Raspunderea Presedintelui Romaniei

Nici evolutia institutiei sefului de stat, o data cu evolutia tuturor celorlalte organe ale statului, nu a dus la schimbari majore în aceasta privinta, deoarece imunitatea acestuia pentru infractiunile savârsite în exercitiul functiei, s-a pastrat, cu exceptia înaltei tradari si a raspunderii pentru alte infractiuni, care nu sunt în legatura cu functia[2]. Aceasta regula este proprie republicilor cu regim prezidential, semi-prezidential, unde exista obligatia contrasemnarii actelor de primul-ministru sau de ministru sau în cele cu regim parlamentar .

Constitutia din 1991 prevede în art. 84 alin. 2 ca Presedintele României se bucura de im 747j96h unitate. Notiunea de imunitate, în acest caz, prin textul constitutional din art. 84 alin. 2, care face trimitere la deputati si senatori (art. 72 alin. 1 din Constitutie) are întelesul de iresponsabilitate si de inviolabilitate.

Iresponsabilitatea Presedintelui nu înseamna numai ca acesta nu raspunde pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului sau[4], dar presupune ca este aparat de raspundere, pe durata mandatului si dupa încetarea acestuia , pentru faptele penale, contraventionale sau generatoare de prejudicii savârsite în legatura cu prerogativele functiei .

Inviolabilitatea Presedintelui presupune ca acesta va raspunde pentru orice alta fapta savârsita si care nu are legatura cu functia exercitata[7]. Prin urmare imunitatea de care se bucura Presedintele în timpul exercitarii mandatului sau, nu îl mai ocroteste, dupa încetarea acestuia, astfel ca acesta va putea fi perchezitionat, retinut, arestat sau trimis în judecata penala ori contraventionala, conform regulilor dreptului comun .

În general literatura juridica considera ca raspunderea Presedintelui poate fi politica sau juridica[9].

Raspunderea politica (definita ca o raspundere administrativ disciplinara de profesorul Antonie Iorgovan[10]) presupune: a) raspunderea Presedintelui fata de alegatori; b) suspendarea din functie urmata de demiterea Presedintelui .

Conform art. 95 alin. 1 din Constitutie suspendarea Presedintelui României intervine în cazul savârsirii, de catre acesta a unor fapte grave, prin care se încalca prevederile constitutionale. Însa, sintagma de fapte grave, nu este lamurita în textul constitutional, ceea ce înseamna ca întelesul acesteia este lasat la aprecierea, chiar discretionara, a initiatorului propunerii de suspendare.

Suspendarea poate fi initiata de cel putin o treime din numarul deputatilor si senatorilor, luati împreuna si trebuie adusa neîntârziat la cunostinta Presedintelui.

De asemenea, potrivit art. 95 alin. 1 si art. 146 lit. h din Constitutie, Curtea Constitutionala trebuie consultata, dând un aviz consultativ, la propunerea de suspendare din functie a Presedintelui României.

Daca doreste, Presedintele, poate oferi Parlamentului, întrunit în sedinta comuna, explicatii cu privire la faptele ce i se imputa, dupa care se trece la vot. Propunerea de suspendare din functie, pentru a fi aprobata, are nevoie de votul majoritatii deputatilor si senatorilor. O data aprobata propunerea, se instaleaza interimatul functiei de Presedinte, care presupune ca prerogativele functiei vor fi îndeplinite temporar, fie de presedintele Senatului, fie de presedintele Camerei Deputatilor, care la rândul lor raspund politic si juridic, conform art. 95 si 97 din Constitutie.

Suspendarea din functie a Presedintelui nu este altceva, în acest caz, decât o procedura prealabila, obligatorie, care presupune aducerea la cunostinta a faptelor grave prin care s-au încalcat prevederile constitutionale de catre acesta.

