STATUL sI    ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ

1. Elementele constitutive ale statului

Statul reprezinta o colectivitate umana, stabilita într-un anumit teritoriu determinat, asupra careia se exercita în mod exclusiv o autoritate politica. Este nevoie, asadar, pentru constituirea unui stat sa fie întrunite trei elemente: teritoriul populatia si autoritatea politica suverana (autoritatea publica) El se deosebeste de alte organizatii umane cu aceleasi caracteristici prin natura activitatilor sale fundamentale, desemnate prin termenul de "functii ale statului": functia legislativa, functia executiva, functia judecatoreasca. Teritoriul este dimensiunea materiala a statului. Teritoriul statului este acea parte a globului pamântesc cuprinzând solul, subsolul, apele si coloana aeriana de deasupra solului si apelor, asupra careia statul îsi exercita suveranitatea. Potrivit legilor în vigoare, teritoriul statului român prezinta urmatoarele cara 12412t193m ctere juridice: inalienabilitatea (art. 3 alin. 1 din Constitutie) - frontierele nu pot fi modificate altfel decât prin Constitutie si nici un alt stat nu poate avea atributii de putere pe teritoriul statului român si indivizibilitatea. România este un stat unitar si indivizibil (art. 1, alin.1 din Constitutie). Teritoriul, ca element constitutiv al statului, nu poate fi divizat sau încorporat în alte entitati statale, ceea ce nu exclude posibilitatea ca, pentru o mai buna administrare a teritoriului si o mai eficienta satisfacere a necesitatilor colectivitatilor locale, statul sa recurga la organizarea administrativa a teritoriului. Teritoriul României este organizat, sub aspect administrativ, în comune, orase si judete. În conditiile legii, unele orase sunt declarate municipii (art. 3, alin.3 din Constitutie). Cât priveste populatia, cuprinde doua mari categorii: cetateni ai statului respectiv si locuitorii care nu au aceeasi cetatenie. În cea de-a doua categorie intra cetatenii altor state si apatrizii (persoanele care nu au nici o cetatenie). Cetateanul este individul care este legat de stat printr-o anumita situatie juridica. Cetatenia româna este situatia juridica care rezulta din raporturile juridice statornice, ce intervin între o persoana fizica si statul român, situatie caracterizata prin plenitudinea drepturilor si obligatiilor reciproce, prevazute de Constitutie si de celelalte legi[2]. Autoritatea publica exprima ideea ca, pe un anumit teritoriu, un sistem de organe exercita functiile legislativa, executiva si judecatoreasca, în conditii care exclud subordonarea lui fata de o autoritate superioara sau concurenta. "Autoritatea publica" nu reprezinta o realitate decât în masura în care exista "organe" sau "autoritati" (Parlament, Guvern, ministere, organe judecatoresti s.a.) competente sa emita, în mod unilateral, acte obligatorii. Statul suveran este statul care are dreptul de a reglementa, în mod liber si fara nici o interventie din partea altui stat, organizarea si functionarea sistemului politic, raporturile dintre stat si cetatean, raporturile patrimoniale dintre indivizi s.a., prin intermediul normelor juridice. În interiorul frontierelor sale, statul exercita o putere exclusiva; el detine puterea de a comanda, de a controla si de a sanctiona în mod suveran[3].

2. Principiul separatiei puterilor în stat

Statul modern are de îndeplinit trei functii fundamentale: legislativa - edictarea regulilor generale; executiva - aplicarea acestor reguli; jurisdictionala - rezolvarea litigiilor care apar în procesul aplicarii legilor. Exercitarii fiecarei functii îi corespunde o "putere": puterea legislativa puterea executiva si puterea judecatoreasca. Cele trei puteri trebuiesc puse în echilibru prin reglementarea judicioasa a atributiilor si modalitatilor de control reciproc, eliminând , astfel, eventualele abuzuri de putere. Acest scop îl urmareste aplicarea principiului separatiei puterilor în stat. Prima formulare a acestui principiu, îi apartine lui Aristotel, în lucrarea "Constitutia Atenei".    Montesquieu, în lucrarea l'Esprit des lois (1748), a conceput cele trei puteri, legislativa, executiva si judecatoreasca, ca trei forte egale, încredintate unor categorii de organe distincte, fiecare având rolul unei supape de siguranta pentru celelalte doua, spre a preveni astfel samavolnicia si arbitrariul. Functiile puterii interactioneaza. O functionare coerenta a organelor nu este posibila daca nu exista anumite relatii între ele. Exista, în consecinta, asa-numitele "zone mixte" între organele statului (de exemplu, initiativa legislativa, ordonantele Guvernului, contenciosul administrativ, etc.). Principiul (teoria) separatiei puterilor în stat semnifica interdictia cumulului functiilor fundamentale în stat. Constitutia României, revizuita în anul 2003, prevede în mod expres acest principiu la art. 1 alin. 4: "Statul se organizeaza potrivit principiului separatiei si echilibrului puterilor - legislativa, executiva si judecatoreasca - în cadrul democratiei constitutionale."

