ARTA GREACA. EPOCILE DE CREATIE.
Conform definitiei, prin arta greaca se intelege creatia artistica din spatiul elen de la decaderea culturii miceniene si pana in sec I p.Chr.cand Peloponesul intra in componenta Imperiului Roman. Aceasta istorie de zece secole cuprinde patru mari perioade de creatie:
Perioada inceputurilor porneste de la culturii miceniene de catre triburile migratoare dorice. Urmele grecesti din secolele XI-X a. Chr. sunt destul de sarace. Inventarul mormintelor(care se cunosc mai in detaliu) petinta in general arme, mai rar bijuterii si ceramica pictata. Maestrii ceramisti au preluat nu numai nivelul tehnic al ceramicii miceniene dar, odata cu stabilizarea situatiei militare, au reusii o perfecta stapanire a formelor si motivelor stilistice. Incepand cu sec XI a. Chr. mai ales in Attica si Corinth apare un nou stil denumit protogeometric.Rupand cu traditia reprezentarilor figurative de tip micenian, artistii abordeza acum exclusiv o motivistica geometrica:cercuri concentirice, semicercuri, la care se adauga din cand in cand un motiv animalier. Desi decoratiile sunt saracacioase se pot observa liniile directoare de mai tarziu:decoratia picturala este menita sa sublinieze forma vasului, iar unitatea tipurilor decorative evidentia din ce in ce mai mult faptul ca s-a trecut de etapa conflictelor armate in favoarea contactelor pasnice. Arta urmatoarelor doua secole continua abordarile stilului protogeometric dar deja se poate observa predominata motivelor geoetrice clare atat in ceramica dar si in sculptura, de unde si denumirea perioadei: geometrica. Ramura principala a creatiei aristice ramane ceramica cu forme mai clare iar decoratia picturala acopera toata suprafata vasului.Din a doua jumatate a sec IX a. Chr. incep sa-si faca aparitia motivele vegetale si animale dar si o arta statuara de mici dimensiuni din bronz cu influente microasiatice.Descoperirile arheologice au adus primele marturii privitoare la arhitectura vremii: la Smyrna au fost descoperite case unicamerale din argila datand din sec X a. Chr., precum si locuinte in plan semicircular din sec VIII a. Chr. Tot la smyrna au fost descoperite urme de ziduri de fortificatii iar la Samos un templu din sec VIII a.Chr. dedicat Herei, una din cele mai vechi temple grecesti descoperite.
In sec VIII, in epoca lui Homer, in epoca stabilizarii sistemului de polis, rolul de "lider"ii revine Atenei urmat indeaproape de Corinth. Pe ceramica vremii alaturi de formele geometrice apar si niste mini-frize reprezentand scene de lupta si mitologice sau scene funerare. Desi arta plastica inca favorizeaza dezvoltarea ceramicii, arta statuara de mici dimensiuni castiga tot mai mult teren. Remarcabile in acest context sunt zeitele de fildes din Atena sau sria de conducatori de cvare realizati din bronz. Fibulele din Beotia, precum si relifeurile care decorau vasele de bronz, ori diademele funeare(de inspiratie orientala) sun tot atatea marturii ale inceputul geniului grec care incepe sa se manifeste plenar incepand cu epoca arhaica.
Secolul VII-VI a. Chr. Inseamna afirmarea marii arte grecesti pe fondul prosperitatii polisurilor si a ambitieie acestora de a se concura (si) din punctul de vedere al monumentelor de arta. Tot acum se impune si viziunea conform careia artele plastice sunt privite ca techne ca o meserie iar artistii -chiar si cei mai mari- sunt considerati doar ca meseriasi excelenti. In mod interesant, chiar si artistii impartaseau acest punct de vedere, consideranru-se "mestesugari", iar aceasta constiinta ii obliga pe de o parte sa realizeze opere perfecte iar pe de alta parte stimula lucrul in echipa.
