ANTICHITATEA

αδικεί την άλήθειαν, αδικεί δέ και τήν σοφίαν" ²⁷ - "Cine nu iubeste pictura este nedrept fata de adevar si de întelepciune". însusi acest gînd arata ca de cresterea presti­giului exterior al artelor era legata si o crestere a pretuirii interioare, ca ceea ce Platon era înclinat fie sa nege cu totul, fie sa considere ca se poate realiza numai cu pretul sacrificarii libertatii artistice si a originalitatii - anume autonomia artei fata de realitatea aparenta si imperfecta - ajunsese la o recunoastere tot mai generala. Gîndirea antica, în masura în care s-a preocupat de arta, a juxtapus de la bun început (la fel ca si mai tîrziu gîndirea Renasterii), cu deplina naivi­tate, doua puncte de vedere opuse: conceptia ca opera de arta ar fi inferioara naturii, întrucît ea nu face altceva decît s-o imite, în cel mai bun caz pîna la iluzionare, si conceptia ca opera de arta ar fi superioara naturii, întrucît, suplinind lipsurile proprii diferitelor produse ale naturii, îi opune în mod independent o imagine nou creata a frumusetii. Alaturi de anecdotele cu infinite variante despre strugurii pictati, care ispitesc vrabiile, despre caii pictati, la vederea carora necheaza cei reali, despre perdeaua pictata, care induce în eroare pîna si ochiul artistului, alaturi de nenumaratele epi­grame referitoare la caracterul "adevarat în raport cu natura" al vacii sculptate de Miron sta recunoasterea ca operele unui Policlet ar fi dat chipului omenesc o "gratie ce depaseste cu mult realitatea" ^w, sta dezaprobarea la adresa acelui Deme-trius, care a mers prea departe cu fidelitatea fata de natura si a acordat prea multa precadere asemanarii în dauna fru­musetii ³⁰, apoi mai stau si numeroasele exprimari ale poetilor, în care frumusetea aproape supranaturala a vreunui om este preamarita prin comparatia cu o statuie sau cu un tablou. Socrate sustinea, ca un lucru de la sine înteles, ca pictura, desi în sine este o *, totusi, "întrucît nu poti întîlni cu usurinta un om care sa fie perfect sub toate aspectele", este nevoita si capabila, atunci cînd vrea sa înfa­tiseze un corp frumos, sa îmbine în el cele mai frumoase ele­mente ale mai multor corpuri, ceea ce este mai frumos în fiecare din ele ³¹, iar despre acelasi Zeuxis, caruia i se atribuie pictarea unor struguri ce dadeau vrabiilor iluzia ca sînt reali, se

", Ca exis­tenta lor este necesara, rezulta direct din faptul ca Dumnezeu a creat lumea dupa o "ratio", care, potrivit cu diversitatea lucrurilor si fiintelor particulare, nu poate fi gîndita decît ca individualizata; iar ca ideile nu pot fi concepute decît ca niste continuturi ale constiintei divine însasi, rezulta din

aceea ca acceptarea unor modele extradivine, dupa care s-ar fi condus actiunea creatoare a lui Dumnezeu, ar echivala cu un sacrilegiu ⁷⁴. Ideile, carora, dupa conceptia platoniciana, le revine o existenta absoluta sub toate raporturile, s-au transformat, în cursul unei evolutii⁷⁵, pe care abia Augustin a dus-o la capat, mai întîi în continuturi ale unui spirit universal creator si în cele din urma în gînduri ale unui Dumnezeu personal ; cu alte cuvinte, semnificatia lor ini­tiala, transcendental-filozofica, s-a convertit mai întîi (lucrul fiind pregatit înca de Platon) într-o semnificatie cosmologica si în cele din urma într-una teologica. Cade tot mai mult în uitare faptul ca acest "concept de idee" era la origine destinat sa explice realizarile spiritului uman sau, mai bine-zis, sa le legitimeze, adica sa demonstreze posibilitatea unei cunoasteri neconditionat sigure si precise, a unei actiuni neconditionat bune si morale, a unei iubiri de frumusete absoluta, pura si "filozofica" ; o asemenea justificare a cunoa­sterii, actiunii si simtirii umane apare întotdeauna mai putin importanta în comparatie cu deschiderea unei perspective asupra sensului si conexiunilor evolutiei generale a uni­versului, si astfel învatatura despre idei - initial o filozofie a ratiunii omenesti - s-a convertit oarecum într-o logica a gîndirii divine. în aceasta acceptiune - si numai în aceasta acceptiune - a supravietuit de-a lungul întregului Ev Mediu, chiar si dupa ampla receptare a lui Aristotel în secolul al XHI-lea ; iar daca e sa vorbim ca Magistrul Eckhart, cele "trei mari întrebari" ("drie höher Fragen"), care agita spiritul acestui mare gînditor, sînt mereu aceleasi cu cele pe care în fond Augustin le pusese si la care raspunsese : prima, daca în Dumnezeu exista idei, sau, dupa cum se exprima acelasi Magistru Eckhart, imagini anterioare (vorgêndiu bilde) ale lucrurilor create ; a doua, daca exista mai multe sau numai una singura; a treia, daca Dumnezeu poate cunoaste lucrurile numai cu ajutorul ideilor. si raspunsurile sînt, în întelesul augustinian, pentru toate cele trei puncte, aproape în între­gime afirmative - numai Dionisie Areopagitul a adoptat un punct de vedere divergent si de aceea va fi combatut cu argumente mereu noi si totusi în fond identice, de cele mai multe ori sprijinite literal pe expunerile lui Augustin ; dar si definitia "ideii" ca atare este pretutindeni preluata din discutiile augustiniene ⁷⁷, întrucît conceptia aristotelica