Demiterea propriu-zisa, ca sanctiune politica si juridica, are loc numai daca Parlamentul, prin hotarârea sa, organizeaza un referendum national, în conditiile prevazute de Legea nr. 3/2000[12], iar propunerea întruneste votul majoritatii cetatenilor înscrisi pe listele electorale (art. 10 din Legea nr. 3/2000). Masura demiterii din functie a Presedintelui României intra în vigoare la data publicarii în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotarârii Curtii Constitutionale de confirmare a rezultatelor referendumului national (art. 45 alin. 2 din Legea nr. 3/2000).

Raspunderea juridica a Presedintelui pleaca de la premisa ca desi acesta nu raspunde penal si civil pentru actele juridice si operatiunile tehnico-materiale savârsite sau opiniile exprimate în exercitarea functiei sale[13], totusi, potrivit art. 96 din Constitutie, se instituie în sarcina Parlamentului un control de sesizare, potrivit caruia, Camera Deputatilor si Senatul, în sedinta comuna, pot hotarî punerea sub acuzare a acestuia, pentru înalta tradare, cu votul a cel putin doua treimi din numarul senatorilor si deputatilor. De la data punerii sub acuzare si pâna la data demiterii Presedintele este suspendat de drept. Competenta materiala de judecata apartine Înaltei Curti de Casatie si Justitie, în conditiile legii (art. 96 alin. 4).

În primul rând, este de observat, fata de textul constitutional, ca legiuitorul român a redus aceasta raspundere juridica numai la raspunderea penala, si aceasta numai pentru înalta tradare, în rest mentinând intacta imunitatea penala, civila si contraventionala a Presedintelui pentru faptele legate de exercitarea prerogativelor functiei. Prin dispozitia expresa a art. 84 alin. 2 din Constitutie, se aplica regula statornicita de Constitutia revizuita în art. 72 alin. 1, dar atât. Ceea ce înseamna ca legiuitorul constituant nu a vrut sa extinda si celelalte dispozitii referitoare la Parlament, si Presedintelui.

În al doilea rând, este de observat ca aceasta raspundere este preluata, întocmai, din Constitutia Frantei din 4 octombrie 1958. Potrivit art. 68 din Constitutia Frantei, Presedintele Republicii nu este responsabil de actiunile sale întreprinse în exercitiul functiei decât în caz de înalta tradare. El nu poate fi pus sub acuzare decât de cele doua Camere, care hotarasc prin vot identic, într-o sedinta publica, cu majoritate absoluta a membrilor lor. Presedintele este judecat de Înalta Curte de Justitie.

În al treilea rând, este de observat ca competenta de a stabili daca Presedintele raspunde sau nu penal, revine numai Înaltei Curti de Casatie si Justitie (art. 96 alin. 2 din Constitutie) în prima si ultima instanta. Potrivit art. 2 din Protocolul nr. 7 din 22 noiembrie 1984 la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, semnata la Roma la 4 noiembrie 1950, orice persoana, declarata vinovata de o infractiune, are dreptul la doua grade de jurisdictie, mai putin cel ce a fost judecat în prima instanta de cea mai înalta jurisdictie.

Prin decizia Consiliului Constitutional din Franta din 22 ianuarie 1999 s-a hotarât ca raspunderea penala a Presedintelui Republicii nu poate fi stabilita decât de Curtea Suprema de Justitie.

În al patrulea rând, este de observat ca aceasta competenta se limiteaza numai la fapte savârsite în timpul mandatului sau de Presedinte si în legatura cu functia sa. Justitia franceza, obligata sa se pronunte asupra competentei sale de a instrumenta cazurile în care Presedintele Republicii Franceze a fost implicat înainte, de a-si prelua mandatul, a recurs la o decizie a Consiliului Constitutional din octombrie 2000 prin care se statua ca orice urmarire penala în fata instantelor obisnuite de drept comun se suspenda pe perioada exercitarii mandatului prezidential.

Infractiunea de înalta tradare este incriminata ca atare prin art. 96 (textul introdus dupa revizuirea Constitutiei) din Constitutia României si constituie o varianta în forma calificata si agravanta a infractiunii de tradare prevazute în art. 155-157 din Codul penal. Aceasta infractiune de înalta tradare are un subiect calificat, care este exclusiv numai Presedintele României si poate fi savârsita numai cât timp autorul îndeplineste functia ce atrage caracterizarea ei ca infractiune.