Arhitectura . In aceasta perioada apare ca element arhitectonic specific templul grec. Spre deosebire de Egipt, unde templele aveau scopul sa scoata in evidenta caracterul divin al faraonului, templul grec era conceput ca o casa in care se adapostea statuia de cult al zeului, patron al cetatii."El nu avea nimic tainic"[2]. Toti cetatenii liberi ai cetatii aveau acces la templu, care apare ca o creatie colectiva(cea mai insemnata constructie a orasului)unde se tinea tezaurul si centrul serbarilor populare.Templul intruchipa astfel puterea, bogatia si mandria cetatii." Tempul se dezvolta din din tipul de casa (megaron) specific lumii miceniene, constand dintr-o incapere rectangulara cu o singura usa pe latura mica, flancata de pilastrii care sustineau acoperisul iar in fata usii era plasat un portic cu doi stallpi sau coloane.In forma lor cea mai simpla templele aveau patru coloane in fata si partu in spatele edificiului (amfiprostil) iar intr-o forma mai evoluata edificiul avea acoperisul mult mai larg ceea ce facea ca sa fie inconjurat din toate partile de coloane (peripter)care va deveni modelul obisnuit al templelor grecesti. Templele erau plasate in asa 636e48g fel incat sa se armonizeze cu peisajul din jur care era menit sa le confere un aer grandios, solemn: de exemplu erau plasate ori pe un varf de deal ori pe tarmul marii. Coloanele templului erau rareori monolite fiind mai degraba realizate din cilindrii de piatra suprapuse si prinsi unul de altul printr-un miez de plumb. Partea cea mai importanta a tempului era incaperea centrala (cella sau naos) care adapostea statuia zeului, cu o singura sursa de lumina: usa cellei. Templele mai mari aveau pe langa sala principala alte doua incaperi: una in fata -vestibul (pronaos) si altul pe dos (opistodom) unde se pastra tezaurul. In templele mai mari sala era impartita pe lungime in trei nave de colonade. Dimensiunile o obisnuite ale templelor erau 30 X 60 m, dar existau si temple de 100 X 50 m (cele din Efes si Samos). Cladirea era inconjurata de coloane:pe fatada intre patru si sase coloane (cel mult opt) iar pel laturi de doua-trei ori numarul coloanelor fatadei Materialul de constructie era piatra si mai rar marmura.In general se poate observa ca la templul grec, armonia totalului este data de contributia fiecarui element constructiv in parte, elemente care poarta nume clar definite si care prin aranjamentul lor specific dau numele "ordinului" constructiv din care fac parte. Privita in sectiune verticala tempul se compune dintr-un stilobat -un piedestal pe care se inalta constructia propriu-zisa, o colonada si parteaupra colonadei antablament alcatuit din arhitrava, friza si cornisa. Friza (zona centala a antablamentului) era impartita in metope cu sculpuri in relief Acoperisul templului este format din doua pante, pentru a nu retine apa de ploaie;din aceasta cauza de fata anterioara, respectiv posterioara a constructiei se formeaza cate un triunghi numit fronton. Aceste frontoane erau bogat ornate cu basoreliefuri si statui, pobabil colorate. De asemenea acoperisul era realizat din tigle multicolore cu elemente decorative reprezentand figuri umane si zoomorfe ce aduceau un plus de culoare sobrului ansamblu arhitectonic. Acestea sunt elementele constructive generale care se suprapun celor doua ordine constructive aparute in epoca arhaica : ordinul doric si cel ionic.
Ordinul doric a aparut si inflorit mai ales in Pelopones si in coloniile grecesti din Italia de Sud si Sicilia (Grecia Magna) . Templele dorice sunt mai greoaie, mai sobre, iantregul stil fiind dominat de severitate. Coloanele dorice masive si greoaie, sunt asezate direct pe stilobat , trunchiul fiind usor tronconic cu 20 de caneluri, avand capitelul in linii drepte format dintr-o perna rotunda(echina) si pe deasupra o placa patrata(abaca)."Diferitele parti ale templului doric erau in buna masura individualizate: fiecare avea un rol propriu. Se urmarea indeosebi ca fiecare parte prin forma ei sa scoata in evidenta rezistenta pe care o opunea celorlalte parti care I-se opunea ei insasi. Feicare parte a templului doric parea desavarsita si inchegata in sine".
Ordinul ionic, a avut succes in special in coloniile grecesti din Asia Mica si insulele din Marea Egee.Trasaturile caracteristice ale templelor ionice sunt tendinta spre grandios si decorativismul mult mai bogat ca la ordinul doric. Coloanele sunt mult mai zvelte, mai usoara si nu sta sezata direct pe stilobat, ci se sprijina pe o baza circulara asezata pe un soclu(plinta). Capitelul prezinta o voluta dubla in forma de melc. Fusul este prevazut cu caneluri adanci , care perzinta un interesant joc de umbre si lumini .Arhitrava este formata din trei palci care se suprapun in forma de scara , iar friza inconjoara templul sub forma de banda continua(spre deosebire de ordinul doric unde metopele frizei sunt despartite de triglife).
Sculptura perioadei arhaice se impune pe la 650 a.Chr. prin aparitia arei statuare mari"In aceste monumente arhaice se recunoaste influenta orientala in special cea egipteana ,insa ea corespundea unei alte necesitati "considera Alpatov.
