ANTICHITATEA

αδικεί την άλήθειαν, αδικεί δέ και τήν σοφίαν" ²⁷ - "Cine nu iubeste pictura este nedrept fata de adevar si de īntelepciune". īnsusi acest gīnd arata ca de cresterea presti­giului exterior al artelor era legata si o crestere a pretuirii interioare, ca ceea ce Platon era īnclinat fie sa nege cu totul, fie sa considere ca se poate realiza numai cu pretul sacrificarii libertatii artistice si a originalitatii - anume autonomia artei fata de realitatea aparenta si imperfecta - ajunsese la o recunoastere tot mai generala. Gīndirea antica, īn masura īn care s-a preocupat de arta, a juxtapus de la bun īnceput (la fel ca si mai tīrziu gīndirea Renasterii), cu deplina naivi­tate, doua puncte de vedere opuse: conceptia ca opera de arta ar fi inferioara naturii, īntrucīt ea nu face altceva decīt s-o imite, īn cel mai bun caz pīna la iluzionare, si conceptia ca opera de arta ar fi superioara naturii, īntrucīt, suplinind lipsurile proprii diferitelor produse ale naturii, īi opune īn mod independent o imagine nou creata a frumusetii. Alaturi de anecdotele cu infinite variante despre strugurii pictati, care ispitesc vrabiile, despre caii pictati, la vederea carora necheaza cei reali, despre perdeaua pictata, care induce īn eroare pīna si ochiul artistului, alaturi de nenumaratele epi­grame referitoare la caracterul "adevarat īn raport cu natura" al vacii sculptate de Miron sta recunoasterea ca operele unui Policlet ar fi dat chipului omenesc o "gratie ce depaseste cu mult realitatea" ^w, sta dezaprobarea la adresa acelui Deme-trius, care a mers prea departe cu fidelitatea fata de natura si a acordat prea multa precadere asemanarii īn dauna fru­musetii ³⁰, apoi mai stau si numeroasele exprimari ale poetilor, īn care frumusetea aproape supranaturala a vreunui om este preamarita prin comparatia cu o statuie sau cu un tablou. Socrate sustinea, ca un lucru de la sine īnteles, ca pictura, desi īn sine este o *, totusi, "īntrucīt nu poti īntīlni cu usurinta un om care sa fie perfect sub toate aspectele", este nevoita si capabila, atunci cīnd vrea sa īnfa­tiseze un corp frumos, sa īmbine īn el cele mai frumoase ele­mente ale mai multor corpuri, ceea ce este mai frumos īn fiecare din ele ³¹, iar despre acelasi Zeuxis, caruia i se atribuie pictarea unor struguri ce dadeau vrabiilor iluzia ca sīnt reali, se

", Ca exis­tenta lor este necesara, rezulta direct din faptul ca Dumnezeu a creat lumea dupa o "ratio", care, potrivit cu diversitatea lucrurilor si fiintelor particulare, nu poate fi gīndita decīt ca individualizata; iar ca ideile nu pot fi concepute decīt ca niste continuturi ale constiintei divine īnsasi, rezulta din

aceea ca acceptarea unor modele extradivine, dupa care s-ar fi condus actiunea creatoare a lui Dumnezeu, ar echivala cu un sacrilegiu ⁷⁴. Ideile, carora, dupa conceptia platoniciana, le revine o existenta absoluta sub toate raporturile, s-au transformat, īn cursul unei evolutii⁷⁵, pe care abia Augustin a dus-o la capat, mai īntīi īn continuturi ale unui spirit universal creator si īn cele din urma īn gīnduri ale unui Dumnezeu personal ; cu alte cuvinte, semnificatia lor ini­tiala, transcendental-filozofica, s-a convertit mai īntīi (lucrul fiind pregatit īnca de Platon) īntr-o semnificatie cosmologica si īn cele din urma īntr-una teologica. Cade tot mai mult īn uitare faptul ca acest "concept de idee" era la origine destinat sa explice realizarile spiritului uman sau, mai bine-zis, sa le legitimeze, adica sa demonstreze posibilitatea unei cunoasteri neconditionat sigure si precise, a unei actiuni neconditionat bune si morale, a unei iubiri de frumusete absoluta, pura si "filozofica" ; o asemenea justificare a cunoa­sterii, actiunii si simtirii umane apare īntotdeauna mai putin importanta īn comparatie cu deschiderea unei perspective asupra sensului si conexiunilor evolutiei generale a uni­versului, si astfel īnvatatura despre idei - initial o filozofie a ratiunii omenesti - s-a convertit oarecum īntr-o logica a gīndirii divine. īn aceasta acceptiune - si numai īn aceasta acceptiune - a supravietuit de-a lungul īntregului Ev Mediu, chiar si dupa ampla receptare a lui Aristotel īn secolul al XHI-lea ; iar daca e sa vorbim ca Magistrul Eckhart, cele "trei mari īntrebari" ("drie höher Fragen"), care agita spiritul acestui mare gīnditor, sīnt mereu aceleasi cu cele pe care īn fond Augustin le pusese si la care raspunsese : prima, daca īn Dumnezeu exista idei, sau, dupa cum se exprima acelasi Magistru Eckhart, imagini anterioare (vorgźndiu bilde) ale lucrurilor create ; a doua, daca exista mai multe sau numai una singura; a treia, daca Dumnezeu poate cunoaste lucrurile numai cu ajutorul ideilor. si raspunsurile sīnt, īn īntelesul augustinian, pentru toate cele trei puncte, aproape īn īntre­gime afirmative - numai Dionisie Areopagitul a adoptat un punct de vedere divergent si de aceea va fi combatut cu argumente mereu noi si totusi īn fond identice, de cele mai multe ori sprijinite literal pe expunerile lui Augustin ; dar si definitia "ideii" ca atare este pretutindeni preluata din discutiile augustiniene ⁷⁷, īntrucīt conceptia aristotelica

