SERVICIUL PUBLIC, FUNCŢIA PUBLICÃ sI FUNCŢIONARII ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

1. Notiunea de serviciu public. Regimul juridic al serviciului public.

Administratia publicã poate fi consideratã o totalitate de servicii publice menitã sã satisfacã nevoile cetãtenilor si ale societãtii, în ansamblu. Administratia îsi propune sã rãspundã unor nevoi variate, în domenii în care considerã cã initiativa particularã nu satisface aceste nevoi într-un mod suficient, din punct de vedere cantitativ, sau corespunzãtor, din punct de vedere calitativ. Cea care trebuie sã identifice domeniile care vor face obiectul actiunii administratiei este puterea politicã. Lista necesitãtilor populatiei cãrora trebuie sã li se gãseascã o rezolvare prin interventia administratiei publice variazã în functie de conceptia fortelor politice aflate la guvernare, de situatia economicã si socialã, de posibilitãtile financiare si tehnice. Sintagma "serviciu public" este folositã în trei acceptiuni diferite[1]: în sens organic desemneazã un ansamblu de agenti si de mijloace pe care o persoanã publicã (o persoanã juridicã de drept public) le afecteazã pentru îndeplinirea unei anumite sarcini; în sens material sau functional ea se referã la o activitate de interes general, pe care administratia este chematã sã o desfãsoare. La aceste douã sensuri se adaugã încã unul, acela care asociazã o activitate ce reprezintã un serviciu public unui anumit regim juridic, derogatoriu de la dreptul comun. Serviciul public este chemat sã satisfacã un interes public si, trebuind sã rãspundã altor exigente decât activitãtile private, este supus unui regim de drept public (administrativ). Din cauza cresterii cererii de servicii publice diverse, operative, flexibile, cãreia statul nu i-a putut face fatã, acesta s-a vãzut nevoit sã încredinteze organizarea si functionarea unor astfel de servicii unor persoane private. Aceastã situatie a avut drept consecintã, pe de o parte, faptul cã activitatea statului, în realizarea serviciilor publice industriale si comerciale, e 20220p154u ste supusã dreptului privat, civil si comercial; pe de altã parte, o datã cu recunoasterea de cãtre stat a drepturilor organizatiilor private de a exercita servicii publice, acestea cad sub incidenta regulilor de drept privat. Unele servicii publice (apãrarea nationalã, ordinea publicã, reprezentarea internationalã s.a.) nu pot fi realizate însa decât prin intermediul unor organisme statale. În concluzie, relatia dintre regimul juridic al serviciului public si dreptul administrativ a suferit modificãri. În mod traditional, cadrul de organizare si de functionare al serviciului public a fost reglementat prin norme de drept administrativ. Astãzi, regimul derogatoriu al dreptului administrativ se mai aplicã doar în cazul "serviciilor administrative", acele servicii care posedã în cel mai înalt grad caracterul de serviciu public , în mod exceptional si ocazional fiind înlocuit de regimul juridic corespunzãtor procedeelor de gestiune private (contracte civile sau comerciale).

2. Clasificarea serviciilor publice si principiile fundamentale ale serviciului public

Pornind de la criteriul formei de organizare organizatiile care presteazã servicii publice pot fi grupate în trei categorii: organe ale administratiei publice, institutii publice si regii autonome de interes public[3]. Activitatea organelor administratiei publice se caracterizeazã mai ales prin emiterea de acte administrative, în timp ce în cazul institutiilor publice aceasta este mai redusã, activitatea lor fiind preponderent de naturã intelectualã, iar în privinta regiilor autonome, emiterea de acte administrative este si mai redusã, acestea functionând în scopuri economice. Mijloacele financiare necesare desfãsurãrii activitãtii organelor administratiei publice si a institutiilor publice se asigurã de la bugetul de stat, iar regiile autonome de interes public îsi asigurã mijloacele bãnesti din veniturile obtinute prin activitatea proprie. Organele administratiei publice si institutiile publice îsi desfãsoarã activitatea, de regulã, în mod gratuit, în timp ce regiile autonome, de regulã, contra cost. Dupã natura lor, serviciile publice pot fi împãrtite în trei categorii: tehnico-administrative, economice (industriale si comerciale) si socio-culturale[4]. Dupã gradul de extensie, distingem servicii nationale (care sunt organizate la nivelul întregului teritoriu national) si servicii locale (care pot fi judetene, orãsenesti si comunale). Din punctul de vedere al raporturilor cu sectorul privat, deosebim: servicii monopolizate de stat; servicii pe care administratia publicã le exercitã în paralel cu persoanele particulare autorizate; servicii publice exercitate de persoane private autorizate sub controlul unei autoritãti a administratiei publice. În functie de modul de gestionare, serviciile publice iau urmãtoarele forme: administrarea printr-o regie autonomã sau printr-o institutie publicã; contract de concesionare pentru punerea în valoare a unui bun proprietate publicã, pentru efectuarea de lucrãri publice sau pentru satisfacerea altor nevoi colective; locatia în gestiune; contractul civil; contractul comercial[5]. Principiile fundamentale ale serviciului public sunt: continuitatea serviciului public egalitatea tuturor în fata serviciului public, adaptarea acestuia la cerintele sociale