Oricum, primele sculpturi grecesti sunt legate de reprezentarea unor chipuri de zei, lucrate din lemn care au primit numele de xoane (nu s-a pastrat nici un exemplar, fiind realizate din lemn). Totusi ne putem face o idee despre cum aratau daca privim statia lui Artemis di Delos, care arata ca planseta de lemn, capul, bratele,centura fiind conturate sumar. Caracteristic pentru arta greaca arhaica este pe de-o parte tratarea schematica si conventionala a figurii umane (parul bogat, ochii migdalati, buzele pline) iar pe de alta parte abundenta de imagini fantastice de centauri, sfincsi, gorgone etc. Poate ca produsele cele mai elocvente ale artei arhaice sunt statuile ce reprezinta nuduri de barbati numite Apollo arhaici si de fete tinere imbracate numite core. Apollo arhaici reprezinta tipul eroului mitologic, om vanos si calit de exercitiile fizice. Ei sunt redati de obicei in picioare cu a atitudine rigida, cu mainile intinse de-a lungul corpului si picioarele lipite de pamant, prezentand acel tipic "suras arhaic" . Desi, sunt infatisati in picioare, ei nu par a fi atat de rigide ca statuile orientale; desi exista si aici acel pas facut inainte ca la statuile egiptene, sculpturile grecesti au un pas linistit, dar energic, simetria partii superioare a corpului mentinandu-se si in momentul miscarii. Corpul in sine este incordat ca un arc, fapt accentuat prin alternanta partilor plane cu suprafetele accentuate. In comparatie cu statuile grecesti, sculptura egipteana nu diferentieaza scheletul de carne, modelarea fiind destul de neglijenta. De asemenea artistul grec stia sa scoata efecte prin nuantarea marmurii, fiecare parte a corpului fiind desavarsit modelata, formand un tot unitar. Corele sunt redate imbracate in aceeasi pozitie imobila si acelasi suras misterios. Deosebirea apare in preocuparea pentru tratarea vesmantului si a modului in care acesta scoate in evidenta liniile corpului. Se pot observa, deja in cadrul epocii arhaicediferente tematice si de stil: statuile dorice sunt mai masive, rigide si de obicei sunt reprezentari masculine, in timp ce satutile ionice -de obicei redari feminine si mai rar animaliere- sunt mai zvelet si mai elegante. Sparta prefera mastile grotesti, in timp ce Atena inclina catre o sculptura eleganta si armonioasa .Reprezentarile statuare sunt greu de definit:"ele nu pot fi considerate simple reprezentari de atleti caci inseamna a le diminua sensul ; dar nu pot fi socotite nici figuri de zei caci omensecul este prea limpede exprimat"
Statuile monumentale a aparut pe la sfarsitul secolului VII a. Chr. sub forma statuilor de cult realizate in variante diferite:tehnica acrolitului- partile descoperite erau din piatra iar torsul si picioarele-imbracate in tesaturi- erau din lemn. A doua tehnica era hriselefantina, lemnul statuii era imbracat in placi de fildes sau aur sau palladion -statuite de lemn imbracata cu vesminte sau marmura. O caracteristica interesanta era plicromia statuilor si introducerea de alte materiale in statuile de bronz(in special pietre semipretioase).
Ceramica se elibereaza de conventiile stilului geometric incepand cu "perioade orientalizanta",luandu-si temele de inspiratie din traditiile eroico-mitologice.In sec VI a. Chr. ,Atena isi elaboreaza faimosul sau stil de modele negre pe fond rosu (mai tarziu de figuri rosii de fond alb).
Pictura mare nu s-a pastrat, ea fiind cunoscuta numai din descrierile autorilor antic si din temele folosite in decorarea vaselor.
Aceste tipluri arhitectonice, sculpturale si ceramice vor fi preluate de epoca clasica ce la va "maturiza"in dauna spontaneitatii si prospetimii.
Arta greciei clasice (sec V-IV a.Chr)
Arta greaca clasica a foste pregatita de doua procese istorice de importanta majora: afirmarea democratiei sclavagiste in polisurile grecesti si razboaiele medice. Pe fondul acestor evenimente se fixeaza trasaturile de baza a artei grecesti clasice:observarea si studierea realitatii, alegerea de teme care redau maretia omului liber cu un accentuat rol educativ, simplitate si sobrietate. Aceste coordonate vor forma trasatura de baza a artei grecesti si anume umanismul sau. Omul (sau divinitatea umanizata) este in centrul atentiei, imaginea omului nefiind investita cu un sens simbolic sau cu o functie magica ci este reprodusa pentru imaginea lui proprie.De fapt in arta clasica greaca numarul temelor este redus, dar varietatea detaliilor, atitudinilor , expresiilor exclude monotonia. Arta greaca nu era menita sa glorifice un suveran ca in Asia Mica sau Egipt, ori acest "program artistic" se va reflecta mai ales in creatiile epocii clasice.
Arhitectura epocii clasice este dominata tot de templul care nu se impune prin dimensiuni ci prin armonia proportiilor si perfectiunea tehnica. De fapt in conditiile lipsei complete a unui plan urbanistic, singurul capitol demn de atentie este arhitectura templelor din sec V-VI a.Chr. Templul lui Zeus din Olimpia, templele Herei si Poseidon din Paestum , al Atenei din Siracusa si Olimpeionul din Siracusa, templele dorice din Segesta, templul Concordiei din Agrigento, templele ionice colosale din Asia Mica (cel al Artemidei din Efes si templul mormant a lui Mausolos)si bineinteles complexul de pe Acropole sunt exemplele cele mai elocvente ale manifestarii plenare a geniului grec.
Tempul zeitei Atena Afaia din Egina si templul lui Zeus din Olimpia prezinta un interes deosebit pentru ca se pot urmari realizarile tehnice ale grecilor in perioada dintre arhaic si clasic.