despre idee, īnteleasa ca o "forma interioara" non-transcen-denta (chiar īn raport cu spiritul uman), reusea sa satisfaca punctul de vedere crestin tot atīt de putin ca si conceptia platoniciana despre idee, īnteleasa ca esenta existenta per se^1% (chiar īn raport cu spiritul divin).

limpede ca, īn aceste conditii, nici nu mai putea fi vorba despre o "idee" artistica īn īntelesul propriu - astfel ca gīndirea scolastica, īntrucītva la unison cu Platon, a aratat pentru problema artei un interes mult mai redus decīt pentru problema frumosului, care, tocmai prin strīnsa ei īmpletire cu problema binelui, a preocupat-o īn mult mai mare masura ^T9. Generarea si adapostirea ideilor a devenit un privilegiu al spiritului divin, si atunci cīnd aceste imagini, nascute si īnchise īn Dumnezeu, mai sīnt cumva gīndite īn raport cu omul, ele devin de cele mai multe ori nu atīt obiecte ale cunoasterii logice sau ale imitatiei plastic creatoare, cīt obiecte ale contemplatiei mistice ⁸⁰. Cu toate acestea, relatia spiritului artistic cu reprezentarile lui interioare pe de o parte, si cu operele exterioare pe de alta, poate fi pusa īn paralel cu relatia intelectului divin fata de ideile lui interioare si fata de universul creat de el, astfel īncīt artistul, chiar daca nu se afla īn posesia "ideii" ca atare, poate fi considerat ca aflīndu-se īn posesia unei "cuasi-idei" (dupa cum a afirmat-o odata īn mod expres Toma din Aquino). īn acest fel, filozo­fia medievala a prezentat īn fapt procesul de creatie artis­tica - desigur nu ca si cum, prin compararea artistului cu un "deus artifex" sau cu un "deus pictor" ⁸¹, ar fi dorit sa-i acorde artei o cinste deosebita⁸², ci mai curīnd pentru a usura prin aceasta īntelegerea esentei si actiunii spiritului divin, sau, īn unele cazuri mai rare, pentru a face posibila solutionarea altor probleme teologice ⁸³ : frazele īn care putem recunoaste sau interpreta mai bine conceptiile teoretice despre arta ale scolasticii medievale nu sīnt decīt constructii auxi­liare pentru desfasurarea gīndirii teologice. Asa, de pilda, Toma din Aquino, īntr-o analiza a conceptului de idee⁸ⁱ care a devenit exemplara pentru toata epoca ulterioara, reia exemplul aristotelic, folosit īnca de Filon si Plotin, al "arhitectului": "Forma lucrului care urmeaza a fi faurit trebuie sa-si aiba īn fauritor un model (similitudo)... Aceasta se īntīmpla īn doua feluri : īn cazul unor agenti, forma lucru­lui care urmeaza a fi faurit, preexista ca existenta naturala

asa cum omul zamisleste un alt om, sau focul naste un alt foc ; īn cazul altora, īnsa, preexista ca existenta inteligibila, si anume īn cazul acelora care actioneaza prin intermediul intelectului. Astfel casa preexista īn mintea constructoru­lui ; si aceasta poate fi denumita ideea casei, pentru ca artistul (artifex) se straduieste sa construiasca cladirea din realitate dupa forma pe care a conceput-o īn mintea sa. Deoarece lumea nu este rodul īntīmplarii, ci a fost creata de Dumnezeu, prin intelect, īn mod necesar trebuie sa existe īn spiritul divin o forma dupa modelul careia uni­versul a fost creat. īn aceasta sta natura conceptuala a ideii" ^8e.