3. Regimul juridic al functiei publice

3.1. Coordonatele constitutionale ale functiei publice

Textul constitutional ne oferã câteva puncte de reper importante pentru conturarea cadrului legislativ ce are ca obiect functia publicã. Articolul 41 consacr dreptul la muncã si protectie socialã, precum si libertatea de a munci. În articolul 73, la alineatul 3 sunt enumerate domeniile care vor fi reglementate prin lege organicã si unde regãsim la litera j "Statutul functionarilor publici", iar la litera p, "Regimul general privind raporturile de muncã, sindicatele, patronatele si protectia socialã". Articolul 41 face referire, fãrã îndoialã, la toate categoriile de persoane încadrate în muncã. Din cauza folosirii însã a termenului de "salariati" la alineatul 2 al acestui articol, au apãrut opinii potrivit cãrora textul respectiv nu ar privi si pe functionarii publici. O asemenea interpretare este exageratã, în conditiile în care dreptul la muncã a devenit, dupã cel de-al doilea Rãzboi Mondial, unul dintre constantele actelor constitutionale si a fost consacrat ca unul din drepturile fundamentale ale cetãteanului. Pe de altã parte, distinctia continutã de articolul 73 relevã faptul cã legiuitorul nostru constituant a vãzut în raportul de functie publicã altceva decât în raportul de muncã. Ea vine sã arate cã natura juridicã si, în consecintã, regimul juridic este diferit în cazul functionarilor publici, respectiv al salariatilor. În cazul primilor suntem în prezenta unui regim juridic unilateral de drept public, în timp ce salariatii sunt supusi unui regim contractual de drept privat.

3.2. Conceptia noului Statut al functionarilor publici

Principiile care stau la baza exercitãrii functiei publice, potrivit Statutului functionarilor publici - Legea nr. 188/1999 (legea-cadru în materie), sunt: legalitate, impartialitate si obiectivitate; transparentã; eficientã si eficacitate; responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale; orientare cãtre cetãtean; stabilitate în exercitarea functiei publice; subordonare ierarhicã. Potrivit art. 2 alin. 1 din Statut, functia publicã reprezintã ansamblul atributiilor si responsabilitãtilor stabilite în temeiul legii, în scopul realizãrii prerogativelor de putere publicã, de cãtre administratia publicã centralã si localã. Functionar public este persoana numitã într-o functie publicã. Functiile publice sunt prevãzute în anexa la aceastã lege. Anexa inventariazã functiile publice generale si pe cele specifice. La finalul anexei, se precizeazã cã functiile publice generale altele decât cele prevãzute se stabilesc cu avizul Agentiei Nationale a Functionarilor Publici, iar functiile publice specifice, altele decât cele mentionale în anexã, se pot stabili, tot cu avizul A.N.F.P., de cãtre autoritãtile si institutiile publice.