În literatura juridica s-a exprimat opinia ca aceasta infractiune este autonoma, distincta de infractiunea de tradare prevazuta de Codul penal si ca Parlamentul este dator sa-si motiveze hotarârea, definind elementele constitutive ale faptei dedusa judecatii, sub conditia admiterii acestei motivari de catre Înalta Curte de Casatie si Justitie[14].

În opinia noastra, aceasta parere este excesiva, încalcând principiul nullum crimen sine lege, nula poena sine lege. Chiar daca aceasta infractiune este încriminata în Constitutie, ea nu poate avea un caracter autonom, cu atât mai mult cu cât ea trebuie sa prevada si o sanctiune. În consecinta, o astfel de abordare a problemei are o scapare, atâta timp cât infractiunea, pe lânga faptul ca nu este descrisa în elementele ei componente obligatorii nu are nici o sanctiune. Ca atare, apare rational, ca în momentul analizei existentei infractiunii sa se fixeze ca puncte de referinta elementele infractiunii de tradare prevazuta în Codul penal (obiect, subiect, latura obiectiva si latura subiectiva), iar pentru agravanta sa se ia în considerare dispozitiile art. 96 din Constitutie. Astfel, o data ce infractiunea nu este determinata ca atare, printr-o lege, fie ea constitutionala, ea nu poate avea drept urmare pedepsirea persoanei vinovate, o data ce faptele sale nu au fost încriminate ca ilicite. Singurul temei al raspunderii juridice penale este infractiunea.

Este adevarat ca în aplicarea art. 96 din Constitutie, în Regulamentul sedintelor comune ale Camerelor s-a explicitat ca procedura de punere sub acuzare a Presedintelui se declanseaza numai pe baza unei cereri semnate de cel putin o treime din numarul deputatilor si senatorilor, iar cererea trebuie sa cuprinda descrierea faptelor care sunt imputate si încadrarea lor juridica, dar aceasta nu schimba cu nimic faptul ca în realitate nu este stabilit cadrul juridic ilicit al faptelor care ar cadea sub incidenta acestei infractiuni.

În aceeasi ordine de idei, este de discutat daca nu cumva Parlamentul, în hotarârea sa de punere sub acuzare, prin descrierea faptei, incrimineaza retroactiv ca infractiuni (poate fi o razbunare politica), fapte care în alte împrejurari nu ar putea duce, implicit, la sesizarea Înaltei Curti de Casatie si Justitie. Daca, în art. 73 lit. h din Constitutie se stabileste ca infractiunile si pedepsele, regimul executarii acestora se stabileste prin lege organica, cu atât mai mult, o astfel de încriminare, din ratiunile aratate, trebuie sa fie cuprinse într-o lege si nu lasata la discretia unui Parlament, mai mult sau mai putin binevoitor. În actuala concepere a acestei infractiuni, în opinia noastra, nici un Presedinte nu va raspunde penal pentru infractiunea de înalta tradare.

O alta problema care suscita discutii este modul de sesizare al Înaltei Curti de casatie si Justitie.

În literatura juridica s-a sustinut ca hotarârea Parlamentului de punere sub acuzare a Presedintelui Republicii, nu este suficienta pentru Înalta Curte de Casatie si Justitie în a se considera legal sesizata[15]. Potrivit acestei opinii, punerea sub acuzare ar trebui sa se transmita Parchetului General, care în conditiile legii de procedura penala, respectiv prin rechizitoriu, va sesiza instanta competenta - Înalta Curte de Casatie si Justitie. Ca atare, se sustine în aceasta opinie, ca votul Parlamentului nu are decât semnificatia sesizarii Parchetului General, dar el nu poate constitui obligatie juridica, sub aspectul existentei faptei penale. Nu este exclus ca Parchetul General sa ajunga la concluzia ca acuzatia de înalta tradare, nu se poate concretiza si într-o acuzatie strict tehnico-juridica, de savârsire a unei infractiuni, ceea ce ar avea drept efect, scoaterea Presedintelui de sub urmarire penala . Aceasta opinie - s-a spus în literatura juridica - are rolul de a reduce efectele juridice ale institutiei punerii sub acuzare de catre Parlament la dimensiunea unui simplu denunt penal, caruia Parchetul este liber sa-i dea sau nu curs .

