste unul. Au intrat în pamînt. Nu e vorba azvîrlita. Dupa împerechere, printre pomi n-au ramas decît barbatii, prada pasarilor ori murind de batrînete. Nu mai au nici un rost în lume. Femeia, dimpotriva, paraseste zarile senine si se lasa la pamînt. E grijuliva, se ascunde. N-ar vrea sa moara, caci în pîntecele ei poarta 60-70 oua fecundate, pe care trebuie sa le aseze la siguranta în pamînt, pachete de cîte 10-20. Nici o saptamîna n-a trecut si din fiecare ou iese cîte un viermus. E larva carabusului, puiul în forma de vierme. Ciormag îi zic Românii din Bucovina; vierme-alb cei din Muntenia.

Pe cît parintii au fost de zburdalnici, hîrjonindu-se în lumina argintie a lunii, pe atît larvele nu cunosc decît întunerecul hrubelor subpamîntene, pe care le sapa mai la adînc, tot la adînc, vreme de ani de zile. Pe cînd parintii ataca planta si de sus la flori si din adînc la radacina. Iata de ce nu trebuie crutati.

Larva creste încet. La sfîrsitul verii e cît un pai de gros si numai falcile sînt de ea. Sta alaturea de surorile ei, gramada, cum au fost puse ouale. Dupa ce ierneaza, începe adevarata lacomie. Frate de frate nu mai stie, caci fiecare apuca încotro îi e mai îndemîna. Falcile lor puternice nu cruta nimic din ce le iese înainte, în tunelele sapate. Rod coaja radacinilor; rod radacina de trifoi, dar mai ales de cartof. Îsi închipuie acum oricine stricaciunile ce le aduc.

Viata larvei pe sub pamînt dureaza cam 4 ani. Înspre toamna celui de-al 4-lea an, grasa, alba, mare uneori cît degetul cel mic, se trage mai la adînc, îsi face un culcus ceva mai larg si se schimba în nimfa. Prefacerea tine scurta vreme, caci pe la mijlocul toamnei din ea iese carabusul ce sta ascuns în pamînt pîna ce-l cheama caldutele raze ale soarelui de primavara.

Acum se lamureste de ce navala gîndacilor nu e aceeasi în fiecare an. Daca într-o primavara s-au ivit multi din cale afara, e de asteptat ca dupa 4 ani sa se iveasca tot asa de multi. Nu e însa regula nici aceasta vrîstare, caci si ciormegii sînt expusi la foarte multe pericole. Mai întîi e cîrtita. Camarile ei sînt ticsite cu viermi albi proaspeti, pentru mîncarea pe o zi. Dupa unele observari cîrtitei nu-i ajunge pe zi nici 150 de viermi-albi. Pe urma vin conditiile climatice. Cu toate precautiile larvelor de a se adînci spre iarna, un ger mare le da gata, caci pielea lor e asa de subtire; încît se vad maruntaie prin ea. Alteori ploile mari le inunda cotloanele înabusindu-le, caci ele respira oxigenul din aer. Grase cum sînt, e o mîncare aleasa pentru pasari. De aceea, în urma plugului, gainile stau la pînda, dar si cioarele, iar adeseori chiar porcii rîma pamîntul ca sa deie peste viermii albi cum stau ei colac, în casuta întunecata.

Toti acesti dusmani fac adesea mai mult decît puterea omului, caruia nu-i ramîne drept arma de combatere a carabusului decît tot numai scuturatul pomilor, ca sa stîrpeasca femeile cu pîntecele doldora de oua[3].

Mai aduce în înfatisare cu carabusul, un gîndac mai marunt, dragut, mai paros, care zboara pe înserate, prin mijlocul verii. E carabuselul (Amphimallon solstitialis), zis pe unele locuri si carabuselul-de-hrisca, pentru ca aparitia lui e semn ca trebuie semanata hrisca. Aiurea i se spune carabusul-de-iarba, pentru ca zborul lui e mai mult pe la fata pamîntului. Nu se avîritura pe sus. Ziua îl gasesti amortit pe frunzele copacilor sau aninat pe cîte un spic de grîu. Cum începe amurgul, prinde viata, zburînd tot în loc, învîrtindu-se pe deasupra buruienilor. E stricator ca orice gîndac, dar nu asa de mult ca varul sau mai mare. Larva ataca radacinile ierburilor[4].

