COLECTIVITÃŢILE LOCALE sI MIJLOACELE DE ÎNFÃPTUIRE A AUTONOMIEI LOCALE

1. Conceptii asupra colectivitãtilor locale

Asupra originii si rolului colectivitãtilor locale existã douã conceptii diferite  : a) colectivitatile locale sunt niste comunitãti naturale, anterioare statului si bucurându-se din partea acestuia de recunoasterea unor drepturi. Aceste colectivitãti se autogestioneazã, bucurându-se de o veritabilã autonomie, limitatã doar de controlul statului. Guvernul rezolvã problemele cu relevantã la nivel national, iar colectivitãtile locale se pot ocupa de problemele care sunt esentiale pentru viata comunitãtii respective. Exemplu: administrarea localã britanicã; b) colectivitatile locale sunt circumscriptii teritoriale, rezultate din necesitatea împãrtirii teritoriului statului pentru o mai bunã administrare. Puterea centralã exercitã o strictã supraveghere asupra acestor entitãti, prin instituirea unei tutele administrative. Conducerea organelor locale este asiguratã de functionarii numiti de la centru sau, dacã acestia sunt substituiti de alesii locali, puterile acestora din urmã sunt limitate. Exemplu : organizarea francezã.

Organizarea sistemului administratiei publice în România, centratã pe raporturile dintre autoritãtile centrale si cele locale, combinã elementele corespunzãtoare mai multor regimuri administrative: 1) Regimul de centralizare administrativã, decurgând din caracterul unitar si suveran al statului, se reflectã în organizarea autoritãtilor administratiei publice centrale (Guvern, ministere si alte organe de specialitate) si a serviciilor desconcentrate ale acestora. Atât la nivel central, cât si judetean existã autoritãti organizate potrivit principiului subordonãrii ierarhice. Guvernului i se subordoneazã direct ministerele si celelalte organe de specialitate ale administratiei centrale, precum si prefectul, iar ministerelor si celorlalte organe de specialitate ale administratiei centrale li se subordoneazã serviciile lor desconcentrate în unitãtile administrativ-teritoriale. Conducãtorii acestor servicii se subordoneazã la nivel judetean si prefectilor, ca reprezentanti ai Guvernului. 2) Regimul de descentralizare administrativã este consacrat prin prevederea constitutionalã conform cãreia administratia publicã, în unitã 22522d314w tile administrativ-teritoriale, se întemeiazã pe principiile descentralizãrii, autonomiei locale si deconcentrãrii serviciilor publice (art. 120 din Constitutie)[2]. Autoritãtile administratiei publice, prin care se realizeazã autonomia localã în comune si orase, sunt consiliile locale alese si primarii alesi în conditiile legii. Consiliile locale si primarii functioneazã în conditiile legii, ca autoritãti administrative autonome si rezolvã treburile publice din comune si din orase (art. 121). Consiliul judetean este autoritatea administratiei publice pentru coordonarea activitãtii consiliilor comunale si orãsenesti, în vederea realizãrii serviciilor publice de interes judetean. Consiliul judetean este ales si functioneazã în conditiile legii (art. 122). 3) Regimul de deconcentrare administrativã presupune cã unii dintre reprezentantii autoritãtilor centrale la nivelul local au competente sã ia decizii fãrã aprobarea acesteia, fiind totusi supusi controlului ei. În sistemul nostru administrativ, într-o astfel de situatie se gãsesc serviciile ministerelor si ale celorlalte organe de specialitate ale administratiei centrale. Conducãtorii acestora sunt numiti de cãtre ministri, au competenta sã rezolve problemele din domeniul respectiv, care apar în unitatea administrativ-teritorialã, iar actele emise de ei sunt supuse controlului administrativ ierarhic. 4) Regimul de tutelã administrativã semnificã controlul exercitat de autoritãtile centrale asupra celor locale, si urmãreste sã alinieze politicile locale celor nationale, de ansamblu, pentru ca interesele regionale sã nu afecteze interesele generale. Acest control este compatibil cu principiul autonomiei locale. Guvernul exercitã conducerea generalã a administratiei publice (art. 102 din Constitutie). În acest scop, în cadrul sãu s-au instituit structuri adecvate (Ministerul Administratiei si Internelor), care exercitã si atributii de control asupra activitãtilor autoritãtilor locale. Totodatã, prefectul, ca reprezentant al Guvernului în judete si în municipiul Bucuresti, poate exercita un control asupra legalitãtii actelor administrative adoptate sau emise de autoritãtile administratiei publice locale si judetene, prin sesizarea instantei de contencios administrativ.

Domeniul public cuprinde totalitatea bunurilor care constituie obiectul dreptului de proprietate publicã al statului sau al unitãtilor administrativ-teritoriale, bunuri care, potrivit legii sau prin natura ori destinatia lor, sunt de uz sau interes public. Prin bunuri de uz public se înteleg bunurile de folosintã generalã, adicã bunurile care pot fi folosite în acelasi timp, în mod actual sau eventual, de toti membrii societãtii (drumurile si parcurile publice, spre exemplu). Bunurile de interes public sunt cele destinate functionãrii serviciilor publice (clãdiri, instalatii, echipamente s.a.) ori cele care, prin importanta social-economicã, valoarea culturalã sau istoricã etc. (resursele naturale, muzeele, colectiile de artã. monumentele s.a.) fac parte din avutia nationalã si servesc intereselor generale ale societãtii sau pe cele ale colectivitãtii locale[3]. În mod generic, sfera bunurilor proprietate publicã este stabilitã de art. 3 din Legea nr. 213/1998 . Potrivit dispozitiilor alin. 1 ale acestui articol: "Domeniul public este alcãtuit din bunurile prevãzute în art. 136, alin. 3 din Constitutie , din cele stabilite prin anexa care face parte integrantã din prezenta lege si din oricare alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public si sunt dobândite de stat sau de unitãtile administrativ-teritoriale prin modurile prevãzute de lege". Subiectele dreptului de proprietate publicã, conform art. 136, alin. 2 din Constitutie, sunt: statul sau unitãtile administrativ-teritoriale. Prin urmare, persoanele fizice si celelalte persoane juridice nu pot detine, cu acest titlu, bunuri care, potrivit legii, naturii sau destinatiei lor, sunt de utilitate publicã. Bunurile proprietate publicã de stat sunt date Guvernului în administrare generalã, iar, în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra acestor bunuri, statul este reprezentat de Ministerul Finantelor Publice, cu exceptia cazurilor când prin legi speciale s-ar dispune altfel. În calitate de persoane juridice, comunele, orasele si judetele au în proprietate publicã, potrivit legii, bunurile de uz sau interes public local sau judetean, dupã caz (art. 3 din Legea nr. 213/1998). Aceste bunuri se aflã în administrarea generalã a consiliilor locale, judetene sau a Consiliului General al Municipiului Bucuresti. Consiliile locale sau judetene reprezintã unitãtile administrativ-teritoriale în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra acestor bunuri, putând da, în acest scop, mandat scris primarului sau presedintelui consiliului judetean, pentru fiecare caz în parte. La rândul sãu, acesta poate desemna un alt functionar sau un avocat care sã-l reprezinte în fata instantei. În toate litigiile privitoare la dreptul de administrare, în instantã, titularul acestui drept va sta în nume propriu. Acesta rãspunde, în conditiile legii, pentru prejudiciile cauzate ca urmare a neîndeplinirii acestei obligatii. De asemenea, neîndeplinirea acestei obligatii poate atrage revocarea dreptului de administrare.