Astfel, templul din Egina prezinta pe cele doua frontoane ale sale scene din Razboiul troian, scene meticulos realizate care se disting prin unitate compozitionala, detalii anatomice si podolabele sculpturale. Templul lui Zeus din Olimpia (templu doric, peripter, hexastil, adica cu sase coloane pe laturile mici), are decoratia pe cele doua frontoane si cele 12 metope pe care sunt sculptate faptele de eroism al lui Hercule. Din pacate redarile pierd mult din cauza dimensiunilor metopelor, care nu premit reprezentarea mai mult de doua figuri in care domina liniile verticale si oblice. Cele doua frontoane sunt consacrate superioritatii etice a omului, a cetateanului curajos . "Ca toate operele din timpul razboaielor cu persii, sculpturile templului din Olimpia par extraordinar de vii. Ambele frontoane sunt impodobite cu compozitii grandioase, cu multe figuri de dimensiuni mai mari decat cele naturale. Pe frontonul de vest este reprezentata lupta lapitilor cu Centaurii, pe cel de est momentul intrecerii lui Pelops cu Oinomanos pentru a cucerii mana fiicei acestuia, Hipodamia. Ambele teme mitologice erau intr-un raport cu viata de atunci. Lupta Centaurilor cu lapitii simboliza lupta grecilor, purtatori ai principiului uman, impotriva persilor, reprezentanti ai barbariei Lupta lui Pelops amintea de intrecerile sportive care aveau loc la Olimpia"- considera Alpatov Cele doua temple demonstreaza stapanirea tehnicilor de catre artistii greci, care au gasit modul de legare a decoratiei cu arhitectura.
Fara indoiala cel mai splendid complex arhitectural al artei grecesti este ansamblul de patru edificii de pe Acropole: Propileele, Parthenonul, templul Athenie Nike si Erechteionul, toate realizate in timpul lui Pericle de o echipa de arhitecti si sculptori straluciti in frunte cu Fidias.Complexul de pe Acropole oglindeste intreaga istorie a artei grecesti: reconstituita dupa razboaiele medice, arhitectii vor (re)folosi vechile comori de arta lasate intacte de persi adaugand creatiile proprii care vor sat marturie peste secole geniului grec. Compozitia Acropolei desi foarte variata si libera avea totusi unitate, fiecare cladire fiind indreptata catre privitor, care isi putea da seama de aspectul si utilitatea fiecarui edificiu in parte. Acropolele se deosebea fundamental de toate ansamblurile arhitectonice mai vechi, destinate cultului, in special de templele egiptene, in care diferitele constructii se contopesc cu desavarsire, dar si de vechile sanctuare grecesti care formau un ansamblu dezordonat Vizitatorul Acropolei vedea toate cladirile indreptate spre el si realiza cu usurinta aspectul fiecarei cladiri in parte.Era deci un ansamblu unitar dar cu pastrarea "individualitatii" fiecarei cladiri. Asa cum afirma si Henrik van Loon ".Acropola reprezinta unirea ideala a celor trei factori care contribuie sa dea pret unui monument: fondul natural(dealul Acropolei fiind inalt de circa 156 m, cu versantii foarte abrupti-n.n.),perfectiunea arhitectonica si utilitatea sociala"
Propileele (propylaion-"avanpoarta") se prezentau ca o intrare monumentala cu aspect de fronton de templu, flancata de doua corpuri de cladiri cu coloane dorice. Prin porticul central se intra in marea incinta sacra. La cele doua extemitati ale propileelor se afla o pinacoteca (galerie de picturi), in partea stanga, iar pe partea dreapta s-a construit un mic templu ionic dedicat zeitei Nike Apteros sau Victoriei fara aripi (atenienii credeau ca neavand aripi, Victoria va ramane vesnic de partea lor). In spatele constructiei se inalta statuia Atenei Promachos, a carei lance cu varf de aur servea ca punct de orientare pentru corabiile ce intrau in Pireu. In imediata apropriere a Propileelor se afla templul Atenei Victorioase (Nike) ridicat pe locul unui vechi altar al zeitei. Micul templu ionic prezenta in sculptura frontonului si a frizei figuri de zei, scene de batalie contra persilor iar pe parapet reprezentari de tinere Victorii ce aduc ofrande Atenei.
Partenonul ("Casa fecioarei"), lung de 69,50 m larg de 31m cu cate opt coloane pe laturile scurte si cate 17 pe cele lungi, este fara indoiala "marele templu" al antichitatii grecesti. Coloanele externe erau dorice in timp ce interiorul tavanul era sustinut de colonade ionice. Incinta sacra era impartita in doua incaperi:in cea din fata era plasata statuia din hriselefantina, inalta de 15m, a Atenei, opera lui Fidias, iar in incaperea din spate era plasat tezaurul zeitei si al statului.Incaperea centrala era decorata in exterior de jur imperjur cu ofriza in stil ionic pe o banda lunga de 160 m, inalta de 1 m cu 4oo de figuri omenesti 200 reprezentari animaliere, redand procesiunea Panateenelor.