Pentru gīndirea medievala era deci sigur ca artistul, chiar daca nu creeaza dupa o idee īn īntelesul propriu-zis, metafizic, al cuvīntului, el creeaza totusi dupa o reprezentare interioara a formei, care precede opera, sau o "cuasi-idee" ;⁸⁷ īnsa - si de aceea nu este o īntīmplare ca scolastica, ori de cīte ori foloseste arta pentru o comparatie, se refera cu predi­lectie la cazul arhitectului - problema relatiilor ce ar putea sa existe īntre reprezentarea interioara a formei si contem­plarea unui dat natural nu putea fi nicicum atinsa de gīn­direa medievala⁸⁸. Ceea ce īmpiedica aceasta era punerea īn paralel a creatiei artistice si a cunoasterii divine, pentru care existenta unui obiect īn afara sa nici nu putea fi luata īn consideratie ; o piedica, de asemeni, o constituia predomi­narea conceptiei aristotelice despre arta, care cunostea o relatie īntre forma interioara si materie, dar nu cunostea o relatie īntre forma interioara si obiectul exterior (cu acesta sīnt comparate produsele asa-numitelor "artes", mai ales īn sensul ca ramīn īn urma ca valoare reala fata de creatiile corespunzatoare ale naturii, dar nu īn sensul ca ele s-ar stradui sa le redea pe acestea īn chip "realist")⁸⁹; la acestea se adauga īn sfīrsit, si specificul artei medievale ca atare, care a adoptat cu atīta īncetineala lucrul dupa model si 1-a practicat tot atīt de rar, pe cīt de rar au practicat stiintele naturii īn Evul Mediu lucrul la masa de experiente : "natura­lismul" goticului tīrziu si "realismul" secolelor al XIV-lea si al XV-lea īsi gasesc īn filozofia scolastica paralele deosebit de semnificative⁹⁰, dar nu o caracterizare conceptuala explicita sau vreo recunoastere. Iar teza ca arta (pe cīt posibil) "imita natura" - sau mai bine spus lucreaza dupa

natura - este conceputa, ca si mai īnainte la Aristotel, numai īn īntelesul stabilirii unui faralelism, si nu īn sensul unei relationari : arta - īn cadrul careia, fireste, trebuiesc cuprinse si, sau chiar īn special, acele "artes" care se afla īn afara celor trei, socotite de noi arte ale "desenului" - nu imita ceea ce creeaza natura, ci lucreaza asa cum creeaza natura, pornind cu anumite mijloace spre anumite scopuri, realizīnd anumite forme īn anumite materiale ⁹¹. Asa se face ca pīna si atunci cīnd un mistic - īn mod semnificativ -adau­ga traditionalului exemplu al "casei" noul exemplu al "tran­dafirului", acest trandafir nu este pictat dupa natura, ci dupa o imagine īnchisa īn suflet, astfel ca īntre exemplul luat din arta reprezentarii si cel luat din arta arhitecturii nu exista vreo deosebire esentiala: "cele trei cuvinte: ima­gine, forma, structura, sīnt unul si acelasi lucru. īnlauntrul sufletului, imaginea, forma sau figura unui obiect, ca ima­ginea unui trandafir, de pilda, constituie un singur lucru, si aceasta se demonstreaza īn doua feluri. Mai īntīi prin aceea ca eu plasmuiesc imaginea unui trandafir dupa forma sufletului, īntr-o materie gingasa. Apoi prin aceea ca īn ima­ginea interioara a trandafirului recunosc, fara nici un dubiu, trandafirii din realitatea exterioara, la fel ca atunci cīnd īnca nu ma gīndeam sa-i plasmuiesc, asa dupa cum port īn mine imaginea casei pe care totusi n-o voi cladi" ⁹².

Conform conceptiei medievale, am putea spune īn īnche­iere: opera de arta nu se naste, cum a afirmat secolul al XIX-lea, īn urma unei confruntari dintre om si natura, ci prin proiectarea unei imagini interioare īn materie, a unei imagini care, ce-i drept, nu poate fi desemnata chiar prin conceptul de idee, devenit termen teologic, dar poate fi comparata cu continutul acestui concept: Dante, evitīnd si el īnadins cuvīntul "idee", a rezumat conceptia medievala despre arta īntr-o singura fraza lapidara: "Arta se realizeaza pe trei trepte: īn mintea artistului, īn unealta si īn materia care īsi dobīndeste forma prin arta" ⁹³.