În functie de subiectul dreptului de proprietate publicã, domeniul public poate fi: national, judetean si local. Domeniul public national (al statului) este alcãtuit din bunurile prevãzute în art. 136, alin. 3 din Constitutie, din cele stabilite la punctul 1 din Anexã, precum si din alte bunuri de uz sau interes public national, declarate ca atare prin lege Domeniul public judetean este alcãtuit din bunurile stabilite la punctul II din Anexã si din alte bunuri de uz sau de interes public judetean, dacã sunt declarate ca atare prin hotãrârea consiliului judetean, dacã nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public national. Spre deosebire de bunurile din domeniul public al statului, care pot fi declarate ca apartinând proprietãtii publice de stat numai prin lege (deci, nu si prin act administrativ, cum ar fi o hotãrâre de Guvern), în cazul domeniului public de interes judetean pot intra bunuri ca urmare a unei hotãrâri a consiliului judetean. Domeniul public local (al comunelor, oraselor si municipiilor) este alcãtuit din bunurile stabilite la punctul III din Anexã si din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotãrâre a consiliului local, dacã nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes public national sau judetean.

REGIMUL JURIDIC AL BUNURILOR APARŢINÂND DOMENIULUI PUBLIC: Pe lângã caracterele juridice ale dreptului de proprietate indiferent de forma sa - drept complet, exclusiv, absolut si perpetuu - dreptul de proprietate publicã prezintã si caractere juridice specifice : INALIENABILITATEA, IMPRESCRIPTIBILITATEA, INSESIZABILITATEA Bunurile proprietate publicã sunt inalienabile, neputând fi înstrãinate si nici grevate de sarcini reale. Ele pot fi date în administrare, concesionate sau închiriate în conditiile legii. Aceste bunuri nu pot fi dobândite de cãtre alte persoane prin uzucapiune si nici prin efectul posesiunii de bunã-credintã asupra bunurilor mobile, nu pot face obiectul executãrii silite si asupra lor nu se pot constitui garantii reale. Toate actele juridice încheiate cu încãlcarea regimului juridic al bunurilor din domeniul public - inalienabilitate, imprescriptibilitate si insesizabilitate - sunt lovite de nulitate absolutã.

CONŢINUTUL DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ : Continutul dreptului de proprietate publica este stabilit prin articolul 2 din Legea nr. 213/1998: "Statul sau unitãtile administrativ-teritoriale exercitã posesia, folosinta si dispozitia asupra bunurilor care alcãtuiesc domeniul public, în limitele si în conditiile legii".

MODURILE DE DOBÂNDIRE A PROPRIETĂŢII PUBLICE : Potrivit art. 7 din Legea nr. 213/1998, acestea sunt urmãtoarele: pe cale naturalã prin achizitii publice efectuate în conditiile legii (Ordonanta Guvernului nr. 12/1993); prin expropriere pentru cauzã de utilitate publicã (Legea nr. 33/1994); prin acte de donatie sau legate acceptate, în conditiile legii, dupã caz, de Guvern, consiliul judetean sau consiliul local, dacã bunul în cauzã intrã în domeniul public (Decretul nr. 478/1954 privitor la donatiile fãcute statului); prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unitãtilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauzã de utilitate publicã prin hotãrâre a Guvernului, a consiliului judetean ori a consiliului local; prin alte moduri prevãzute de lege, cum ar fi: prin lege (art. 645 C. civil); este cazul bunurilor prevãzute de art. 135, alin. 4 din Constitutie sau al bunurilor culturale mobile descoperite ca rezultat al cercetãrilor arheologice sau în mod fortuit si care sunt ale proprietãtii publice, indiferent de regimul de proprietate asupra terenurilor din care acestea au fost recuperate (Ordonanta Guvernului nr. 68/1994); prin contracte civile sau comerciale, cum sunt vânzarea sau schimbul, când sunt fãcute pentru cauze de utilitate publicã (art. 55 din Ordonanta Guvernului nr. 43/1997 republicatã); prin accesiune sau încorporare (art. 448 si urmãtoarele din Codul civil); prin trecerea bunului din domeniul public al statului în domeniul public al unei unitãti administrativ-teritoriale sau invers (art. 9 din Legea nr. 213/1998).

MODALITĂŢILE DE ÎNCETARE A PROPRIETĂŢII PUBLICE : prin pieirea bunului prin trecerea acestuia în domeniul privat, care se face dupã caz, prin hotãrâre a Guvernului, a consiliului judetean sau a consiliului local, dacã prin Constitutie sau prin lege nu se dispune altfel.

Domeniul privat cuprinde totalitatea bunurilor care constituie obiectul dreptului de proprietate privatã al statului sau al unitãtilor administrativ-teritoriale, bunuri care nu fac parte din domeniul public (art. 4 din Legea nr. 213/1998). Subiectele dreptului de proprietate privatã asupra bunurilor ce apartin domeniului privat sunt: statul si unitãtile administrativ-teritoriale. Potrivit art. 44, alin 2 din Constitutie, proprietatea privatã este garantatã si ocrotitã în mod egal de lege, indiferent de titular. Dreptul de proprietate al statului sau al unitãtilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul lor privat este supus regimului juridic de drept comun, dacã legea nu dispune altfel (art. 5 din Legea nr. 213/1998).

3. Administrarea patrimoniului statului si a unitãtilor administrativ-teritoriale

Bunurile apartinând domeniului public, nu sunt utilizate sau exploatate în mod direct de cãtre titularii lor, dar, potrivit articolului 136, alin. 4 din Constitutie, desi sunt inalienabile, pot fi, în conditiile legii, date în administrare regiilor autonome ori institutiilor publice, ori pot fi concesionate sau închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosintã gratuitã institutiilor de utilitate publicã.