Frontoanele- tot opera lui Fidias-glorificau pe zeita Atena cu un profund substrat civic, national si politic.
Cultul religios propriu-zis era legat de Erechteion, plasat pe locul cel mai venerat de greci, mai precis pe stanca cu urmele fulgerului cu care Zeus -conform legendei- il lovise pe Erechteus fondatorul serbarilor Panateene.Tot aici crestea maslinul pe care zeita il sadise ca dar al cetatenilor polisului. De remarcat faptul ca desi sanctuarul are o suprafata de 15X30 m edificiul Erechteionului adapostea nu mai putin de 9 sanctuare. Genialul arhitect-probabil Mnesicles-a stiut sa adapteze cladirea terenului accidentat, realizand un monument apreoape unic. Elocvent in acest sens este realizarea faimosului portic al cariatidelor-cu acele sase tinere arefore (servitoarele zeitei Atena) inalte de 2,60 m care poarta ae cap cosuri cu ofrande ce constituie echina capitelului. Prin ingeniozitate si viziune arhitectonica, Erechetionul constituie una din cele mai originale si rafinate opere arhitectonice ale Greciei clasice.
Din secolul IV a. Chr. arhitectura cunoaste o perioada de inovatii .Una din inovatiile cele mai spectaculoase este folosire ordinului corintic, care in linii generale se aseamana cu cel ionic cu exceptia capitelului care se compune dintr-un fel de cos (cathalos) inconjurat de doua randuri de frunze de acant suprapuse. Ordinul corintic exprima ideea de bogatie(fiind si stilul perferat al Romei imperiale). La inceputul sec IV a.Chr. coloanele corintice se intalnesc in interiorul unor temple cum ar fi cel de la Epidaur.
Schimbari apar si in arhitectura unre accentul nu mai cade pe construirea templelor ci pe construirea de porticuri, a pietelor publice, a teatrelor si a caselor de sfat. In acest context remarcabile sunt teatrele din Epidaur cu o capacitate de 14000 locuri, precum si teatrul din Atena.Pentru auditiile muzicale se construiau teatre speciale numite odeon, care avea aceeasi impartire ca si teatrele numai ca erau acoperite. Arhitectura cunoaste noi forme de afirmare in Asia Mica, pregatind terenul pentru arta elenistica. Se impun forme pretentioase, solemne cum ar fi templul din Efes si Mausoleul din Halicarnas, monument ridicat de o echipa de artisti in frunte cu Scopas. Mausoleul era un templu-mormant inalt de 45 m, comupsa din trei parti : o baza aproape patrata, heeronul (unde se tineau ceremoniile de cult), inconjurat de o colonada ionica si un acoperis in forma de piramida in trepte.Pe acoperis era fixata o cvadriga in care erau asezate statuile lui Mausol si a sotiei sale, Artemisa din grija careia s-a construit monumentul.
Aceste aspect ale arhitecturii grecesti clasice vor fi preluate si dezvoltate de societatea elenistica din sec III pana in sec I a.Chr.
Sculptura Greciei clasice reprezinta apogeul legarii sculpturii de structura arhitectonica. Artistii nu mai reprezentau figuri mitologice individuale, ci grupuri complexe si pline de imaginatie .Cu toate ca edificiile devenisera un cadru destul de fix, reliefurile tineau pasul cu dezvoltarea arhitecturala in mod independent pana tarziu in epoca elenistica. Intreaga sculptura greceasca (in special cea din sec .V) a fost asociata cu cultul. In temple, temele erau in chip firesc religioase. Dar si in afara cadrului religios legaturile dintre cadrul arhitectural si cel sculptural erau organice. De exemplu ar fi eronat sa se creada ca numeroasele statui de atleti, sau Auriga din Delfi ("Conducatorul de cvadriga") ar fi fost statui independente de un complex arhitectonic.(De exemplu Auriga va fi asezata in marele sanctuar panelenic si inchinat lui Apollo).Daca pentru ochiul modern statuile arhaice au o valoare prin insasi incerca rea de a domina materialul, arta statuara a epocii clasice devine mai "standardizata" si din cauza dominarii materialului, piatra si bronz, dar si din cauza unei cunoasteri mai amanuntite si mai complete a corpului uman. La acestea se adauga si urmatorul aspect: artistii nu se aflau in afara atmosferei intelectuale ale vremii lor precum si faptul religia greaca spre deosebire de cea egipteana de exemplu le oferea libertate de actiune.
Sculptura Greciei clasice porneste de la "stilul sever" al perioadei razboaielor medice, caracterizat prin simplitate, austeritate si rigiditate. Legea frontalitatii este acum abandonata fapt ce-I permitea sculptorului sa largeasca gama de atitudini si situatii redate. Se remarca o serie de carcacteristici specifice: chiar daca personajul este redat in momentul unei incordari dramatice expresia faciala ramane grava si impasibila; a disparut fixitatea privirii, ochii, nasul, gura forma muschilor ne arata ca artistii nu se mai multumeau sa reprezinte tipuri (cum faceau egiptenii si babilonienii), ci cautau sa redea cat mai fidel particularitatile individuale ale fiecarui model; in al treilea rand: desi sunt redate in atitudini de completa imobilitate, personajul este animat deo incordare musculara retinuta si de o vointa care da statuii forta interioara.Sinteza dintre seninatatea figurii si intensitatea modelului, dintre gestul violent si expresia calma da compozitiei forta si demnitate.