despre idee, înteleasa ca o "forma interioara" non-transcen-denta (chiar în raport cu spiritul uman), reusea sa satisfaca punctul de vedere crestin tot atît de putin ca si conceptia platoniciana despre idee, înteleasa ca esenta existenta per se^1% (chiar în raport cu spiritul divin).

limpede ca, în aceste conditii, nici nu mai putea fi vorba despre o "idee" artistica în întelesul propriu - astfel ca gîndirea scolastica, întrucîtva la unison cu Platon, a aratat pentru problema artei un interes mult mai redus decît pentru problema frumosului, care, tocmai prin strînsa ei împletire cu problema binelui, a preocupat-o în mult mai mare masura ^T9. Generarea si adapostirea ideilor a devenit un privilegiu al spiritului divin, si atunci cînd aceste imagini, nascute si închise în Dumnezeu, mai sînt cumva gîndite în raport cu omul, ele devin de cele mai multe ori nu atît obiecte ale cunoasterii logice sau ale imitatiei plastic creatoare, cît obiecte ale contemplatiei mistice ⁸⁰. Cu toate acestea, relatia spiritului artistic cu reprezentarile lui interioare pe de o parte, si cu operele exterioare pe de alta, poate fi pusa în paralel cu relatia intelectului divin fata de ideile lui interioare si fata de universul creat de el, astfel încît artistul, chiar daca nu se afla în posesia "ideii" ca atare, poate fi considerat ca aflîndu-se în posesia unei "cuasi-idei" (dupa cum a afirmat-o odata în mod expres Toma din Aquino). în acest fel, filozo­fia medievala a prezentat în fapt procesul de creatie artis­tica - desigur nu ca si cum, prin compararea artistului cu un "deus artifex" sau cu un "deus pictor" ⁸¹, ar fi dorit sa-i acorde artei o cinste deosebita⁸², ci mai curînd pentru a usura prin aceasta întelegerea esentei si actiunii spiritului divin, sau, în unele cazuri mai rare, pentru a face posibila solutionarea altor probleme teologice ⁸³ : frazele în care putem recunoaste sau interpreta mai bine conceptiile teoretice despre arta ale scolasticii medievale nu sînt decît constructii auxi­liare pentru desfasurarea gîndirii teologice. Asa, de pilda, Toma din Aquino, într-o analiza a conceptului de idee⁸ⁱ care a devenit exemplara pentru toata epoca ulterioara, reia exemplul aristotelic, folosit înca de Filon si Plotin, al "arhitectului": "Forma lucrului care urmeaza a fi faurit trebuie sa-si aiba în fauritor un model (similitudo)... Aceasta se întîmpla în doua feluri : în cazul unor agenti, forma lucru­lui care urmeaza a fi faurit, preexista ca existenta naturala

asa cum omul zamisleste un alt om, sau focul naste un alt foc ; în cazul altora, însa, preexista ca existenta inteligibila, si anume în cazul acelora care actioneaza prin intermediul intelectului. Astfel casa preexista în mintea constructoru­lui ; si aceasta poate fi denumita ideea casei, pentru ca artistul (artifex) se straduieste sa construiasca cladirea din realitate dupa forma pe care a conceput-o în mintea sa. Deoarece lumea nu este rodul întîmplarii, ci a fost creata de Dumnezeu, prin intelect, în mod necesar trebuie sa existe în spiritul divin o forma dupa modelul careia uni­versul a fost creat. în aceasta sta natura conceptuala a ideii" ^8e.