Fig. 216

Unul din cei mai frumosi gîndaci de pe la noi este ileana (Cetenia aurata)[5]. Mai ales cînd sta înfundat între staminele galbene de macies, de pare ca e mort, e în adevar ca o nestemata, aducînd aminte de frumosii gîndaci din tinuturile departate, din care se fac azi siraguri de margele ori tin locul diamantului dintr-un ac de cravata.

E un gîndacei bunduc, cu aripele scortoase, cu un luciu metalic verde batînd în galben, de parca e îmbracat cu o foita subtire de aur, care prin transparenta pare verzie. Cînd zboara zbîrnîind, îsi desfasoara si aripele de dedesubt, strînse altfel falduri, iar daca cumva îl bate o raza de soare, aduce aminte de un colibri. Ce folos ca trebuie socotit printre gîzele stricatoare! Cînd îl vezi cu nasul înfundat în pulberea polenului de trandafir, îti pare ca doarme. În schimb lui îi place sa manînce îndesat, numai din partile cele mai fragede ale trandafirilor parfumati, în special. De aceea gradinarul, îngrijit de munca lui, nu-l priveste tocmai cu ochii colectionarului, care se bucura de frumoasa-i îmbracaminte.

De larva ei se leaga doua particularitati curioase. Mai întîi e ca nu merge ca toate celelalte larve, pe picioare, ci aluneca pe spinare cu buri a în sus. O poti întîlni în putregaiuri de lemn, unde de obicei se naste, ca un contrast cu traiul dintre flori al parintilor. Dar o poti întîlni si în musuroaiele înalte de furnici-rosii-de-padure (Fonnica rufa).

Ce cauta acolo? Se socotea o taina, nestiindu-se ce folos trag furnicile de la larve, cunoscîndu-se cît de egoiste si bune gospodine sînt ele. Se credea ca în sfîrsit si ele sînt odata mai omenoase, fiindu-le indiferent oplosul unei fiinte blajine, care nu le stinghereste de la lucru. Dar iata ca un observator atent a dezlegat taina.

Larva ilenei, cînd e sa se schimbe în nimfa, aduna coji, bucatele de crengute si tot ce gaseste în cuibul furnicilor, de-si face un cocon zdravan. Printr-un suc, ce-l fabrica, lipeste bucatica de bucatica cu un ciment trainic. Apoi tot cu sucul fabricat chituieste peretele pe dinlauntru, de-l face luciu ca si odaia data cu stuc. Pe urma se închide, se schimba în nimfa, iar cînd iese ca gîndac, lasa casa lui înjghebata solid drept plocon furnicilor, plata pentru gazduire. Bunele gospodine au gasit imediat întrebuintare darului capatat. În el asaza frumos, în ordine, nimfele lor (ouale de furnici), cum ar aseza un zgîrcit saculetii cu bani în casa de fier. si asa nu se dezice nici de data aceasta spiritul de negustorie al furnicilor.

Neamul gîndacilor este atît de numeros, încît chiar la rude de aproape se observa obiceiuri deosebite, dupa locul unde sînt nevoite sa-si duca viata. Carabusul si rudele lui pomenite pîna acum duc o viata oricum mai placuta, în miros de flori si aer mereu împrospatat din rasuflarea racoroasa a frunzelor tinere.

Baligarul (Geotrupes stercorarius) e bietul proletar din lumea gîndacilor, care se multumeste cu putin. Cercul lui de viata e restrîns la gramada de baliga de cal. Ziua sta tacut, înghebosat, aproape nemiscat. Daca-i strici linistea, se misca încet si greoi, de unde si numele de trîndus, ce-i dau Românii de prin unele locuri. De-i iese în cale vreo piedica, încearca sa o înfrînga. Se acatara, cade jos, iar se straduieste sa o treaca, pîna ce-si ia de seama si apuca alt drum. Pare ca-l auzi spunînd «Da mueti-s pesmetii»?» din «Povestea lenesului».