Din nefericire majoritatea statuilor create in epoca clasica au disparut, ramanand doar copiile romane si descrierile contemporanilor. In cele ce urmeaza vo, avea in vedere activitatea celor mai reprezentativi artisti greci ai epocii clasice, care prin operele lor au adus o reala contributie la patrimoniul universal, constituind modele pentru generatii intregi de sculptori:Polictet, Myron, Fidias,Praxiteles, Scopas si Lisip.
Polictet, nascut la
In opozitie cu operele statice si echilobrate ale lui Polictet, Myron aduce reprezentarea miscarii si echilibrului instabil.Si el prefera bronzul. Dintre operele sale s-au pastrat doar Discobolul si grupul statuar Atena si Maurisas. Cea mai cunoscuta opera a sa ramane fara indoiala Discobolul o figurare plastica, un joc al campurilor de forta (statuia fiind de fapt o incrucisare a catorva arce:primul arc bratele individului ,al doilea corpul incordat al acestuia). De remarcat faptul ca figura personajului ramane calma, senina, aproape inexpresiva care, in contrast cu efortul si incordarea muschilor dau atletului o frumusete ideala. Se impune o comparatie: daca atletul secolelor VII-VI a. Chr., facea impresia unui zeu, Discobolul este luat din "viata": Desi nu este un relief, statuia a fost conceputa a fi privita dintr-un anume unghi, de acest principiu fiind legata si redarea miscarii care surprinde un scurt moment: elanul inaintea aruncarii discului. Atena si Maurisas reda legenda satirului Marisas care a incercat sa fure flautul zeitei Atena pentru a concura cu Apollo. Oprea reda contrastul dintre mandria si calmul "olimpian" al zeitei si sentimentele de teama si ciuda ale satirului. "Atena si Maurisas reprezinta principiul uman pozitiv opus salbaticiei si barbariei. Discobolul -desi nu este un relief este conceput a fi privit dintr-un anumit punct. Partea superioara a corpului cu torsiunea si balansul bratelot este simetrica. Piciorul drept perspendicular , deasupra careia se afla umarul stang al tanarului constituie reazemul intregului corp. Conturului rotund al capului ii corespunde rotunjimea discului. Asocierea acestor elemente fac din Discobol o statuie proportionala"-conchidea Alpatov carcaterizarea operei lui Myron
Fidias nu a fost un inovator ca primii doi, insa a fost apreciat de contemporani in special pentru doua statui chriselefantine: cea a lui Zeus din Olimpia de 14 m inaltime si cea a Atenei Parthenos, statuia pentru care a fost creat Parthenonul. Statuia avea 10 m inaltime cu fata, bratele si picioarele din fildes iar imbracamintea si armele din aur. Mana dreapta intinsa, sustinea o statuie din aur si fildes a zeitei Nike (legenda spune ca pentru realizarea statuii, artistul a folosit 1150 kg de aur) . Remarcabile sunt (mai precis erau pentru ca si in acest caz nu exista decat copiile romane): Atena Lemnia, Kora, Amazoana la care se adauga decoratia sculptata a Pantheonului. Desi manifesta un gust pentru fastuos, in atitudinile personajelor, abordarea este simplista si imobila. Metopele Pantheonului constituie o exceptie intrucat aici apare un deosebit interes pentru detalii si miscare cu un dinamism variat in functie de scenele redate, impresia genarala fiind torusi cea de armonie. "Fidias (.) avea darul de a nivele contrastele, un deosebit simt al masurii si pricepea a imbina moliciunea cu forta, feminitatea cu barbatia, severitatea cu libertatea"
Generatia secolului V reprezentata de Praxitele, Scopas si Lysip, se caracterizeaza printr-o mai mare diversitate a stilurilor individuale, accent pe redarea planului ideatic,in general mai multa indrazneala. Figurile exprima acum sentimente pur umane, fara conventionalism si fara controlul ratiunii
Scopas (420-350) este un inovator fiind primul care exprima in arta greaca nelinistea, pasiunea, durerea, realizand opere patetice, pline de un dramatism intens, accentul punandu-se pe miscarea brusca, exagerata. Repreuzentativa este in acest sens Menada dezlantuita - opera ce degaja o energie si violenta irationala. De asemenea Heracles realizat pentru templul zeitei Atena Aleea din Tegeea exprima o incordare constinenta si o participare emotionala intensa care scoate in evidenta tensiunea eforturilor la care este supus.
