Luceafarul

Luceafarul

Oglinda este "inter-mediu" prin care "departele"e adus în intimitatea omului. si zeii si oamenii au imensa nevoie de un asemenea artificiu care sa le medieze apropierea. Luceafarul vine din cer captat de luciul oglinzii si vrajit de dorul chemator al fetei. Imaginea lui tremura ca într-o zbatere de iesire din crisalida. Num 14114r1717o ai în razele sale se mai poate pastra în irealitatea imediata. Oglinda îl coboara din lumea înalta a cerului în lumea adânca a artificialului. Prin forta unghiurilor si a planurilor ei e pe cale de a se "savârsi minunea"desubstantializarii din nemuritor în muritor.

Tot o suprafata speculara este si oglinda instabila a marii, în ale carei"miscatoare carari", "al valurilor domn"se oglindeste, contaminându-le cu doua din atributele sale, nemarginirea si singuratatea:"Dar un luceafar rasarit/Din linistea uitarii, /Da orizont nemarginit/ Singuratatii marii"). Cel de-al doilea tablou al poemului inaugureaza un timp al faptelor. Este vorba de aparitia lui Catalin si extraordinara lectie de ars amandi pe care acesta o ofera fetei. Este timpul simetric, dar în sens invers cu cel al purcederii Luceafarului spre Demiurg. Catalina nu mai poate ramâne singura în spatiul teluric si îsi va accepta perechea harazita prin noroc. Concomitent, ea nu-l uita-înca-pe cel ce"luceste c-un amor nespus"dar "se înalta tot mai sus" pentru ca fata sa nu-l poata ajunge". Se insinueaza de pe acum o viziune a spatiilor paralele, cu radicala incompatibilitate "sus"/"jos".

Portretul lui Catalin coincide punct cu punct cu cel al lui Cupidon, în acceptia clasica. În momentul aparitiei lui, fata este înca mândra si abstrasa, traindu-si drama solitara, pe care n-ar vrea s-o împartaseasca nimanui. Pentru ea, realitatea e ceva impalpabil, fata continuând sa se situeze sub vraja visului. Dar, marturisindu-si dilema, fata se distanteaza, treptat, de ipostaza sa onirica. Daca am convenit ca aventura cu Luceafarul se petrece îm vis, în spatiul nocturn, jocul cu Catalin este diurn, adica situat într-o realitate proxima. De aceea fata poate fi, numai aici, numita Catalina, prin asociere si în pereche cu cineva aidoma ei, Catalin. Tabloul pastreaza toate trasaturile cronotopului erotic eminescian, regasind tot inventarul motivic specific(seara, teiul, luna, codrul).

Cel de-al treilea tablou, "inefabilul sau inexprimabilul", cum extraordinar a intuit Dimitrie Popovici, cuprinde accesul spre Acolo. În acest nou spatiotimp, Luceafarul devine Hyperion, neofitul ce se initiaza, dar si titanul care se razvrateste împotriva conditiei deja instituite, aceea de geniu. Este vorba, aici, de o coborâre unica si irepetabila înspre a-topos, printr-un a-cronos, de fapt o deschidere catre a-fiinta. Ivit din nemargini, Hyperion se reîntoarce înspre momentul originar, precosmic, al haosului, sub întruchiparea fulgerului neîntrerupt si ratacitor. În fapt, el este cel care, astfel zamisleste cu putere demiurgica spatiile. Cuanta referentiala a haosului este conexata cu cea a absentei si/sau negativitatii. Versul atât de clar si totusi atât de neînteles "Nu e nimic si totusi e" poarta cu sine povara Cuvântului, caci prin însasi natura sa, Cuvântul rostit pierde din Imagine.

Diferenta dintre temeiul negândit si orizontul rostirii face impropriu orice gând mediator. Întruchiparea eminesciana pare a-l întemeia pe ens, consistenta pare a-l desfiinta pe nihil. "Catastrofa"poemului:"Nu e nimic si totusi e/O sete care-l soarbe/E un adânc asemene/Uitarii celei oarbe", proiecteaza în imaginar negativitatea absoluta. Nimicul e "un adânc asemenea uitarii". Este, asadar, fundamentul abisal al uitarii, e strafundul-fara fund. Acesta, adica temeiul ce sta sub temei, este adevarul cautat de Hyperion.