La înfatisare e lungaret, îmbracat de la cap pîna la vîrful pîntecelui cu o zale ca pana corbului, albastruie de neagra ce e. Pe aripioarele tari, are cîteva rîglîituri punctate, vreo 14 pe fiecare.

Cum însereaza e altul. E însufletit, zboara de colo-colo, cautîndu-si soata ori o baliga proaspata de cal, hrana lui obisnuita. Acolo e si locul unde femeia îsi pune ouale. Sapa sub baliga, singura ori în tovarasia sotului, un cotlon ca un degetar: pune un ou si-l astupa cu baliga. Larva are astfel ce mînca, de cum deschide ochii dupa vreo 3 saptamîni. Nu e lacoma. Daca dopul de baliga e prea uscat si e prea tare pentru falcile ei înca fragede, asteapta pîna ce roua ori o ploaie îl moaie.

Mai complicate sînt locuintele puilor la baligarul-de-padure. (Geotrupes stercorosus), caci sînt ramificate si în fiecare fund de cotlon e pus cîte un ou. Te minunezi cum pot atît de repede sapa gîndaceii marunti adevarate tuneluri fata de faptura lor, caci ramurile secundare pot fi lungi, si de 2 decimetri. Munca nu se restrînge numai la sapat locul unde îsi pun ouale. Dupa ce le sapa, le umple si cu hrana pentru pui. Sa-i vezi cum cara de-a busele, ducînd cu picioarele dindarat, ca noi cu minele, ba o bucata de putregai, ba o bucata de baliga ori scîrna de om, pîna ce umple fiecare cotlon, afara de o mica odaita, la mijloc, unde pune oul. Larva se naste la cald, aparata si cu mîncarea la nas. Manînca ce manînca, apoi ierneaza si iarasi mai manînca pîna-n mijlocul verii viitoare, cînd spatiul astfel largit îl lutuieste cu propriu-i baligar, îl netezeste bine, ca pentru sarbatoare, si apoi se linisteste, schimbîndu-se, în nimfa.

Dar pe forfecar (Lethrus apterus) cîti din cei, care au ochi si pentru natura nu l-au admirat, carîndu-si hrana spre locuinta lui din pamînt? Barbat si femeie lucreaza de-a valma într-o întelegere demna de invidiat.

Fig. 217. Forfecarul (D., refacut de M.s.).

Scurt, bunduc, are trupul negru si cu numeroase gropite, pare ca ar fi din metal batut cu ciocanul.

Barbatul e mai zdravan, iar la gura are pe falci cîte un cîrlig taios, de unde si numele foarte nimerit dat de Român.

Îl vezi carînd ba o frunza de papadie, ba un lastar verde, si-l tîrîie, cum ar tîrîi un om un brat de vreascuri, numai ca merge de-a-ndaratelea desi iute si sigur. Urmarindu-l, într-o clipa s-a facut nevazut într-o gaura, poarta locuintei lui subpamîntene, care e foarte complicata, întîi e oblica ca si scarile de la pivnita. Dupa vreo 20 de centimetri, deodata devine verticala si adînca de 1/2 metru. Din fundul acestui cotlon adînc pornesc cîteva camari mai largi, unde îngramadeste tot ce cara de afara, lasîndu-l sa fermenteze ca si în groapa cu nutret verde pe care bunul gospodar o face pentru iernatul vitelor sale. În fiecare gogolos de verdeata fermentata pune cîte un ou. Cu aceasta asigura viata larvei. Fidelitatea dintre soti merge si mai departe

Fig 218. Locuinta. forfecarului, în fundul careia se afla provizia de frunze

Cît femeia îngrijeste în fundul coloanelor de progenitura ei, sotul nu hoinareste prin case straine, ci sta si pazeste intrarea ca un cîine credincios. Iar daca cumva vreun cavaler mai îndraznet ori vreun vaduvoi tomnatic cearca sa intre în casa lui, se încinge o lupta pe viata si moarte.