Fata de cele de mai sus, este discutabil daca Parlamentul mai are obligatia sa sesizeze Procurorul General, pentru ca acesta la rândul sau sa înceapa urmarirea penala, sa puna în miscare actiunea penala si prin rechizitoriu sa dispuna trimiterea în judecata în calitate de inculpat a Presedintelui. În opinia noastra legiuitorul constituant, când a folosit notiunea de "punere sun acuzare" a înteles ca Parlamentul, prin propria cercetare si dând dovada de bona fides, se substituie oricarui organ de cercetare penala sau de urmarire penala si prin urmare hotarârea adunarii legislative echivaleaza cu punerea în miscare a actiunii penale, având rolul rechizitoriului, sesizând instanta suprema, deoarece este o procedura speciala, stabilita printr-o lege speciala (punerea sub acuzare), care se sustrage regulilor generale si de drept comun în materia procesului penal.

Chiar daca acceptam ideea ca sesizarea Înaltei Curti de Casatie si Justitie trebuie sa se faca prin rechizitoriu de catre Procurorul General, de asemenea, nu credem ca suntem în prezenta unui denunt penal, facut în conditiile art. 221 si urm. Cod proc. pen. O data sesizat cu faptele, procurorul nu mai are libertatea sa aprecieze asupra vinovatiei, el nu mai poate opera cu institutii ca neînceperea urmaririi penale, încetarea urmaririi penale sau scoaterea de sub urmarire penala. El va proceda pur si simplu la punerea în miscare a actiunii penale si va emite rechizitoriul. Procurorul General este mai degraba un organ subordonat executivului, astfel încât ar fi foarte greu sa i se recunoasca un drept de a cenzura hotarârile Parlamentului, fara a încalca principiul separatiei puterilor statului si fara riscul de a diminua însasi semnificatia actului, de punere sub acuzare a Presedintelui Republicii.

De abia Înalta Curte de Casatie si Justitie, care judeca în sectiile unite va putea pronunta orice solutie, de condamnare, achitare sau sa dispuna încetarea procesului penal.

La data ramânerii definitive a hotarârii de condamnare, Presedintele Republicii este demis de drept (art. 96 alin. 3 Constitutie).

De asemenea, în literatura juridica s-a mai ridicat problema daca Presedintele Republicii, în perioada mandatului sau, poate sa fie chemat ca martor în fata instantelor judecatoresti sau a comisiilor de ancheta parlamentara[18]. Desi dispozitiile constitutionale referitoare la imunitatea Presedintelui au un caracter exceptional si sunt de stricta interpretare, aceasta nu împiedica cu nimic ca acesta, si cât timp este în functie, sa fie ascultat ca martor, cu conditia, ca faptele pentru care este întrebat sa nu aiba nimic comun cu prerogativele pe care le exercita . Aceeasi problema s-a ridicat si în Franta, unde, dintr-un punct de vedere, s-a exprimat opinia ca magistratii au competenta de a-l audia pe Presedinte în calitate de martor asistat pentru fapte ce au avut loc înainte de începerea mandatului, si un alt punct de vedere, care considera ca judecatorii nu au competenta sa judece actele de instrumentare care vizeaza Presedintele în exercitiu al Republicii, cu atât mai mult cu cât se apreciaza ca statutul martorului asistat este asimilabil cu o actiune de urmarire.

Persoana careia i-a încetat calitatea de sef al statului român, ca urmare a savârsirii unei infractiuni pentru care a fost condamnat definitiv sau ca urmare a demiterii din functie prin referendum, nu poate beneficia de facilitatile conferite prin Legea nr. 406/2001 privind acordarea unor drepturi persoanelor care au avut calitatea de sef al statului român (folosinta gratuita a unei locuinte de protocol, o indemnizatie lunara, paza si protectie, folosinta gratuita a unui autoturism) .