3.3. Conditii de acces într-o functie publicã

Noul Statut al functionarilor publici, la art. 50, retine cã poate ocupa o functie publicã peroana care îndeplineste urmãtoarele conditii generale: a) are cetãtenia românã si domiciliul în România; b) cunoaste bine limba românã scris si vorbit; c) are vârsta de minimum 18 ani împliniti; d) are capacitate deplinã de exercitiu (nu au capacitate de exercitiu deplina persoanele care nu au împlinit 18 ani precum si alenatii sau debilii mintali pusi sub interdictie judecatoreasca); e) are o stare de sãnãtate corespunzãtoare functiei publice pentru care candideazã, atestatã pe bazã de examen medical de specialitate; f) îndeplineste conditiile de studii prevãzute de lege pentru functia publicã; g) îndeplineste conditiile specifice pentru ocuparea functiei publice; h) nu a fost condamnatã pentru sãvârsirea unei infractiuni contra umanitãtii, contra statului sau contra autoritãtii, de serviciu sau în legãtura cu serviciul, care împiedicã înfãptuirea justitiei, de fals ori a unor fapte de coruptie sau a unei infractiuni sãvârsite cu intentie, care ar face-o incompatibilã cu exercitarea functiei publice, cu exceptia situatiei în care a intervenit reabilitarea; i) nu a fost destituitã dintr-o functie publicã în ultimii 7 ani; j) nu a desfãsurat activitate de politie politicã astfel cum este definitã prin lege. Se admite, totodatã, ca, potrivit legii, numirea într-o functie publicã sã fie conditionatã si de îndeplinirea unor cerinte speciale, cum ar fi cele referitoare la vârstã, aptitudini sau efectuarea unui stagiu de specialitate. Retinem, totodatã, cã Statutul preconizeazã obligatia declarãrii averii la numirea si la eliberarea dintr-o functie publicã, declaratia fãcându-se în conditiile legii .

3.4. Formarea, modificarea, suspendarea si încetarea raportului de functie

O datã întrunite conditiile generale si speciale ale ocupãrii functiei publice urmeazã învestitura, constând în actul juridic unilateral de autoritate provenind de la un organ de stat prin care unei persoane i se încredinteazã spre exercitare o functie publicã în cadrul unei autoritãti. Învestirea nu reprezintã un acord de vointã, chiar dacã titularul functiei ar fi formulat o solicitare în vederea ocupãrii functiei, ci, dimpotrivã, este o manifestare de vointã exclusiv a autoritãtii competente. În cazul functionarilor publici obisnuiti, de care se ocupã în primul rând capitolul de fatã, învestirea se face prin numire. În cazul înaltilor functionari publici, numirea se face de cãtre Guvern, primul-ministru, ministrul administratiei si internelor, ministrul sau conducãtorul autoritãtii ori institutiei publice. Ocuparea functiilor publice vacante se poate face prin promovare, transfer, redistribuire si concurs. Numirea în functiile publice pentru care se organizeazã concurs, se face prin actul administrativ emis de cãtre: conducãtorii autoritãtilor sau institutiilor publice din administratia publicã centralã si localã, la propunerea Agentiei Nationale a Functionarilor Publici pentru functiile de conducere sau, dupã caz, conducãtorii acestor autoritãti sau institutii, în situatia functiilor de sef birou, sef serviciu si a functiilor de executie.

Modificarea raporturilor de serviciu intervine prin delegare, detasare, transfer, mutarea în cadrul altui compartiment al autoritãtii sau institutiei publice sau execitarea cu caracter temporar a unei functii publice de conducere. Delegarea se dispune în interesul autoritãtii sau institutiei publice în care este încadrat functionarul public, pe o perioadã de cel mult 60 de zile calendaristice într-un an (pentru cel mult 90 zile calendaristice, numai cu acordul scris al acestuia). Pe timpul acestei mãsuri, functionarul în cauzã îsi pãstreazã functia publicã si salariul. Detasarea se dispune în interesul autoritãtii (institutiei) publice în care urmeazã sã îsi desfãsoare activitatea functionarul public, pentru o perioadã de cel mult 6 luni în cursul unui an calendaristic (mai mult de 6 luni, numai cu acordul sãu scris). Pe aceastã perioadã functionarul public îsi pãstreazã functia publicã si salariul (dacã salariul corespunzãtor functiei pe care este detasat este mai mare, el are dreptul la acest salariu). Transferul poate avea loc între autoritãtile (institutiile) publice, în interesul serviciului (numai cu acordul scris al functionarului în cauzã) sau la cererea functionarului public. Mutarea în cadrul altui compartiment al autoritãtii sau institutiei publice poate fi definitivã (cu acordul scris al functionarului public) sau temporarã (pe o perioadã de maximum 6 luni într-un an, cu respectarea pregãtirii profesionale si a salariului pe care îl are). Exercitarea cu caracter temporar a unei functii publice de conducere vacante se realizeazã prin promovarea temporarã (pe o perioadã de maximum 6 luni) a unui functionar care îndeplineste conditiile specifice ocupãrii acestei functii, si se dispune de conducãtorul autoritãtii (institutieii) publice, cu avizul A.N.F.P.