Darea în administrare a bunurilor domeniului public. Darea în administrare se face prin acte administrative cu caracter individual, dupã caz, hotãrâre a Guvernului, a consiliului judetean sau a consiliului local, în functie de apartenenta bunurilor care fac obiectul dãrii în administrare (art. 12, alin. 1 din Legea nr. 213/1998). Potrivit legii, pot fi date în administrare bunuri din domeniul public regiilor autonome, prefecturilor, autoritãtilor administratiei publice centrale si locale ori altor institutii publice de interes national, judetean sau local. Dreptul de administrare nu poate avea ca titular persoane fizice sau persoane juridice de drept privat. Dreptul de administrare poate avea ca obiect orice bunuri care fac parte din domeniul public national, judetean sau local. Titularul acestui drept poate sã posede, sã foloseascã bunul si sã dispunã de acesta, în conditiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare. Ca drept real, dreptul de administrare cuprinde atribute similare cu cele ale dreptului de proprietate. În conditiile actului constitutiv, titularul dreptului de administrare poate detine si folosi bunul, poate sã culeagã în deplinã proprietate fructele si productele acelui bun. Titularul unui astfel de drept poate chiar dispune, în anumite limite, de bunul dat în administrare. De exemplu, pot fi transmise fãrã platã bunuri aflate în stare de functionare (cu exceptia clãdirilor) si care nu mai sunt necesare institutiei publice care le are în administrare, însã pot fi folosite în continuare de altã institutie publicã. Modurile de încetare ale dreptului de administrare sunt : revocarea dreptului de administrare, dacã titularul sãu nu-si exercitã drepturile sau nu-si executã obligatiile nãscute din actul de transmitere ; transmiterea, fãrã platã, a bunului în administrarea altuia, dacã folosinta sa nu mai este necesarã administratorului central (art. 1 din Hotãrârea Guvernului nr. 841/1995); trecerea bunului în administrarea altuia se face prin hotãrâre a Guvernului, a consiliului judetean sau a consiliului local.

Concesionarea bunurilor domeniului public. Regimul general al concesiunilor este reglementat prin Legea nr. 219/1998, ce a fost modificata prin Legea nr. 528/2004 pentru modificarea si completarea Ordonantei Guvernului nr. 16/2002 privind contractele de parteneriat public-privat, precum si a Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor. Conform acestor reglementari, pot constitui obiectul concesiunii: a)activitati si servicii publice de interes national sau local, in schimbul unei redevente; b) alte servicii, in schimbul unei remuneratii; c) bunuri proprietate publica ori privata a statului, judetului, orasului sau comunei, in schimbul unei redevente , cu exceptia concesiunii de lucrari, asa cum este ea reglementata de Ordonanta Guvernului nr. 16/2002 privind contractele de parteneriat public-privat cu modificarile si completarile ulterioare. Atribuirea concesiunii de activitati si servicii publice de interes national si local si de bunuri proprietate publica ori privata a statului, judetului, orasului sau comunei (este vorba de categoriile mentionate la literele a si c) se face in baza unui contract prin care o persoana, denumita concedent, transmite pentru o perioada determinata, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane, denumita concesionar, care actioneaza pe riscul si pe raspunderea sa, dreptul si obligatia de exploatare sau de efectuare a unei activitati ori a unui serviciu public de interes national sau local ori a unui bun in schimbul unei redevente. Atribuirea concesiunii de servicii (este vorba de cele mentionate la litera b) se face in baza unui contract prin care o autoritate publica, denumita concedent, transmite pentru o perioada determinata, de cel mult 49 de ani, unui investitor privat, denumit concesionar, care actioneaza pe riscul si pe raspunderea sa, dreptul si obligatia de a presta servicii in numele sau, remunerarea pentru serviciile prestate constand fie din sumele obtinute din dreptul de exploatare a serviciilor, fie din acest drept insotit, in completare, de remuneratie. Principiile care stau la baza selectarii ofertantilor si a incheierii contractelor de concesiune sunt transparenta, tratamentul egal pentru toti ofertantii, proportionalitatea, nediscriminarea, libera concurenta. Initierea concesionarii are la baza un studiu de oportunitate efectuat, in prealabil, de catre concedent. In baza studiului de oportunitate se elaboreaza caietul de sarcini al concesiunii. Atribuirea concesiunii unui bun, a unei activitati sau a unui serviciu public se realizeaza prin licitatie publica, prin negociere directa sau dialog competitiv. Titularul dreptului de concesiune poate sã posede sã foloseascã bunul si sã dispunã de acesta, în conditiile legii si ale contractului de concesiune[7]. Încetarea contractului de concesionare are loc în urmãtoarele situatii: a) la expirarea duratei stabilite în contractul de concesiune; b) în cazul în care interesul national sau local o impune, prin denuntarea unilateralã de cãtre concedent, cu plata unei juste si prealabile despãgubiri în sarcina concedentului; c) în cazul nerespectãrii obligatiilor contractuale de cãtre concesionar, prin rezilierea unilateralã de cãtre concedent, cu plata unei despãgubiri în sarcina concesionarului; d) în cazul nerespectãrii obligatiilor contractuale de cãtre concedent, prin rezilierea unilateralã de cãtre concesionar, cu plata de despãgubiri în sarcina concedentului ; e) în cazul disparitiei, din cauzã de fortã majorã, a bunului concesionat sau în cazul imposibilitãtii obiective a concesionarului de a-l exploata, prin renuntare, fãrã plata unei despãgubiri. Sumele încasate din concesionarea bunurilor proprietate publicã se fac, dupã caz, venit la bugetul de stat sau la bugetele locale. Contractul de concesiune cuprinde douã pãrti: partea legalã sau reglementarã, alcãtuitã din clauzele stabilite în mod unilateral, prin lege sau de cãtre concedent, si care sunt prevãzute în caietul de sarcini, si partea negociatã, alcãtuitã din clauzele convenite de pãrti în completarea celor din caietul de sarcini si fãrã a contraveni obiectivelor concesiunii, stabilite prin caietul de sarcini. Calitatea de concedent o au, în numele statului, ministerele sau organele de specialitate ale administratiei publice centrale, pentru bunurile proprietate publicã a statului, iar în numele judetului, orasului sau comunei, consiliul judetean, consiliul local sau institutiile publice de interes local, pentru bunurile proprietate publicã a judetului, orasului sau comunei. Calitatea de concesionar o poate avea orice persoanã fizicã sau persoanã juridicã de drept privat, românã sau strãinã. Actele emise cu încalcarea prevederilor legale referitoare la concesiune pot fi atacate pe cale administrativa si/sau in justitie. Autoritatea contractanta este competenta sa solutioneze contestatiile inaintate pe cale administrativa. Actiunea in justitie se introduce la sectia de contencios administrativ a tribunalului in a carui circumscriptie se afla sediul autoritatii contractante, împotriva hotararii tribunalului se poate declara recurs la sectia de contencios administrativ a curtii de apel. La expirarea termenului de concesiune concesionarul este obligat sa restituie, în deplina proprietate, liber de orice sarcina, bunul concesionat, inclusiv investitiile realizate, in conformitate cu prevederile contractului de concesiune.