Forfecarul însa nu se multumeste decît la nevoie cu orice fel de buruieni. Are gusturi alese si nu rar nazuieste la tinerele lastare ale vitei de vie, în care gîlgîie sucul de primavara.

În acest caz e un musafir nepoftit la munca omului; aiurea este urmarit si pedepsit. Româncele din Banat chiar le închina o zi pe an [...] în care nu ti-ar coase, doamne fereste, pentru ca sa apere viile de lacomia forfecarilor.

Multi gîndacei foiesc si în jurul baligelor de vaca, luînd, ca si baligarul, hrana de-a gata din ce au lepadat vitele. Sînt astfel curatitorii cîmpurilor. În zilele calduroase de vara, rastorni placinta de baliga cazuta în urma cirezilor sau mai ales la toloaca. Abia a prins balega coaja si daca o scormonesti foiesc gîndaceii marunti, care au transformat-o într-un burete, strabatut de canale ce se tes între ele. Sînt gîndaceii din genul Aphodius, ca niste cilindri, cu aripele scortoase, taiate rotund la capatul trupului. Sînt vioi si repede apuca zborul daca îi nelinistesti de la zilnica lor ocupatie. Pentru progenitura nu-si prea bat capul, caci femeia pune oul în baliga, asa încît larva cînd se trezeste are de-a gata mîncarea, tot acolo schimbîndu-se si în nimfa.

Fig. 219. Sisyphus schaefferi (B.).

Fig. 220. Carabusul sfînt (D. refacut, de M.s.).

Sînt însa gîndacei care nu manînca pe loc baligarul, ci se muncesc sa-l aduca la loc ascuns, mai în siguranta pentru pui. Pe la noi e comun gîndacelul zis în stiinta Sisyphus, dupa numele legendar al lui Sisif, fiul lui Eol, condamnat dupa moarte sa care pe vîrful unui deal o piatra mare care se rostogolea mereu la vale. Acesti gîndacei micuti, cu o carapace negrie în spate, cu picioarele, mai ales cele de dinapoi, lungi, fac din baligar mai întîi boturi ceva mai mari decît o mazare. Dupa ce le-au rotunjit bine, e vorba acum sa le care unde trebuie.

Îsi închipuie oricine munca grea savîrsita. Barbatul si nevasta muncesc de-a valma. Cîteodata le mai vine în ajutor si un vecin. Barbatul se pune înainte si tine bombita cu picioarele de dinapoi, pe cînd femeia împinge dindarat. O ridica o bucata de loc si la o cotitura, din nebagare în seama, bombita se rostogoleste, apucînd la vale. Hai, începe munca din capat, ca si Sisif. Nu-si pierd rabdarea însa si la urma cu chiu cu vai ajung sa transporte gramada de balegar pîna unde socot ca e la adapost. Acolo femeia pune un ou pe bobita, îl acopera cu o bucatica de balegar si provizia pentru progenitura e gata.

Vestit în aceasta privinta e gîndacul sfînt al egiptenilor (Scarabaeus sacer), socotit de ei drept simbolul puterii creatoare si al carui chip se gaseste pretutindeni, în mormintele faraonilor ca si pe peretii templelor, zugravit ori cioplit în piatra. Renumele lui e mai mare însa de cînd Fabre, Homerul insectelor, cum i s-a spus, si-a îndreptat nesecata-i rabdare si tenacitate de observator amanuntit asupra obiceiurilor acestui gîndac, comun în tinuturile batute-n plin de soare, gasindu-se si pe la noi prin Dobrogea si Moldova[6].

Înfatisarea lui este de altfel schimbata pentru munca ce are de facut. Picioarele de dinainte sînt ciunte: le lipsesc ceea ce ar corespunde la talpa piciorului. În schimb sînt mai puternice si cu zimti zdraveni, adevarate brate de muncitor. si capul are învalisul latit ca un scut zimtuit pe margini. E îmbracat cu haina neagra stralucitoare.