Suspendarea raportului de serviciu, presupune o întrerupere a activitãtii functionarului public, de drept sau la initiativa acestuia, cu obligatia autoritãtii (institutiei) publice de a rezerva pe aceastã perioadã, postul aferent functiei publice. Acesta se va putea ocupa numai pe o perioadã determinatã, de un functionar public din corpul de rezervã sau, în cazul în care nu existã un astfel de functionar care sã îndeplineascã cerintele specifice, în baza unui contract individual de muncã pe o perioadã egalã cu perioada suspendãrii raporturilor de serviciu. Raportul de serviciu se suspendã de drept atunci când functionarul public se aflã în una din urmãtoarele situatii: este numit sau ales într-o functie de demnitate publicã, pentru perioada respectivã; este încadrat la cabinetul unui demnitar; este desemnat de autoritatea (institutia) publicã sã desfãsoare activitãti în cadrul unor misiuni diplomatice ale României ori a unor organisme sau institutii internationale; desfãsoarã activitate sindicalã pentru care este prevãzutã suspendarea în conditiile legii; efectueazã stagiul militar, serviciul militar alternativ, este concentrat sau mobilizat; este arestat preventiv; efectueazã tratament medical în strãinãtate; se aflã în concediu pentru incapacitate temporarã de muncã; carantinã, concediu de maternitate, fortã majorã; este dispãrut (mãsurã constatatã prin hotãrâre judecãtoreascã irevocabilã); alte cazuri expres prevãzute de lege. In termen de 5 zile calendaristice de la data încetãrii motivului de suspendare de drept, functionarul public este obligat sã informeze în scris conducãtorul autoritãtii (institutiei) publice despre acest fapt. Raportul de serviciu se suspendã la initiativa functionarului public (în baza cererii scrise fãcute cu cel putin 15 zile calendaristice înainte de data cînd se solicitã suspendarea) în urmãtoarele situatii: concediu pentru cresterea copilului în vârstã de pânã la 2 ani (3 ani în cazul copilului cu handicap); concediu pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstã de pânã la 7 ani (12 ani, în cazul copilului cu handicap, pentru afectiunile intercurente); desfãsurarea unei activitãti în cadrul unor organisme sau institutii internationale, altele decât cele în care a fost desemnat de autoritatea (institutia) publicã, în cadrul misiunilor diplomatice ori a organismelor sau institutiilor internationale (când suspendarea are loc de drept); pentru participarea la campania electoralã; pentru participarea la grevã, în conditiile legii.