3.3. Închirierea bunurilor din domeniul public. Închirierea bunurilor proprietate publicã se face prin licitatie publicã si se aprobã, dupã caz, prin Hotãrâre a Guvernului, a consiliului judetean sau a consiliului local Contractul de închiriere trebuie sã cuprindã clauze de naturã sã asigure exploatarea bunului închiriat potrivit specificului acestuia. Contractul de închiriere se poate încheia, dupã caz, cu orice persoanã fizicã sau juridicã, românã sau strãinã, de cãtre titularul dreptului de proprietate sau de administrare. Sumele încasate din închiriere se fac venit la bugetul de stat sau la bugetele locale, dupã caz. În situatia în care contractul de închiriere se încheie de cãtre titularul dreptului de administrare, acesta are dreptul sã încaseze din chirie o cotã-parte, între 20-50%, stabilitã prin actul de aprobare a închirierii.

Darea în folosintã gratuitã a bunurilor din domeniul public. Statul si unitãtile administrativ-teritoriale pot da imobile din patrimoniul lor, în folosintã gratuitã, pe termen limitat, persoanelor juridice fãrã scop lucrativ, care desfãsoarã activitãti de binefacere sau de utilitate publicã, ori serviciilor publice. Cât priveste modalitatea concretã de realizare a acestui drept de folosintã, si regimul sãu juridic, se aplica regulile referitoare la drepturile de administrare[8].

PRECIZĂRI PRIVITOARE LA BUNURILE APARŢINÂND DOMENIULUI PRIVAT AL STATULUI sI UNITĂŢILOR ADMINISTRATIV-TERITORIALE Domeniul privat al statului si al unitãtilor administrativ-teritoriale cuprinde bunurile aflate în proprietatea acestora si care nu fac parte din domeniul public. Bunurile apartinând domeniului privat se aflã în circuitul civil, ele sunt supuse dreptului comun, dacã legea nu prevede altfel. În consecintã, aceste bunuri pot fi concesionate, închiriate sau date în locatie de gestiune în modalitãtile si conditiile prevãzute de lege. Bunurile ce fac parte din domeniul privat, de interes local sau judetean, pot face obiectul cumpãrãrii si vânzãrii, numai în baza hotãrârii consiliilor locale sau judetene. Vânzarea, ca si concesionarea, închirierea si locatia gestiunii se fac prin licitatie publicã, organizatã în conditiile legii.

4. Bunuri si lucrãri

4.1. Administrarea bunurilor

Constituie patrimoniul unitãtilor administrativ-teritoriale bunurile mobile si imobile care apartin domeniului public de interes local, domeniului privat al acestora, precum si drepturile si obligatiile cu caracter patrimonial În calitatea lor de persoane juridice, unitãtile administrativ-teritoriale au un patrimoniu distinct, ceea ce le conferã posibilitatea de a participa, în nume propriu, la raporturile juridice civile si, în acelasi timp, de a dispune de o bazã materialã corespunzãtoare, în scopul rezolvãrii problemelor si gestionãrii treburilor publice ale colectivitãtilor locale. Bunurile mobile si cele imobile formeazã obiectul patrimoniului unitãtii administrativ-teritoriale, în mãsura în care acestea apartin domeniului public, respectiv domeniului privat de interes local. Unitãtile administrativ-teritoriale, în calitate de persoane juridice de drept public, sunt proprietare ale bunurilor domeniului public de interes local sau judetean, iar ca persoane juridice civile au în proprietate bunuri din domeniul privat. Legea nr. 215/2001 reglementeazã competenta de "a dispune" ce apartine unitãtii administrativ-teritoriale, ca titular al dreptului de proprietate, prin reprezentantul sãu, consiliul local sau judetean. Consiliul local sau judetean este autoritatea deliberativã care administreazã domeniul public si privat al comunei, orasului, judetului, iar primarul, respectiv presedintele consiliului judetean, în calitate de autoritate executivã, exercitã drepturile si asigurã îndeplinirea obligatiilor ce revin unitãtii administrativ-teritoriale în calitate de persoanã juridicã civilã. Actul de administrare se emite cu privire la un bun sau la patrimoniu în întregul sãu, în scopul folosirii sau întrebuintãrii lui.

4.2. Lucrãrile publice

4.2.1. Consideratii generale

Consiliile locale sau consiliile judetene pot contracta prin licitatie efectuarea de lucrãri si servicii de utilitate publicã, în limita sumelor aprobate prin bugetul local, respectiv judetean. Lucrãrile de constructii si reparatii de interes public, finantate din bugetele comunelor, oraselor sau judetelor se executã numai pe baza unor documentatii tehnico-economice avizate sau aprobate, dupã caz, de consiliul local sau de consiliul judetean si numai în baza unei licitatii publice, în limitele si în conditiile prevãzute de lege. Expresia "lucrãri de constructie si reparatii de interes public" poate fi definitã ca o activitate în care sunt incluse lucrãri de construire, reconstruire, consolidare, modificare, extindere, reparare sau desfiintare a constructiilor; lucrãri de construire, reparare, protejare, restaurare, conservare, precum si orice alte lucrãri ce urmeazã a fi efectuate la constructii reprezentând monumente istorice, arheologice, de arhitecturã, lucrãri de construire, reconstruire, consolidare, modificare, extindere, reparare privind cãile de comunicatie, parcuri, piete etc