Marele sculptor al secolului a fost Praxitele (390-330) cu el impunindu-se in arta greaca nudul feminin, fiind primul care infatiseaza o zeita goala: Afrodita din Cnidos. De altfel "specialitatea" lui erau reprezentarole de divinitati redate in pozitii de echilibruinstabil, in atitudini pline de abandon pe care le obtine cu ajutorul unui suport exterior. Formele sunt indulcite, suprafetele rotunjite, line, carnatia capata mai multa moliciune si gratie. Reprezentative in acest sens sunt Apollo Sauroctonul si Hermes cu copilul Bacchus in brate . De remarcat o anumita "demitizare" a reprezentarilor divine: in grupul Hermes cu copilul Bachus in brate , Hermes nu este redat nici ca idol, nici ca reprezentare idealizata care sa starneasca veneratie sau extaz. Ceea ce este remarcabil la acest grup statuar este omenescul degajat de acesta, redarea parand a fi mai degraba o fotografie de familie.
Lysip, sculptorul cel mai apreciat de Alexandru cel Mare stabileste un onu canon 1/8 intre cap -corp ceea ce face ca statuile sa fie mult mai suple decat cele ale predecesorilor. Tot el descopera jocul de lumini si umbre si rolul luminii reflectate pe suprafata bronzului. Apoximene, Eros tragand cu arcul, sunt exemplele specifice in care artistul isi pune in aplicare canonul, in acelasi timp accentuand liniile lungi si unduitoare fapt ce da corpului o suplete, eleganta si elansare ce evoca o coloana dorica. Conform principiilor sale, statuia trebuie sa fie interesanta, sa ofere aspecte inedite si integrate in compozitie si in cazul cand privitorul isi schimba pozitia . Interesant este ca redarilor lui Lysip le lipseste proportionalitatea sculpturilor lui Polictet. Statuile sunt zvelte cu picioare cateodata prea subtiri, ceea ce insa era scos in evidenta prin aceste artificii tehnice era faptul ca Lysip nu reprezenta oamenii asa cum sunt in realitate, ci asa cum par ei sa fie- conchidea Alpatov.
Pictura si ceramica cunosc noi valente evolutive, aducand-si contributia prin valoarea lor artistica si documentara la studiul culturii grecesti. Multa vreme pictura era considerata ca un auxiliar ale arhitecturii si a sculpturii. Cu timpul insa, pictura greaca a descoperit folosirea unei largi game cromatice, in organizarea compzitiei si perspectivei si chiar racusriul. Primii pictori cunoscuti au fost Polygnot, Micon, Zeuxis si Parasios care introduc pe langa crearea iluziei spatialitatii prin dispunerea figurilor in planuri suprapuse (Polygnot) dar au introdus si tehnica degradeurilor. In sec IV. Pictura va capata o insemnatate tot mai mare, depasind poate si atentia acordata scultpurii. Ea dispunea in acel timp de considerabile mijloace de exprimare pentru redarea "aparentelor"care captivau tot mai mult pe artistii acestei epoci. Se cunosc mult nume de pictori din sec V, Pamfilos si Pausias sau Apelles, pictorul decurte a lui Alexandru cel Mare.
Cat priveste ceramica, repertoriul de forme a ramas cel din epoca arhaica dar stilul si tehnica decoratiei se schimba radical: dispar caracteristicile arhaice si orientalizante la fel reprezentarile vegetale si zoomorfe, unicul subiect fiind omul in activitatea cotidiana.
Arta epocii elenistice.
Domnia si epopeea lui Alexandru cel Mare a insemnat sfarsitul lumii clasice grecesti de tip polis. Campaniile lui Alexandru au deschis calea spre universalitate a spiritului grec. "Grecii, scapati de grija conducerii, puteau acum sa-si consacre energia sarcinii mai putin ingrate de a rapandi in lumea intreaga arta lor Dar se pare ca, dupa ce n-au mai fost stapani pe destinul lor grecii isi pierdusera si altceva. Isi perdusera specificul national. Arta lor isi pierduse spontaneitatea Artistii nu mai exprimau sentimentul colectivitatii" . Odata cu permutarile de ordin politic apar noi schimbari in ceea ce priveste conditia artistului care devine cautat si pretuit de societate nemaifiind nevoitti sa respecte canoanele. Gusturile inclina spre sentimental si pitoresc, senzualitate si rafinament dar si realism in redarea aspectelor vietii cotidiene (care nu exclud cateodata caricat uralul si vulgaritatea).
Arhitectura oraselor consemneaza cele mai importante progrese. Aparitia noilor centre de cultura elenistica a dus la construirea unor orase ca Pirene, Milet, Smirna, Alexandria, Pergam etc unde se vor aplica principii rationale de urbanism. Strazile oraselor elenistice sunt drepte, largi de 6-10 m , paralele pe cele doua axe principale care impart orasul. Apeducte, spatii libere rezervate pietelor, intervale precise intre case sunt tot atatea caractersitici ale oraselor elenistice, caracteristice preluate mai tarziu de orasele romane. In orasele elenistice spontaneitatea a cedat locul rationamentului logic, sisitematizarea urbana devenind exrpesia dorintei grecilor catre ratiune si finalitate. Orientarea strazilor orasului se facea in functie de vanturile dominante din zona. Traseul strazilor era subordonat axei longitudinale si celei transversale (ceea ce la romani va deveni cardo si decumanus) a orasului. Numai zidurile exterioare ale orasului aveau o forma neregulata raspunzand sinuozitatilor terenului si necesitatilor de aparare.