Încetarea raporturilor de serviciu ale functionarilor publici are loc în urmãtoarele situatii: a) de drept; b) acordul pãrtilor, consemnat în scris; c) eliberarea din functie; d) destituirea din functie; e) demisie; Raportul de serviciu înceteazã de drept: 1)la data decesului functionarului public; 2)la data rãmânerii irevocabile a hotãrârii judecãtoresti de declarare a mortii functionarului public; 3)dacã functionarul public nu mai îndeplineste una din conditiile prevãzute de art. 50 din lege, referitoare la cetãtenia românã si domiciliul în România, capacitatea deplinã de exercitiu si studiile prevãzute de lege pentru functia respectivã; 4)la data comunicãrii deciziei de pensionare pentru limitã de vârstã ori invaliditate; 5)ca urmare a constatãrii nulitãtii absolute a actului administrativ de numire în functia publicã, de la data la care nulitatea a fost constatatã prin hotãrâre judecãtoreascã definitivã; 6)când functionarul public a fost condamnat printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitivã infractiuni contra umanitãtii, contra statului sau contra autoritãtii, de serviciu sau în legaturã cu serviciul, care împiedicã înfãptuirea justitiei, de fals ori a unor fapte de coruptie sau a unei infractiuni sãvârsite cu intentie, care ar face-o incompatibilã cu exercitarea functiei publice, cu exceptia situatiei în care a intervenit reabilitarea sau prin care s-a dispus aplicarea unei sanctiuni privative de libertate, la data rãmânerii definitive a hotãrârii de condamnare; 7)ca urmare a interzicerii exercitãrii profesiei sau a functiei, ca mãsurã de sigurantã ori ca pedeapsã complementarã (de la data rãmânerii definitive a hotãrârii judecãtoresti); 8)la data expirãrii termenului pe care a fost exercitatã, cu caracter temporar, functia publicã. Eliberarea din functia publicã se dispune de conducãtorul autoritãtii (institutiei) publice, prin act administrativ, care se comunicã functionarului public (în termen de 5 zile lucrãtoare de la emitere), pentru motive neimputabile acestuia, în urmãtoarele cazuri: autoritatea (institutia) publicã si-a încetat activitatea ori a fost mutatã într-o altã locatitate, iar functionarul public nu este de acord sã o urmeze; autoritatea (institutia) publicã îsi reduce personalul ca urmare a reorganizãrii activitãtii, prin reducerea postului ocupat de functionarul public; ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în functia publicã ocupatã de cãtre functionarul public, a unui alt functionar public eliberat sau destituit nelegal ori pentru motive neîntemeiate; pentru incompetentã profesionalã în cazul obtinerii calificativului "nesatisfãcãtor" la evaluarea performantelor profesionale individuale; functionarul public nu mai îndeplineste conditiile specifice pentru ocuparea functiei publice; starea sãnãtãtii, fizice sau (si) psihice, constatatã prin decizie a organelor competente de expertizã medicalã, nu îi mai permite functionarului public sã îsi îndeplineascã atributiile corespunzãtoare functiei publice detinute. Destituirea din functie se dispune pentru motive imputabile functionarului public, ca sanctiune disciplinarã aplicatã pentru sãvârsirea repetatã a unor abateri disciplinare sau a unei abateri disciplinare care a avut consecinte grave, precum si dacã s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate, iar functionarul în cauzã nu actioneazã pentru încetarea acestuia, într-un termen de 10 zile calendaristice de la data intervenirii cazului respectiv. Functionarul public poate sã comunice încetarea raporturilor de serviciu prin demisie, notificatã în scris, conducãtorului autoritãtii (institutiei) publice. Demisia nu trebuie motivatã si produce efecte dupã 30 de zile calendaristice de la înregistrare.

4. Probleme de personal: selectarea si formarea functionarilor

publici

4.1. Selectarea functionarilor publici

Actualul Statut al functionarilor publici prevede cã are calitatea de functionar public persoana numitã într-o functie publicã si mentioneazã posibilitatea ca unele functii publice sã poatã fi ocupate prin contract individual de muncã, situatie în care persoana care le ocupã nu mai are calitatea de functionar public. Doctrina de specialitate trateazã expres douã din procedeele de recrutare într-o functie sau demnitate publicã: numirea si alegerea Numirea în functii publice a functionarilor publici, se face în functie de categoria în care se încadreazã (înalti functionari publici, functionari publici de conducere sau functionari publici de executie). Înaltii functionari publici sunt numiti de cãtre Guvern, primul-ministru, ministrul administratiei si internelor, ministrul sau conducãtorul autoritãtii ori institutiei publice. Numirea în functiile publice pentru care se organizeazã concurs se face de cãtre conducãtorii autoritãtilor (institutiilor publice) din administratia publicã centralã si localã. De asemenea, promovarea într-o functie publicã superioarã vacantã se face prin concurs sau examen Alegerea este cel de-al doilea mod de recrutare consacrat de doctrinã, care face referire la notiunea de functionari publici, în sens general. Categoriile de functionari publici alesi exced însã preocupãrilor prezentului curs, care are în vedere nu functia publicã, în sensul sãu general, ci functionarul public de carierã din administratie alesi exced însã preocupãrilor prezentului curs, care are în vedere nu functia publicã, în sensul sãu general, ci functionarul public de carierã din administratie, în acceptiunea pe care o consacrã si actuala reglementare cadru, în domeniu. Ocuparea functiilor vacante, se face numai prin promovare, transfer, redistribuire si concurs. Principiile care stau la baza desfasurarii concursurilor si examenelor sunt: competitia deschisã (asigurarea accesului liber a oricãrei persoane care îndeplineste conditiile cerute de lege), selectia dupã merit, asigurarea transparentei, tratamentul egal si confidentialitatea (datelor personale ale candidatilor). Candidatii reusiti la concurs sunt numiti functionari publici debutanti, durata perioadei de stagiu fiind în functie de clasa în care se încadreazã: 12 luni pentru functionarii publici de executie din clasa I (studii superioare de lungã duratã); 8 luni pentru cei din clasa a II-a (studii superioare se scurtã duratã); 6 luni pentru cei din clasa a III-a (studii medii liceale). Functionarii publici debutanti pot fi definitivati numai dupã terminarea perioadei de stagiu. Perioada de stagiu este etapa cuprinsã între data numirii ca functionar public debutant, în urma promovãrii concursului si data numirii ca functionar public definitiv si se desfãsoarã sub îndrumarea unui functionar public definitiv din cadrul aceluiasi compartiment.