Amenajarea teritoriului si urbanismul

Prin "amenajare" întelegem un ansamblu de lucrãri prin care elementele unui sistem tehnic sunt dispuse si utilizate astfel încât sistemul sã corespundã, în conditii cât mai bune, scopului pentru care a fost realizat. Scopul de bazã al amenajãrii teritoriului îl constituie armonizarea la nivelul întregului teritoriu a politicilor economice, sociale, ecologice si culturale, stabilite la nivel national si local pentru asigurarea echilibrului în dezvoltarea diferitelor zone ale tãrii, urmãrindu-se cresterea coeziunii si integrãrii spatiale, la nivel national, regional si judetean. Urbanismul are o strânsã legãturã cu amenajarea teritoriului. Cuvântul urbanism vine de la latinescul urb, urbis, care înseamnã oras si reprezinta întreaga activitate de construire a centrelor populate, de la datele planificate si elaborarea schitelor si detaliilor, a documentatiilor tehnico-economice pentru investitii, pânã la realizarea si controlul aplicãrii actelor respective. Scopul principal al urbanismului îl constituie stimularea evolutiei complexe a localitãtilor, prin realizarea strategiilor de dezvoltare pe termen scurt, mediu si lung. Consiliul local aprobã, în conditiile legii, documentatiile de amenajare a teritoriului si urbanism a localitãtilor, stabilind mijloacele si mãsurile necesare realizãrii acestora. Documentatiile de urbanism si amenajare a teritoriului privind comuna, orasul si judetul cuprind un complex de acte, respectiv: planul de amenajare a teritoriului ; planul urbanistic general ; Planul urbanistic zonal ; Planul urbanistic de detaliu ; Regulamentul general si regulamentul local de urbanism. Autorizarea executãrii constructiilor se face de cãtre consiliile judetene sau locale, dupã caz, în functie de categoria de lucrãri si tipurile de constructii, cu respectarea documentatiilor de urbanism si amenajarea teritoriului.

A.       Organizarea serviciilor publice de gospodãrie comunalã

Serviciile publice de gospodãrie comunalã reprezintã ansamblul activitãtilor si actiunilor de utilitate si de interea local, desfãsurate sub autoritatea administratiei publice locale, având drept scop furnizarea de servicii de utilitate publicã, prin care se asigurã: alimentarea cu apã; canalizarea si epurarea apelor uzate si pluviale; salubrizarea localitãtilor ; alimentarea cu energie termicã produsã centralizat ; alimentarea cu gaze naturale ; alimentarea cu energie electricã ; transportul public local ; administrarea fondului locativ public ; administrarea domeniului public. Activitatea de exploatare a retelelor tehnico-edilitare, care presupune supraveghere, întretinere, reparatii, modernizãri etc., este organizatã în cadrul regiilor autonome si a societãtilor comerciale. În functie de necesitãti, prin hotãrârea consiliului local (judetean), se pot înfiinta si alte servicii publice de gospodãrie comunalã, având ca obiect alte activitãti decât cele prevãzute mai sus. La organizarea, functionarea si dezvoltarea serviciilor publice de gospodãrie comunalã, interesul general al cetãtenilor este prioritar. Aceste servicii se realizeazã prin intermediul unui ansamblu de constructii, instalatii tehnologice, echipamente functionale si dotãri specifice, denumite sisteme publice de gospodãrie comunalã.

5. Finantele publice locale

5.1. Consideratii generale

Finantele publice locale ale comunelor, oraselor si judetelor cuprind relatiile financiare privind formarea, repartizarea, administrarea si utilizarea fondurilor publice locale, precum si responsabilitãtile autoritãtilor administratiei publice locale si ale institutiilor publice implicate în acest domeniu. Atributiile consiliului local si ale celui judetean, cu privire la finantele publice ale comunelor, oraselor si judetelor, se realizeazã prin compartimentul propriu al acestuia, respectiv serviciul (sau biroul) de buget finante, care are o serie de atributii si sarcini de naturã a înlesni autoritãtii deliberative - consiliul - sã-si exercite în mod corespunzãtor atributiile în materie, conferite de lege. Finantele locale sunt administrate conform principiului autonomiei locale consacrat de Carta Europeana a autonomiei locale si de Constitutia României. Aplicarea în practicã a acestui principiu se realizeazã prin capacitatea efectivã a colectivitãtilor locale de a avea resurse financiare proprii si de a dispune de ele, în interesul lor. Autonomia localã, în concret cea financiarã, presupune o preocupare mai mare din partea administratiilor publice locale si judetene, pentru asigurarea unui grad de autofinantare ridicat, pentru obtinerea unor resurse proprii, suficiente si pentru identificarea de noi surse de venituri. Resursele financiare ale unitãtilor administrativ-teritoriale se constituie din impozite, taxe si alte venituri fiscale, venituri nefiscale, venituri de capital, cote si sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, cote aditionale la unele venituri ale bugetului de stat si ale bugetelor locale, transferuri cu destinatie specialã de la bugetul de stat si venituri cu destinatie specialã. Bugete locale reprezintã bugetele de venituri si cheltuieli ale unitãtilor administrativ-teritoriale. Fiecare comunã, oras, municipiu, sector al municipiului Bucuresti, judet, respectiv municipiul Bucuresti, întocmeste bugetul local, în conditii de autonomie, potrivit legii. Între aceste bugete nu existã relatii de subordonare.

5.2. Veniturile bugetelor locale

Veniturile bugetelor locale se formeazã din impozite, taxe, alte venituri si din venituri cu destinatie specialã, precum si din cote si sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, cote aditionale la unele venituri ale bugetului de stat si ale bugetelor locale si din transferuri cu destinatie specialã de la bugetul de stat. Ordonanta Guvernului nr. 36/2002 privind impozitele si taxele locale a fost abrogata de Codul Fiscal pentru anul 2003, cu modificarile ulterioare, care contine un titlu special dedicat impozitelor si taxelor locale. Pentru functionarea unor servicii publice locale sau judetene create în interesul locuitorilor, consiliile locale si judetene stabilesc taxe speciale, potrivit legii. Cuantumul taxelor speciale se stabileste pentru a acoperi cel putin sumele investite si cheltuielile curente de întretinere a acestor servicii (art. 38 din Legea nr. 215/2001). Taxele speciale se încaseazã numai de la locuitorii care se folosesc de serviciile speciale prestate. Din impozitul pe venit, încasat la bugetul de stat la nivelul fiecãrei unitãti administrativ-teritoriale, se alocã lunar o cotã de 36% la bugetele locale ale comunelor, oraselor si municipiilor, pe teritoriul cãrora îsi desfãsoarã activitatea plãtitorii de impozite, 10% la bugetul propriu al judetului si 17% într-un cont distinct, deschis pe seama consiliului judetean pentru echilibrarea bugetelor locale ale comunelor, oraselor, municipiilor si judetului. Sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat si transferurile cu destinatie specialã din bugetul de stat se aprobã anual, prin Legea bugetului de stat, pe ansamblul oricãrui judet, respectiv al municipiului Bucuresti. Din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, aprobate anual, o cotã de pânã la 25% se alocã bugetului propriu al judetului, iar diferenta se repartizeazã pe comune, orase si municipii, de cãtre consiliul judetean, prin hotãrâre, dupã consultarea primarilor. Sumele încasate din concesionarea sau închirierea unor bunuri apartinând domeniului public sau privat, de interes local sau judetean, constituie venituri ale bugetelor locale. Sumele încasate din vânzarea unor bunuri apartinând domeniului privat al unitãtilor administrativ-teritoriale constituie venituri ale bugetelor locale. Sumele încasate din valorificarea bunurilor confiscate se fac venit la bugetul local, în functie de subordonarea institutiilor care au dispus confiscarea acestora, în conditiile legii, dupa deducerea cheltuielilor legate de activitatea de valorificare. Cât priveste impozitele locale, conform Codului fiscal pentru anul 2003 cu modificarile ulterioare, acestea sunt: impozitul pe cladiri, impozitul pe teren, impozitul pe spectacole.