3. Statul de drept

Conceptul de "stat de drept" evoca faptul ca organele statului nu se pot sustrage, în activitatea lor, exigentelor dreptului.    Punerea în practica a teoriei statului de drept se face cu ajutorul urmatoarelor mecanisme juridice: Controlul politic al Parlamentului asupra executivului (prin motiuni de cenzura, întrebari si interpelari adresate membrilor guvernului, acceptarea programului de guvernare si acordarea votului de încredere etc.), controlul administrativ, declansat la initiativa organelor administrative sau a cetatenilor, controlul jurisdictional asupra legalitatii actelor administrative, realizat de puterea judecatoreasca (prin instante de drept comun sau specializate), care solutioneaza litigiul printr-o hotarâre susceptibila de executare silita, controlul constitutionalitatii legilor, care presupune verificarea conformitatii cu Constitutia a legilor ordinare, controlul exercitat prin intermediul institutiei Avocatului Poporului, care apara drepturile si libertatile cetateanului în relatia acestuia cu organele administratiei publice.

4. Acceptiunile notiunii de "administratie" si definitia

"administratiei publice"

Termenul de "administratie" provine din limba latina, "administer", traducându-se prin: agent ajutator sau, într-un alt sens, instrument. Exista doua conceptii asupra administratiei: conceptia traditionala, conform careia administratia este un instrument în mâna guvernantilor pentru punerea în practica a politicilor acestora si conceptia moderna, conform careia administratia reprezinta un aparat care furnizeaza anumite servicii cetatenilor, functionând în slujba lor. Notiunea de "administratie" are, în principal, trei acceptiuni. Prima, în sens material, desemneaza activitatea de a administra, de a realiza administratia. Cea de-a doua, în sens organic, are în vedere structura indispensabila în înfaptuirea administratiei. Cea de-a treia, Administratia ca institutie, scrisa cu majuscula, cuprinde deopotriva structura si activitatea sa si are drept scop îndeplinirea sarcinilor primite de la puterea politica, precum si satisfacerea intereselor generale, cu respectarea drepturilor si libertatilor cetatenilor . Primele doua acceptiuni pot face referire la orice forma de administratie, inclusiv la cele din domeniul privat, ultima are în vedere exclusiv administratia publica. Conform criteriului organic de definire a administratiei publice, autoritatile care realizeaza administratia publica sunt: a) Presedintele României; b) Guvernul României; c) ministerele si alte organe centrale subordonate Guvernului; d) organele centrale de specialitate care nu sunt în subordinea Guvernului; e) prefectul; f) comisia judeteana consultativa; g) organele locale de specialitate subordonate ministerelor si conduse de prefect; h) organele autonome locale (consiliul judetean, consiliul local, primarul); i) dupa caz, structurile subordonate tuturor autoritatilor de mai sus. Administratia publica este activitatea desfasurata de anumite autoritati publice, prin intermediul careia sunt conduse si rezolvate, în regim de putere publica, în conditii de transparenta si potrivit unei etici specifice, treburile publice.

5. Raporturile administratiei cu autoritatile publice

Executivul si, în special, Guvernul, este plasat în fruntea administratiei. Parlamentul însa, joaca si în acest caz un rol esential: activitatea legislativa cuprinde si legile care dau administratiei structura, scopurile si mijloacele . În acelasi timp, prin controlul exercitat asupra guvernului si asupra celorlalte organe ale administratiei publice, Parlamentul determina o conduita a acestora în ceea ce priveste realizarea administratiei. În legatura cu relatia dintre administratie si activitatea judecatoreasca, dreptul constituie pentru administratie o limita si nu un scop. Administratia se desfasoara în cadrul dreptului, dar nu numai pentru a face sa fie respectat dreptul: scopul sau este satisfacerea necesitatilor publice .

6. Dreptul aplicabil administratiei publice

În întreaga sa activitate, administratia publica se subordoneaza normelor juridice, însasi ratiunea existentei sale fiind organizarea executarii si asigurarea înfaptuirii acestora . Administratia publica are drept scop satisfacerea interesului general. În stabilirea legaturii dintre administratia publica si aparitia unui drept administrativ, se tine cont de criteriul interesului. Constitutiile din epoca moderna reglementeaza întreaga organizare a puterilor publice prin norme de drept public. Desi aparitia normelor juridice care se refera la administratia publica este asociata cu însasi aparitia statului, numai în statele moderne sunt întrunite conditiile pentru aparitia unei ramuri de drept distincte, prin desprinderea dreptului administrativ din dreptul public. Acest fenomen are loc în majoritatea tarilor Europei continentale, în secolul al XIX-lea.