4.2. Pregãtirea profesionalã a functionarilor publici

Una dintre problemele principale de care se ocupã stiinta administratiei o reprezintã formarea functionarilor publici. Înfiintarea scolii Nationale de Studii Politice si Administrative, ca institutie de învãtãmânt postuniversitar de 2 ani, a fost urmatã de aparitia a numeroase facultãti si sectii în noul profil "stiinte administrative", atât în învãtãmântul de stat, cât si în cel privat. Realizarea acestor cerinte a determinat si constituirea, în subordinea Guvernului, în baza prevederilor noului Statut al functionarilor publici, a Agentiei Nationale a Functionarilor Publici[8]. Aceasta este condusã de un presedinte cu rang de secretar de stat, numit de primul-ministru, fiind finantatã de la bugetul de stat. Agentia Nationalã a Functionarilor Publici are urmãtoarele atributii: a) elaboreazã politicile si strategiile privind managementul functiei publice si al functionarilor publici; b) elaboreazã si avizeazã propuneri de acte normative privind functia publicã si functionarii publici; c) monitorizeazã si controleazã modul de aplicare a legislatiei privind functia publicã si functionarii publici în cadrul autoritãtilor si institutiilor publice; d) stabileste criteriile pentru evaluarea activitãtii functionarilor publici; e) centralizeazã propunerile de instruire a functionarilor publici, stabilite ca urmare a evaluãrii performantelor profesionale individuale ale functionarilor publici(s.n.); f) coloboreazã cu I.N.A. la stabilirea tematicii specifice programelor de formare specializatã în administratia publicã si de perfectionare a functionarilor publici (s.n.); g) întocmeste si administreazã baza sa de date cuprinzând evidenta functiilor publice si a functionarilor publici; h) aprobã conditiile de participare si procedura de organizare a selectiei si recrutãrii pentru functiile publice generale, avizeazã si monitorizeazã recrutarea pentru functiile publice specifice (s.n.) s.a. În subordinea Ministerului Administratiei si Internelor s-a înfiintat Institutului National de Administratie (I.N.A.), care elaboreazã strategia si asigurã formarea si perfectionarea pregãtirii profesionale specializate în administratie, pentru functionarii publici si personalul angajat cu contract individual de muncã în cadrul autoritãtilor si institutiilor publice, pentru persoanele numite sau alese în functii de demnitate publicã sau asimilate acestora, din administratia publicã centralã si localã, precum si pentru alte persoane interesate.