Dupa ce cu scutul de pe cap si cu picioarele de dinainte a ajuns sa formeze o bomba mai mare decît trupul lor, se pun la munca sa o rostogoleasca. Barbatul înainte, femeia îndarat, împing din greu. N-ar fi nimic, daca în calea lor n-ar exista tîlhari. Alti gîndaci lenesi vor sa puie mîna pe munca lor, de-a gata. Lupta se încinge, în care vreme adesea boamba se rostogoleste sau în timp ce doi barbati se lupta crîncen, un al treilea vine, fura si bombita si nevasta celui dintîi. Nimic deosebit în lumea gînganiilor de ceea ce se petrece si în lumea oamenilor.

Sînt asa de multi gîndacii din nearmil carabusilor, încît ar fi nesfîrsita însirarea lor.

Voi încheia cu pomenirea a doi gîndaci foarte obisnuiti la noi. Carabanul (Oryctes nasicornis ) e rinocerul din lumea gîndacilor nostri. Pe cap poarta un corn îndoit îndarat, iar marginea dindarat a scutului de pe piept este dintata si rasfrînta înainte. Peste tot negru sau cafeniu închis, pe aripioarele-i chiti-noase cu numeroase siruri de gropiti, are o înfatisare cu totul stranie. E unul din uriasii gîndacilor nostri, gasindu-se exemplare lungi si de 4 degete. De altfel prin cornul lui, prin mersu-i domol, lenevos, greoi, prin corpul taiat din topor, e reprezentantul la noi al uriasilor din zonele tropicale, din care unii ajung sa fie si de 2 decimetri lungime. Carabanului i se mai zice si dubalar, caci se întîlneste adesea pe lînga dubalarii, pe sub scoarte de stejar ce servesc la dubit.

Fig. 221. Carabanul.

Mai mare decît carabanul, cel mai mare gîndac de la noi este radasca (Lucanus cervus). E asa de comun si are o înfatisare atît de deosebita, încît chiar poporul l-a botezat cu fel de fel de nume. Cînd e numit boul-lui-Dumnezeu, cînd buhai, cerbariu ori cornac. Toate numirile însa sînt legate de cele doua mari coarne ca de cerb, ce le are pe laturile capului. Numai barbatul este împodobit cu aceste semne alese, care nu sînt decît prelungirea falcilor de dinainte; la femeie sînt scurte de tot. Ce arme puternice pentru radasca sînt coarnele sale, desi nu le foloseste, ca si cerbii, decît cînd se lupta ei între ei, barbatii. E o placere sa-i vezi, întarîtati. Le stralucesc dosul capului latit ca un scut de metal. Ochii holbati, proieminenti, arata mînia.

Ridicati pe picioarele dindarat, cu jumatatea trupului de dinainte aburcata în sus, ca rupti la sele, încearca sa se apuce cu coarnele sfîrsite cu 2 vîrfuri ca sulitele de ascutite. În furia lor, se aude scîrtiitul carapacelor de pe corp, ca si ciocanitul coarnelor lovite cu putere. Învinsul fuge cu elitrele strapunse ori cu vreun corn rupt. E descalificat pentru toata viata, care de altfel nu dureaza decît scurta vreme din vara. Dupa înfatisare se crede ca trebuie sa fie o fiara, în lumea gîndacilor. Daca-i rastorni pe spate, vezi ca în jurul gurii nu are nici macar falcile carabusului, ci niste tufe de perisori, cu care linge sucul ce iese din copacii pe care traieste. Îi plac mai ales stejarii, caci în preajma lor pun ouale, din care ies larvele, ce pot sa ajunga cît un deget de groase si lungi. Larva se hraneste la început cu pamînt negru, apoi cu parti putrede din stejar. Abia în al 5-lea an se schimba în nimfa.

Din preajma stejarilor, barbatii se avîntura adesea si pîna prin orase. Zboara greoi, ca rataciti, asa încît îi poti doborî din zbor cu palaria sau cu bastonul. Unii dintre ei, masurati din vîrful coarnelor, pot fi si de 8-9 cm de lungi, asa încît cu drept cuvînt formeaza mîndria insectarului unui colectionar.

Fig. 222. Radasca.