5.3. Cheltuielile bugetelor locale

Cheltuielile pentru investitiile publice si alte cheltuieli de investitii finantate din fondurile publice locale ale judetelor, municipiilor, oraselor si comunelor, dupã caz, si ale institutiilor si serviciilor publice de subordonare judeteanã si localã care se finanteazã, potrivit legii, prin bugetele locale si din împrumuturi, se cuprind în proiectele de buget, în baza programului de investitii publice al fiecãrei unitãti administrativ-teritoriale, întocmit de ordonatorii principali de credite, care se reprezintã ca anexã la bugetul initial si, respectiv, rectificat si se aprobã de cãtre consiliul local, judetean si Consiliul General al Municipiului Bucuresti, dupã caz. Consiliile locale, judetene si C.G.M.B. pot aproba contractarea sau garantarea de împrumuturi interne si externe, pe termen scurt, mediu si lung, pentru realizarea de investitii publice de interes local, precum si pentru refinantarea datoriei publice locale. Împrumuturile externe se vor contracta direct sau se vor garanta de cãtre autoritãtile administratiei publice locale numai cu avizul comisiei de autorizare a acestor împrumuturi, ale cãror componentã si functionare se aprobã prin hotãrâre a Guvernului. Autoritãtile administratiei publice locale pot beneficia si de împrumuturi externe contractate sau garantate de stat, în conditiile legii.

5.4. Elaborarea, aprobarea si executarea bugetelor locale

Proiectele bugetelor locale ale unitatilor administrativ-teritoriale si proiectele bugetelor institutiilor publice finantate de la bugetele locale se întocmesc de catre ordonatorii principali de credite. Dupa întocmirea proiectului de buget local sau judetean, acesta este publicat în presa locala. În termen de 15 zile de la publicare se pot face contestatii la proiectul de buget. Dupa expirarea acestui termen, proiectul de buget se supune aprobarii Consiliului local sau judetean dupa caz, în prima sedinta a acestuia, însotit de raportul primarului sau al presedintelui Consiliului judetean si de eventualele contestatii înregistrate. Forma finala a proiectului de buget se adopta prin votarea pe articole. Proiectele de buget se adopta în termen de maxim 45 de zile de la data publicarii în Monitorul Oficial a Legii bugetului de stat.

5.5. Finantele institutiilor si serviciilor publice

Finantarea cheltuielilor curente si de capital ale institutiilor si serviciilor publice de interes local se asigurã: a) integral din bugetul local, în functie de subordonare; b) din veniturile extrabugetare si din subventii acordate de la bugetul local, în functie de subordonare ; c) integral din veniturile extrabugetare. Pentru functionarea unor servicii publice locale, create în interesul persoanelor fizice si juridice, consiliile locale, judetene si Consiliul General al Municipiului Bucuresti, dupã caz, stabilesc taxe speciale. Cuantumul taxelor speciale se stabileste anual iar veniturile obtinute din acestea se utilizeazã integral pentru acoperirea cheltuielilor efectuate pentru înfiintarea serviciilor publice locale, precum si pentru finantarea cheltuielilor de întretinere si functionare a acestora. Taxele speciale se încaseazã numai de la persoanele fizice si juridice care se folosesc de serviciile publice locale pentru care s-au instituit taxele respective.

6. Activitãti traditionale ale administratiei publice

Spre deosebire de sarcinile cu caracter general ale administratiei publice (pe care le gãsim la toate autoritãtile administratiei luate individual, sarcini de conceptie si sarcini de directie)[9], mai existã si sarcini specifice, cu un obiectiv precis privind organizarea unor servicii prin care se urmãreste satisfacerea unor nevoi de care beneficiazã membrii colectivitãtilor locale în domeniile social, cultural, educativ etc., dintre care putem mentiona atributiile în domeniile evidentei funciare, ale stãrii civile, autoritãtii tutelare, asistentei sociale, cele notariale, de asigurare a ordinii si linistii publice etc. Toate aceste servicii, aflate în beneficiul populatiei, sunt denumite în mod curent activitãti traditionale ale administratiei publice, deoarece sunt cunoscute din cele mai vechi timpuri si au sfera de cuprindere cea mai mare din totalul atributiilor existete la nivelul unitãtilor administrativ-teritoriale.

Evidenta funciarã. În baza Legii cadastrului si a publicitãtii imobiliare nr. 7/1996[10] si a O.G. nr. 1/1992, elaboratã în temeiul Legii nr. 68/1991 privind registrul agricol, sunt aplicabile în România urmãtoarele mijloace de evidentã funciarã: cadastrul funciar general; cartea funciarã; registrul agricol. Cadastrul funciar general este sistemul unitar si obligatoriu de evidentã tehnicã, economicã si juridicã, prin care se realizeazã identificarea, înregistrarea, reprezentarea pe hãrti si planuri cadastrale a tuturor terenurilor, precum si a celorlalte bunuri imobile de pe întreg teritoriul tãrii, indiferent de destinatia lor si de proprietar. Cadastrul general se organizeazã la nivelul fiecãrei unitãti administrativ-teritoriale: comunã, oras, municipiu, precum si la nivelul întregii tãri. La nivelul fiecãrui judet si al municipiului Bucuresti se organizeazã oficii de Cadastru si publicitate imobiliarã. Cartea funciarã este alcãtuitã din trei pãrti: descrierea imobilelor; înscrierile privind dreptul de proprietate; înscrierile privind dezmembrãrile dreptului de proprietate si sarcini. Dreptul de proprietate si celalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciarã pe baza actului prin care s-au constituit ori s-au transmis în mod valabil. Publicitatea imobiliarã, întemeiatã pe sistemul de evidentã a cadastrului general, are ca obiect înscrierea în cartea funciarã a actelor si faptelor juridice referitoare la imobilele din aceeasi localitate. Aceastã activitate, este îndeplinita de Agentia Nationalã de Cadastru si Publicitate Imobiliarã si oficiile organizate în teritoriu. Registrul agricol este docmentul oficial de evidentã primarã unitarã, cu caracter tehnico-operativ, în care se înscriu date pentru fiecare gospodãrie a populatiei care posedã teren sau animale în localitatea respectivã, indiferent de domiciliul pe care îl are.