Pentru gîndirea medievala era deci sigur ca artistul, chiar daca nu creeaza dupa o idee în întelesul propriu-zis, metafizic, al cuvîntului, el creeaza totusi dupa o reprezentare interioara a formei, care precede opera, sau o "cuasi-idee" ;⁸⁷ însa - si de aceea nu este o întîmplare ca scolastica, ori de cîte ori foloseste arta pentru o comparatie, se refera cu predi­lectie la cazul arhitectului - problema relatiilor ce ar putea sa existe între reprezentarea interioara a formei si contem­plarea unui dat natural nu putea fi nicicum atinsa de gîn­direa medievala⁸⁸. Ceea ce împiedica aceasta era punerea în paralel a creatiei artistice si a cunoasterii divine, pentru care existenta unui obiect în afara sa nici nu putea fi luata în consideratie ; o piedica, de asemeni, o constituia predomi­narea conceptiei aristotelice despre arta, care cunostea o relatie între forma interioara si materie, dar nu cunostea o relatie între forma interioara si obiectul exterior (cu acesta sînt comparate produsele asa-numitelor "artes", mai ales în sensul ca ramîn în urma ca valoare reala fata de creatiile corespunzatoare ale naturii, dar nu în sensul ca ele s-ar stradui sa le redea pe acestea în chip "realist")⁸⁹; la acestea se adauga în sfîrsit, si specificul artei medievale ca atare, care a adoptat cu atîta încetineala lucrul dupa model si 1-a practicat tot atît de rar, pe cît de rar au practicat stiintele naturii în Evul Mediu lucrul la masa de experiente : "natura­lismul" goticului tîrziu si "realismul" secolelor al XIV-lea si al XV-lea îsi gasesc în filozofia scolastica paralele deosebit de semnificative⁹⁰, dar nu o caracterizare conceptuala explicita sau vreo recunoastere. Iar teza ca arta (pe cît posibil) "imita natura" - sau mai bine spus lucreaza dupa

natura - este conceputa, ca si mai înainte la Aristotel, numai în întelesul stabilirii unui faralelism, si nu în sensul unei relationari : arta - în cadrul careia, fireste, trebuiesc cuprinse si, sau chiar în special, acele "artes" care se afla în afara celor trei, socotite de noi arte ale "desenului" - nu imita ceea ce creeaza natura, ci lucreaza asa cum creeaza natura, pornind cu anumite mijloace spre anumite scopuri, realizînd anumite forme în anumite materiale ⁹¹. Asa se face ca pîna si atunci cînd un mistic - în mod semnificativ -adau­ga traditionalului exemplu al "casei" noul exemplu al "tran­dafirului", acest trandafir nu este pictat dupa natura, ci dupa o imagine închisa în suflet, astfel ca între exemplul luat din arta reprezentarii si cel luat din arta arhitecturii nu exista vreo deosebire esentiala: "cele trei cuvinte: ima­gine, forma, structura, sînt unul si acelasi lucru. înlauntrul sufletului, imaginea, forma sau figura unui obiect, ca ima­ginea unui trandafir, de pilda, constituie un singur lucru, si aceasta se demonstreaza în doua feluri. Mai întîi prin aceea ca eu plasmuiesc imaginea unui trandafir dupa forma sufletului, într-o materie gingasa. Apoi prin aceea ca în ima­ginea interioara a trandafirului recunosc, fara nici un dubiu, trandafirii din realitatea exterioara, la fel ca atunci cînd înca nu ma gîndeam sa-i plasmuiesc, asa dupa cum port în mine imaginea casei pe care totusi n-o voi cladi" ⁹².

Conform conceptiei medievale, am putea spune în înche­iere: opera de arta nu se naste, cum a afirmat secolul al XIX-lea, în urma unei confruntari dintre om si natura, ci prin proiectarea unei imagini interioare în materie, a unei imagini care, ce-i drept, nu poate fi desemnata chiar prin conceptul de idee, devenit termen teologic, dar poate fi comparata cu continutul acestui concept: Dante, evitînd si el înadins cuvîntul "idee", a rezumat conceptia medievala despre arta într-o singura fraza lapidara: "Arta se realizeaza pe trei trepte: în mintea artistului, în unealta si în materia care îsi dobîndeste forma prin arta" ⁹³.