5. Drepturile si îndatoririle functionarului public

5.1. Drepturile functionarului public

Noul Statut prevede cã functionarul public se bucurã de stabilitate în exercitarea functiei publice, el neputând fi suspendat sau eliberat din functie decât în conditiile prevãzute de Statut sau de alte legi organice (art. 3, lit.f). Stabilitatea reprezinta acel drept prin care i se garanteazã funtionarului public cã nu va fi suspendat sau revocat decât pentru motive si dupã o procedurã disciplinare, si cã nu va putea fi transferat decât în interes de serviciu, într-o functie echivalentã în grad si în salariu. Un alt element al carierei functionarului public îl reprezintã avansarea. Aceasta este determinatã de faptul cã organizarea serviciilor publice presupune o ierarhizare a personalului acestora. Functionarul public beneficiazã de dreptul de a promova în functia publicã si de a avansa în gradele de salarizare. Promovarea este modalitatea de dezvoltare a carierei prin ocuparea unei functii superioare vacante si se face prin concurs sau examen. Evaluarea performantelor profesionale individuale ale functionarilor publici se face anual, finalizându-se cu acordarea unuia dintre urmãtoarele calificative: "exceptional", "foarte bun", "bun", "satisfãcãtor", "nesatisfãcãtor". B. Drepturile materiale ale functionarului public. Functionarului public îi sunt recunoscute si garantate anumite drepturi de naturã materialã care, prin continutul si semnificatia lor, se disting de ceea ce pentru persoana încadratã cu contract de muncã înseamnã drepturile ei salariale. Retributia cuvenitã functionarului are o naturã juridicã si caractere proprii, fundamentele distinctiei fiind urmatoarele[9]: 1) Salariul reprezintã contravaloarea muncii prestate, determinându-se prin acord de vointã, între patron si salariat. El este influentat de legea cererii si ofertei, de felul muncii prestate, de cantitatea si calitatea acesteia s.a., factori obiectivi si subiectivi. Retributia functionarului public nu este stabilitã în considerarea unei anumite persoane, ci în mod general si impersonal, nefiind supusã unei negocieri; 2) Retributia nu corespunde, spre deosebire de salariu, ideii unei contraprestatii la munca prestatã, ci a preocupãrii de a permite functionarului sã aibã un standard de viatã corespunzãtor functiei sale. Actualul Statut precizeazã cã functionarii publici au dreptul la un salariu, compus din: salariul de bazã, sporul pentru vechime în muncã, suplimentul postului si suplimentul gradului. Functionarii publici beneficiazã de prime si alte drepturi salariale, în conditiile legii. Dupã încetarea raportului de functie publicã, functionarii publici au dreptul la pensie (unul din drepturile constitutionale ale cetatenilor români). C. Dreptul la asociere sindicalã. Acest drept este recunoscut tuturor cetãtenilor, salariati sau functionari pulici, fãrã nici o deosebire. D. Dreptul la grevã. Actualul Statut recunoaste functionarilor publici exercitarea dreptului la grevã, care trebuie sã se facã însã în conditile legii. Dreptul la grevã trebuie sã se exercite în conditiile asigurãrii normalei functionãri a serviciului public (cu respectarea principiului continuitãtii si celeritãtii serviciului public). E. Dreptul la opinie. Este garantat de articolul 30 din Constitutie, intitulat "Libertatea de exprimare", si este primul dintre drepturile garantate functionarilor publici, prin articolul 25 din Statut. Functionarul, chiar în viata privatã, nu trebuie sã-si exprime opiniile într-un mod care ar putea aduce prejudicii unei autoritãti publice sau reprezentantilor acestora, iar, pe de altã parte, nu trebuie sã facã din functie un instrument de propagandã. F. Dreptul la protectie socialã. Acest drept este în strânsã legãturã cu dreptul la muncã, dupã cum rezultã si din prevedrile constitutionale. Statutul stabileste durata zilei de muncã, dreptul la diferite categorii de concedii; dreptul la conditii normale de muncã si igienã, dreptul la asistentã medicalã, proteze si medicamente, în conditiile legii. În cadrul autoritãtilor si institutiilor publice se constituie comisiile paritare, în alcãtuirea cãrora intrã un numãr egal de reprezentanti desemnati de conducãtorul autoritãtii sau institutiei publice si de sindicatul reprezentativ al functionarilor publici. Comisiile paritare sunt consultate la negocierea de cãtre autoritãtile (institutiile) publice a acordurilor cu sindicatele (sau reprezentantii functionarilor publici), participã la stabilirea mãsurilor de îmbunãtãtire a activitãtii autoritãtilor (institutiilor) publice, urmãresc permanent realizarea acordurilor stabilite între sindicate (reprezentantii functionarilor publici) si respectivele autoritãti (institutii). G. Dreptul la perfectionarea pregãtirii profesionale. Functionarul public trebuie sã urmeze cursuri de perfectionare, beneficiind, pe durata acestora, de salariu si alte drepturi.