Tarâmul traversat este acela al genezelor:"vedea ca-n ziua cea dentâi" nu înseamna vedere prin simturi, ci perceptie extra-senzoriala a Devenirii Cosmice: Iluminare. Nu se mai stie care e mobilul acestei miscari: Luceafarul sau cosmosul însusi.

De fapt sunt doua miscari de sens contrar, care se contopesc anulându-se într-un punct zero: miscarea cosmosului care vine spre el, nascându-se totodata si cea a Luceafarului care înainteaza în labirint, abolindu-l. Odata cu zborul cosmic, Luceafarul devine mai viu decât însasi imaginatia care l-a produs. Ca este asa o dovedeste o exceptionala strofa la care nu stim de ce a renuntat poetul:"Fiori-l trec si frig îi e/Aripile îsi strânge/si-ntâia data de când e/Chiar el începe-a plânge". Plânsul e, de fapt, desavârsirea fiintei, iar lacrima o desavârsire pura si simpla a sinelui.

La baza a tot ce exista, se afla Unul, în sinele liber si indeterminat; acest Unu îsi este suficient siesi, dar nu se cunoaste pe sine, câta vreme nu este reflectat în principiul opus; este echivalent cu spiritul si cu Binele Suprem.

Fiind nedeterminat, el se afla în vesnic repaus. Atotputernic, acest Unu-asimilat în contextul crestin cu Dumnezeu Tatal-creeaza universul prin emanatia din sine a unei materii închipuite ca o lumina primordiala, comparabila cu Oceanul initial. În raport cu aceasta emanatie, Unul va fi Izvorul. Dar versurile"Nu e nimic si totusi e/O sete care-l soarbe". îl arata pe acest Unu si în activitate inversa, de resorbtie, deci într-o continua activitate pulsatorie. Marea de lumina emanata nu asculta în sine de nicio lege, de nicio determinare, nu cunoaste timp sau spatiu. Modul de manifestare a ipostazei demiurgice a Absolutului este Logosul. Practic, acest Logos nu e altceva decât transpunerea/instituirea în/prin Verb a acelei primordiale Iluminari. Prin logos, Demiurg-geniul instituie doua trepte ale lumii Luminii:pe prima treapta se afla fiintele fara de moarte, asemena lui Hyperion; cei ce se situeaza pe aceasta treapta nu cunosc înca determinarea temporala, fiind vesnici.

În schimb, a doua treapta este ocupata de fiintele determinate de spatiu si timp, fiintele în ipostaza lor "definita". Ca "hyper-eon", Luceafarul este deasupramergatorul; on defineste "ceea ce este", iar ion "ceea ce merge", ceea ce devine. În privinta puterii de a ramâne, ea îsi extrage esenta din versuri "Iar tu, Hyperion ramâi", în care "ramâi"este, de fapt, re-manere, adica "a dura". A fi ca manere înseamna înaintare în permanenta. Din aceasta perspectiva, "invocatia mortii"este interpretabila. A fi macar o singura data este garantia suprema a lui a fi etern; pe de alta parte, a nu fi (macar o singura data) înseamna a nu fi niciodata. Moartea e substanta si unicul sens ce-l poate revela lumea si chiar Hyperion "plânge", fiindca în el arde constiinta cea mai treaza a Atotputerniciei Mortii.