Serviciile publice comunitare de evidentã a persoanelor. Starea civilã constituie ansamblul elementelor care determinã capacitatea juridicã a unei persoane fizice, în societate, stat si familie. Constatarea oficialã a evenimentelor care intervin în timpul existentei omului se face prin actele de stare civilã.[11] Evenimentele care pot caracteriza starea civilã a unei persoane se înfãtiseazã ca fapte juridice intervenite independent de vointa persoanei (nasterea si decesul), sau ca acte juridice executate cu vointã, subiectul exprimându-si si consimtãmântul sãu în acest sens (cãsãtoria , adoptia ). Actul de stare civilã poate avea atât întelesul de manifestare de vontã a persoanei fizice, cât si de înscris autentic, întocmit în scopul dovedirii stãrii civile. Sunt cunoscute trei categorii de acte de stare civilã: de nastere, de cãsãtorie si de deces. Toate aceste categorii de acte de stare civilã sunt acte autentice. Pentru ca o persoanã fizicã sã aibã o stare civilã, aceasta trebuie sã fie înregistratã în registrele de stare civilã. Ţinând seama de necesitatea activitãtii permanente a serviciilor de stare civilã, primarul asigurã functionarea acestora, în conditii optime. Legea desemneazã calitatea primarului ca ofiter de stare civilã. Operatiunile care se efectueazã în cadrul institutiei de stare civilã sunt urmãtoarele: înregistrarea actelor si faptelor de stare civilã (nastere, cãsãtorie, deces); înscrierea mentiunilor de stare civilã (pe marginea actelor de nastere, cãsãtorie si deces) cu privire la modificãrile intervenite în starea civilã a persoanei; eliberarea certificatelor de stare civilã, pe baza înregistrãrilor si a mentiunilor înscrise în registrele de stare civilã; reconstituirea si întocmirea ulterioarã a actelor de stare civilã; anularea, modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilã si a mentiunilor. În subordinea consiliilor locale se înfiinteaza servicii publice comunitare de evidentã a persoanelor. De asemenea, se înfiinteazã în subordinea consiliilor judetene, servicii publice comunitare judetene de evidentã a persoanelor. Coordonarea si controlul metodologic al serviciilor publice comunitare se asigurã, în mod unitar, de Inspectoratul National pentru Evidenta Persoanelor. La nivel local, activitatea acestor servicii publice comunitare este coordonatã de secretarul general al judetului sau al municipiului Bucuresti, respectiv de secretarul municipiului, sectorului municipiului Bucuresti, orasului si comunei.

Serviciile publice comunitare pentru eliberarea si evidenta pasapoartelor. În cadrul aparatului propriu a prefecturilor judetene, respectiv a municipiului Bucuresti functioneaza serviciile publice comunitare pentru eliberarea si evidenta pasapoartelor. Acestea asigurã întocmirea, pãstrarea, evidenta si eliberarea pasapoartelor simple. Pentru eliberarea pasapoartelor respective, serviciile publice comunitare din cadrul prefecturilor trebuie sã conlucreze permanent cu serviciile publice comunitare locale de evidentã a persoanelor. Pasapoartele diplomatice si cele de serviciu se elibereazã numai anumitor persoane, având calitãti speciale.

Serviciile publice comunitare pentru situatii de urgentã. Serviciile publice comunitare pentru situatii de urgentã, se organizeazã în subordinea consiliilor locale ale comunelor, oraselor, municipiilor si ale sectoarelor municipiului Bucuresti. Aceste servicii publice se împart în douã categorii: a) Serviciile publice profesioniste se înfiinteazã în subordinea consiliilor judetene, a C.G.M.B. si ale consiliilor locale ale sectoarelor acestuia, prin preluarea de la fostul Minister de Interne a structurilor unificate ale inspectoratelor de protectie civilã, a grupurilor si brigãzilor de pompieri militari; b) Serviciile publice voluntare se organizeazã în subordinea consiliilor locale prin unificarea serviciilor publice de pompieri civili si a formatiunilor de protectie civilã din subordinea acestora. Serviciile publice comunitare pentru situatii de urgentã sunt supuse unei duble subordonãri: fatã de administratia publicã localã, coordonarea activitãtii acestora fãcându-se de cãtre presedintele consiliului judetean si de primarul general al municipiului Bucuresti, respectiv de primarii localitãtilor; fatã de administratia publicã centralã, coordonarea acestor servicii publice se face de cãtre Inspectoratul General pentru Situatii de Urgentã.

Asigurarea ordinii si linistii publice. a) Atributiile autoritãtilor administratiei publice locale si ale prefectului. Consiliul local (comunal, orãsenesc) are initiativa si hotãrãste, cu respectarea legii, în probleme de interes local, cu exceptia celor care sunt date prin lege în competenta altor autoritãti publice. Printre atributiile principale ale consiliului local se numãrã si asigurarea ordinii publice si a respectãrii drepturilor si libertãtilor fundamentale ale cetãtenilor. Consiliul local are obligatia de a asigura apãrarea ordinii publice prin adoptarea de mãsuri care sã conducã la o normalã functionare a aparului propriu, a institutiilor si agentilor economici care functioneazã sub autoritatea lor, la mentinerea linistii cetãtenilor si la respectarea drepturilor acestora. Primarul unitãtii administrativ-teritoriale, în calitate de autoritate executivã, este cel care asigurã ordinea si linistea locuitorilor, prin intermediul Politiei comunitare si cu ajutorul jandarmeriei, politiei, pompierilor si protectiei civile, care au obligatia sã rãspundã solicitãrilor sale, în conditiile legii. Prefectul, ca reprezentant al Guvernului, are ca principalã atributie si asigurarea realizãrii intereselor nationale, respectarea legilor si a ordinii publice. În orase, municipii si în sectoarele municipiului Bucuresti, prefectul desemneazã împuternicitii care pot constata contraventiile prevãzute ca urmare a încãlcãrii ordinii si linistii publice. b) Atributiile specifice organismelor de specialitate. 1) Jandarmeria La nivel local, serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Administratiei si Internelor, prin organele de politie si, în special, ale jandarmeriei, sunt cele care au obligatia concretã de a pune în aplicare mãsurile privind asigurarea ordinii si linistii publice. Prin adoptarea Legii privind organizarea si functionarea Jandarmeriei Române, rolul principal în asigurarea ordinii si linistii publice revine unitãtilor de jandarmi, din subordinea Ministerului Administratiei si Internelor. Principalele atributii ale Jandarmeriei Române sunt: asigurã, împreunã cu alte autoritãti publice abilitate, ordinea cu ocazia întrunirilor si manifestatiilor; asigurã, împreunã cu politia si alte structuri ale Ministerului Administratiei si Internelor, restabilirea ordinii publice în cazuri de tulburare gravã a acesteia s.a. 2) Politia Comunitara Organizarea si functionarea ei este reglementata prin Legea nr. 371/2004. Politia comunitara pentru ordine publica este înfiintata prin reorganizarea Corpului gardienilor publici, ca serviciu public local specializat, la nivelul comunelor, oraselor, municipiilor si sectoarelor municipiului Bucuresti. Politia comunitara îsi desfasoara activitatea în baza unui Regulament-cadru de organizare si functionare, se înfiinteaza prin hotarâre a Consiliului local si se subordoneaza primarilor. ATRIBUŢIILE POLIŢIEI COMUNITARE: asigura ordinea si linistea publica în zonele si locurile stabilite în planul de paza si ordine publica; asigura paza obiectivelor si bunurilor de interes public si privat stabilite de Consiliul local; supravegheaza parcarile auto, scolile, zonele comerciale si de agrement, pietele, cimitirele; constata contraventii si aplica sanctiuni contraventionale în caz de tulburare a linistii publice sau de încalcare a prevederilor legale referitoare la curatenie, comert stradal, protectia mediului; asigura ordinea cu ocazia adunarilor publice, mitingurilor; s.a. Personalul Politiei comunitare se compune din: functionari publici - carora li se aplica Statutul functionarilor publici; personal contractual- caruia i se aplica legislatia muncii.