5.2. Îndatoririle functionarului public

E)           Încãlcarea de cãtre functionarii publici, cu vinovãtie, a îndatoririlor de serviciu, atrage rãspunderea disciplinarã, contraventionalã, civilã sau penalã, dupã caz. A. Obligatia de îndeplinire a sarcinilor. Este cea mai importanta îndatorire a functionarului public. Consta în aceea de a-si consacra activitatea profesionalã îndeplinirii atributiilor ce îi revin potrivit functiei încredintate. Realizarea acestei obligatii are douã finalitãti: realizarea obiectivelor serviciului public si satisfacerea intereselor publicului. B. Obligatia de discretie profesionalã. Aceastã obligatie vizeazã toate faptele, informatiile sau documentele de care functionarul are cunostintã si care au legãturã cu serviciul sãu. Functionarul public este obligat sa pãstreze secretul de serviciu, precum si confidentialitatea cu privire la faptele, informatile si documentele de care ia cunostintã în exercitarea sau cu ocazia exercitãrii functiei. C. Obligatia de rezervã. Functionaru public este obligat, în exercitarea atributiilor ce-i revin, sã dea dovadã de rezervã în exprimarea opiniilor politice, care nu trebuie sã influenteze în nici un fel impartialitatea în exercitarea atributiilor ce îi revin (sã se abtinã de la exprimarea sau manifestarea publicã a convingerilor si preferintelor lor politice, sã nu favorizeze vreun partid politic si sã nu participe la activitãti politice în timpul programului de lucru). D. Obligatia de impartialitate. În articolul 16 din Legea fundamentalã se prevede cã "cetãtenii sunt egali în fata legii si a autoritãtilor publice, fãrã privilegii si discriminãri." Astfel, functionarului public îi revine obligatia de a manifesta impartialitate în exercitarea atributiilor sale, astfel încât sã trateze la fel pe toti cei care apeleazã la serviciul public respectiv. E. Obligatia de subordonare fatã de superiorul ierarhic. Aceastã obligatie rezultã din organizarea functiei publice, care este bazatã pe ierarhie. Functionarul fiind plasat în aceastã ierarhie, el poate primi de la superiorii sãi ordine pe care trebuie sã le execute, în caz contrar fiind pasibil de sanctiuni disciplinare. Actualul Statut prevede urmãtorul regim juridic al acestei obligatii: a) principiul cã functionarul este obligat sã se conformeze dispozitiilor date de cei ce ocupã functii publice de conducere; b) exceptia care intervine în cazul unor dispozitii vãdit ilegale; c) procedura obligatorie de urmat în cazul în care functionarul a primit o dispozitie cu caracter ilegal, si anume: sesizarea superiorului ierarhic, în scris, asupra refuzului de a o îndeplini; dacã superiorul stãruie în executarea dispozitiei ilegale, va trebui sã o formuleze în scris; în aceastã situatie, functionarul este obligat sã o ducã la îndeplinire, cu exceptia cazului în care este vãdit ilegalã; functionarul va aduce la cunostintã situatia, superiorului ierarhic al persoanei care a emis dispozitia. F. Obligatia de loialitate. Functionarul public trebuie sa se abtina de la faptele care ar putea sã aducã prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului functionarilor publici. G. Obligatia de dezinteresare. Actualul Statut românesc prevede obligatia de dezinteresare în asa fel încât acoperã toate posibilitãtile prin care se poate ajunge la satisfacerea unui interes (a solicita, a accepta sau a face sã i se promitã). Totodatã, prevede ca destinatar atât pe functionar, cât si alte persoane cu care acesta are legãturã, iar, din punct de vedere al materializãrii, poate viza daruri, dar si alte avantaje. În scopul asigurãrii unui control eficient în privinta respectãrii acestei obligatii, la numirea, precum si la eliberarea din functie, functionarul public este obligat sã prezinte, în conditiile legii, declaratia sa de avere, conducãtorului autoritãtii sau institutiei publice. H. Aceastã obligatie face parte din categoria celor ce privesc viata privatã a functionarului public. Moralitatea vietii private a functionarului public nu trebuie sã fie dominatã de scandaluri sau de o conduitã necorespunzãtoate notorie.