In arhitectura trasatura dominanta este gustul pentru colosal. In acelasi timp a pierdut insa caracterul inchegat ce caracteriza arhitectura sec V. In sec IV a luat fiinta noi tipuri de constructi: t emplul dipter, incarcat pana la refuz cu elemente decorative care prejudiciau proportionalitatea cladirii. Mormantul lui Mausolos din Halicarnas cu marea friza sculptata de Scopas, desi apare ca o constructie greceasca traditia care a stat la baza construirii ei era una orientala. Este poate cel mai specific reprezentant al acestui eclectism: intreaga cladire se ridica pe un postament masiv cu doua etaje care purta coloanele intre care erau asezate statui. Edificiul era acoperit cu o piramida in a carei varf se aflau statuile lui Mausolos si sotiei sale Artemisia. Un alt exemplu spoecific epocii este Altarul din Pergam -ridicat pe un grandios postament inconjurat de friza ce reda lupta dintre zei si titani pe o lungime de 120m, Templul lui Apollo din Milet inconjurat de 66 coloane fiind de doua ori mai mare ca Partheonul , sau Tempul Artemisei din Efes cu coloanele sale de 19 m-sunt tot atatea exemple de grandoare ce sacrifica masura si proportiile echilibrate, carcateristice epocii clasice
Un aport original consta in conceptia casei de locuit. Evident sursa de inspiratie este casa orientala ale carei incaperi erau dispuse in jurul curtii deschise Analogii se gasesc la Creta. Insa grecii au renuntat la sistemul constructiv labirintic al cretanilor in asa fel incat diferitele incaperi erau mai putin legate intre ele decat de curtea deschisa, ansamblul fiind mai inchegat. Cu trecerea timpului, arhitectii greci si au fixat ca obiectiv stabilirea unui echilibru armonios antre curtea deschisa si incaperile inchise, sa plaseze spatiile de locuit in jurul curtii. Astfel apare casa elenistica care se prezinta ca o suprafata mare ,cu o singura intrare lipsita de ferestre spre strada cu toate incaperile orientate spre o curte centrala inconjurata de coloane (peristil )care va devenii punctul central al intregii compozitii arhitectonice a casei Casa elenistica se prezinta ca o sinteza originala dintre casa orientala cu curtea ei deschisa si peripterul grec.
Sculptura continua traditia inaugurata de Praxitele, Lysip si Scopas. Insa nu mai regasim aceea armonie, simt al masurii, artistii cautand sa exprime emotia, exagerarea sentimentala, gratia rafinata pana la efeminare, senzualitatea agresiva: Venus din Milo, Apollo din Belvedere sunt exemple elocvente in acest sens. Opusul acestora -parca nu ar fi creatiile acelasi epoci-sunt maiestuasa Victoria din Samotrace, grupul de un expresivism patetic Laocoon sau prezentarea de tipuri etnice caracteristice: Gal murind, Gal ucigandu-si sotia..Nu lipsesc sculpturi care redau aspecte cotidiene cu aspecterealist-caricaturale sau vulgare prein expresivele statui: Femeie betiva, Pugilistul sau Copilul cu gasca.Gustul pentru colosal este ilustrat de uriasa statuie in bronz a lui Helios (34 m) din Rhodos, realizat in 238a .Chr. si distrusa 10 ani mai tarziu de un cutremur. In aceasta perioada se manifesta pregant "scoala de la Pergam" print-un sir intreg de Niobe indurerate ca si figurile de gali sau mai inainte mentionata friza a altarului de la Pergam ce reda cu accente expresioniste inclestarea dintre zei si titani fiind poate ultima mare creatie elenistica.
Pictura elenistica este supusa directivelor celor doua scoli: Alexandria care se inspira din legendel lui Eros si afrodita si cea din Pergam care se inspira din istorie si mitologie. Din pacate nu s-a pastrat nimic in afara de copiile romane din care se pot deduce valentele lirice ale picturii elenistice cum ar fi predilectia pentru peisajul idilic, vaporos dar si inclinatii spre dramatism cum ar fi cunoscutul mozaic reprezentand batalia de la Issos dintre Darius si Alexandru Macedon.
Alpatov considera ca intreaga arta a epocii elenistice pare ceva neterminat, ramas la mijlocul drumului (.) in sculptura nu se dezvolta o portretistica asa cum a fost in cea romana, adica sa cuprinda societatea in ansamblul ei, in pictura nu se poate vorbi decat de inceputuri ale perspectivei, in arhitectura se constata doar primele incercari de a da spatiului inchis, interiorului expresie artistica. Toate aceste obiective avea sa le rezolve abia viitorul.[21]
|