Haosul e moarte, nascânda, primordiala, scufundata în sine si patrunsa de sine, iar pe pamânt somnul ramâne ipostaza experientiala umana cea mai apropiata mortii. Astfel spus, ceea ce Hyperion cere nu are un sens definibil prin opozitie Viata/Moarte. Viata sau Moarte în Unitatea absoluta nu exista:"Acel ce n-are moartea-n el/Acela nici nu moare. "Domnul Lumii nu poate intra în conjunctie deci cu nefiinta. Conform unui principiu hindus ce sta la baza Absolutului, "Nu exista existenta pentru Nefiinta si nici nonexistenta pentru Fiinta". Ceea ce întelege Hyperion ca ar fi îndreptatit sa primeasca este o încuviintare spre Marea Trecere, cum ar spune Blaga. Tatal-Demiurg îl îndeamna sa înteleaga singur Totul, prin simpla întoarcere a privirii înapoi , ca în faimoasele mistere.

Ultimul tablou reliefeaza acea revarsare"dureros de dulce "a iubirii-pereche. Virtual, Luceafarul mai poseda si o a treia înfatisare, antropomorfa, cea în care ar fi trebuit sa apara la ultima invocare a fetei. Dar vointa de fire si re-întoarcerea la Unic este suprema. Cunoscuta însemnare a poetului, "Legenda Luceafarului modificata si cu mult înaltat sfârsitul a la Giordano Bruno trimite la cele doua idei pe care Eminescu le va fi avut în vedere: modificarea legendei si înaltarea sfârsitului. Simtindu-se singur, Luceafarul se înalta spre Jupiter(mitologic e fiul lui Jupiter), spre Fiinta Infinita. Catalina continua sa creada ca viata ei se va derula   sub razele astrului protector; de fapt, din unghiul lui, ceea ce ea traieste este iluzia efemera de fericire, în timp ce misterioasa stea ia contur de realitate absoluta.

Lumea sa, în care se simte, si lumea de jos, a Norocului, nu s-au întâlnit, de fapt, niciodata într-un spatiotimp comun dar s-au cautat. si daca Luceafarul se reîntoarce în Unicitate statuând Universul Geniului, dar si al Titanului, totodata, lumea de jos a învatat sa-si ridice ochii spre Dincolo. Un ar fi fost sa fie si un va fi fiind îsi întind mâna, dar conjunctia, fireste, nu este posibila.

Este adevarat faptul ca în interpretarile Luceafarului drama fetei de împarat este aproape trecuta cu vederea, în favoarea dramei geniului, cu toate ca notita de pe Fila 56 a manuscrisului 2275 nu ar permite o asemenea "ierarhizare":"Iar întelesul alegoric ce i-am dat este ca, daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte însa, aici pe pamânt el nu e capabil de a ferici pe cineva(s. n), nici capabil a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc". Astfel, s-ar parea ca fericirea omului de rând în raporturile sale cu geniul este vizata cel putin într-o masura egala. Este cert deci ca Eminescu însusi atrage atentia si asupra fericirii unei alte fiinte decât a geniului, ori aceasta e identificata, chiar la începutul poemului cu "prea frumoasa" fata de împarat. Din aceasta perspectiva, poemul este si o drama a fiintei muritoare care aspira la nemurire, a fiintei care, aflata sub sceptrul timpului de unde tinde mereu sa scape, se înscrie pe traiectoria normala a unei vieti de om cu fericirile si/sau nefericirile sale, acceptând moartea fizica drept singura cale spre nemurire. Oscilând într-o perioada a existentei sale, între teluric si cosmic, fata va ramâne, o vreme, suspendata într-un spatiu de mijloc.

În tendinta de a dobândi un destin cosmic ea se va opri cu o treapta mai jos, dobândind dimensiunea aspiratiei. Dar nici Luceafarul nu va coborî în teluric, el va intra în spatiul vis si va "iesi"din nou în spatiul cosmic, caruia, dupa întâlnirea cu Demiurgul va întelege ca îi e "menit" din totdeauna si pentru totdeauna. Întors la "menire", Luceafarul nu mai cade. El devine astfel simbol, "numele lui scapa de noata uitarii", dar. . . iarasi nu va fi înteles pe deplin, deoarece pentru a ramâne simboluri, fiintele care îsi asuma acest rol nu pot si nu trebuie sa fie atinse. Cercul se închide. Legea care a fost este si ramâne.