Atributiile notariale. Constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase, precum si exercitiul drepturilor si ocrotirea intereselor în conformitate cu legea, este asiguratã persoanelor fizice si juridice prin activitatea notarialã. În prezent, aceastã activitate este reglementatã de Legea notarilor publici si a activitãtilor notariale nr. 36/1995[16], potrivit cãreia, activitatea notarialã se realizeazã de notarii publici, prin acte notariale si consultatii publice notariale, în conditiile acestei legi. Actele notariale pot fi efectuate si de misiunile diplomatice si oficiile consulare ale României, precum si de alte institutii, în conditiile si limitele prevãzute de lege. Secretarii comunelor si ai oraselor unde nu functioneazã birouri ale notarilor publici vor îndeplini, la cererea pãrtilor, urmãtoarele acte notariale: legalizarea semnãturilor de pe înscrisurile prezentate de pãrti; legalizarea copiilor de pe înscrisuri, cu exceptia celor sub semnãturã privatã.

Atributiile de autoritate tutelarã si de protectie a copilului.

A. Atributii de autoritate tutelarã. Constitutia României, Codul familiei si conventia ONU cu privire la drepturile copilului, stipuleazã cã, în toate deciziile care îi privesc pe copii, interesele acestora trebuie sã fie luate în considerare cu prioritate. Legislatia noastrã stabileste mãsuri si pentru ocrotirea persoanelor majore, puse sub interdictie, ori care nu sunt pe deplin capabile de a-si apãra interesele si de a-si administra personal patrimoniul. Normele legale de ocrotire a acestor categorii de persoane fizice, minore sau majore, se pun în aplicare de serviciile de autoritate tutelarã, de a cãror bunã functionare rãspund autoritãtile administratiei publice locale. Prin autoritate tutelarã se întelege un ansamblu de atributii, o functie a autoritãtilor executive ale administratiei publice locale. Atributiile de autoritate tutelarã se exercitã de cãtre primarii municipiilor, oraselor si comunelor. Acestia asigurã functionarea seviciilor de autoritate tutelarã din cadrul primãriilor. Formele prevãzute de Codul familiei, prin care se realizeazã ocrotirea unor categorii de persoane sunt: ocrotirea pãrinteascã; tutela minorului; ocrotirea interzisului prin tutelã; curatela minorului; curatela persoanei majore. Responsabilitatea în acest sens, apartine autoritãtii tutelare.

B. Mãsuri de protectie a copilului. Cadrul legal pentru respectarea, promovarea si garantarea drepturilor copilului este reglementat de Legea nr. 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului[17]. principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile si deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritatile publice si de organismele private autorizate, precum si în cauzele solutionate de instantele judecatoresti. Principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legatura cu drepturile si obligatiile ce revin parintilor copilului, altor reprezentanti legali ai sai, precum si oricaror persoane carora acesta le-a fost plasat în mod legal. De asemenea, orice act juridic emis sau, dupa caz, încheiat în acest domeniu se subordoneaza cu prioritate principiului interesului superior al copilului. Legea reglementeaza o protectie speciala pentru copilul lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea parintilor sai. Institutii si servicii cu atributii în protectia copilului: Institutii la nivel central Autoritatea Nationala pentru Protectia Drepturilor Copilului, organ de specialitate al administratiei publice centrale, cu personalitate juridica, aflat în subordinea Ministerului Muncii, Solidaritatii Sociale si Familiei; Avocatul Poporului, care realizeaza Apararea drepturilor si libertatilor copilului în raporturile acestuia cu autoritatile publice cu scopul de a promova si de a îmbunatati conditia copilului. Institutii si servicii la nivel local în subordinea consiliului judetean si, respectiv, a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucuresti functioneaza Comisia pentru protectia copilului, ca organ de specialitate al acestora, fara personalitate juridica; Directia generala de asistenta sociala si protectia copilului, institutie publica cu personalitate juridica, înfiintata în subordinea consiliului judetean, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucuresti.

6.8. Solutionarea petitiilor. Aceastã activitate este reglementatã prin Legea nr. 23/2002 pentru aprobarea O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activitãtii de solutionare a petitiilor. Autoritãtile si institutiile publice centrale si locale sunt obligate sã organizeze un compartiment distinct pentru relatii cu publicul, care sã primeascã, sã înregistreze, sã se îngrijeascã de rezolvarea petitiilor si sã expedieze rãspunsurile cãtre petitionari. Indiferent dacã solutia este favorabilã sau nefavorabilã, termenul de comunicare a rãspunsului este de 30 de zile de la data înregistrãrii (care poate fi prelungit de conducãtorul autoritãtii sau institutiei, cu cel mult 15 zile, dacã sunt necesare cercetãri amãnuntite). Functionarii publici sunt obligati sã rezolve numai petitiile care le sunt repartizate.