Angrenajul atotstrivitor
Autorul celebrei Odiseei spatiale
Gentlemanul scortos, rasat si producator de humor inimitabil
nu-i de 18518t1916s cât unul din produsele tipologice ale unei epoci. Derbedeii a caror
bravada sinistra ni se prezinta (cu un ochi entomologic, lipsit
de repulsie sau simpatie) au humorul lor, rafinamentul lor, atâta ca sunt
distructivi. În definitiv, ochiul entomologic, de care vorbeam, e cheia
filmului. Caci turbulenta tinerei generatii e inerenta,
într-un fel sau altul, oriunde si oricând. Poti ignora insectele,
chiar daca te sâcâie, dar, de îndata ce le privesti la microscop,
te îngrozesti.
Tabloul semnat de Burgess-Kubrick e mai putin un demers anticipativ, cât o
privire prin microscop a insectelor umane, aflate la limita dintre inerent
si patologic social. Rostul e tot de semnal de alarma, iar sensul
anticipativ, extrapolant, nu e de loc absent. Ni se pare doar ca e
implicit, deci cu atât mai terifiant. Dar faza descriptiva, desi
ocupa o mare parte din teritoriul filmului, nu-i decât punctul de plecare
al unei demonstratii mult mai înfricosatoare. Banda distruge, în
treacat, viata linistita (si luxoasa) a unei
perechi de vârsta mijlocie, ucigând femeia si schilodind,
ireversibil, barbatul. Acesta e scriitor, om cu imaginatie. Sufletul
i-a ramas si mai schilodit, nu poate depasi mentalitatea
razbunarii.
O pirueta a hazardului i-l aduce la dispozitie pe liderul bandei
(Malcolm McDowell). Infirmul, crunt îmbatrânit, îl terorizeaza cu
muzica de Beethoven, la o intensitate
Dar lucrurile nu se opresc aici. Personajul, prin reflexele induse în
închisoare, devine vulnerabil la cel mai firav brânci pe strada. Iar ce
primeste de la fostii lui ciraci, acum îmbracati în
uniformele politiei, e dramatic mai mult decât un brânci. Dar, iata
ca mai e ceva de spus. Ministrul justitiei, initiatorul
experimentului exorcizant, îl viziteaza, la spital, pe fostul lui client,
acum imobilizat în ghips, atele si macarale medicale. Cu scop
propagandistic (de imagine, s-ar zice în jargomul prezent). si, spre
surprinderea tuturor, a înaltului functionar în primul rând, individul
îsi regaseste intact tupeul de dinainte de tratament. Care nu
l-a vindecat moral, i-a indus doar ideosincrazia la violenta fizica.
Efectul a fost superficial, ineficient. Esecul e absolut. Abia acum, cu
scurta secventa finala, critica sociala se extinde la aria
maxima. Dar si asa, ramâne la nivelul tabloului,
fara solutii. Marca personala a regizorului este
grandiosul. The clockwork orange seamana mai mult, ca
film, cu Odiseea spatiala 2001 dacât aceasta din urma cu
urmarea 2010.
La distanta de 14 ani, Terry Gilliam ofera un film înrudit
ideatic, ca extrapolare distopica, dar total diferit, ca textura,
atmosfera si vibratie: Brazil. Universul administrativ descris e
pur kafkian, contextul scenografic aduce aminte de Dune, prin designul,
cu trimitere la anii '50, al unei aparaturi corespunzând nivelului tehnologic
vag rezonant cu prezentul producerii filmului. Dar, de aici încolo, fantezia
regizorului care colaborase cu grupul Monty Python se dezlantuie,
parodiind, pe alocuri, o serie de filme de anticipatie construite pe backgroundul
cliseului pesimist. Latura kafkiana se împleteste cu
existenta paralela, în plan oniric, a eroului, care-si
gaseste în Jonathan Pryce interpretul ideal.
Elementul comun al celor doua planuri: femeia care trebuie
cautata în orice poveste. Fata din vis e, în realitatea
distopica, un pui de terorista, sau, ma rog, o luptatoare
împotriva sistemului, cu metode anarhiste. Dar eroul e smuls, cu brutalitate,
de lânga ea, dupa un model spectacular al aparatului coercitiv,
schema cu care începe povestea. Iar încercarea fetei de a-l salva, cu
mijloace care tin de commando si cu ajutorul unui seducator
personaj secundar (De Niro, mereu convingator), se dovedeste a fi
iluzorie, virtuala. Eroul sfârseste strivit de sistem.
Apartenenta initiala a eroului la sistemul însusi
tine, în egala masura, de Kafka si Orwell. Limbajul,
stilul si scriitura sunt, însa, flamboyante si, simultan,
riguroase. Cadrul cheie, într-o secventa lunga, dinspre final, e
disparitia personajului lui De Niro, dizolvat de un curent de hârtii
gunoiere, suflate de o furtuna stârnita din senin (trimitere
dinamica inversa
Blade runner (sintagma practic intraductibila, nuvela
originara aparând, în 1992,
Ridley Scott ecranizeaza o nuvela a unuia din cei mai stranii
scriitori SF americani, Philip K.Dick (singurul apreciat de critica ruso-sovietica
a vremii, din motive lesne de înteles, dat fiind pesimismul funciar).
Formula de adaptare e destul de similara cu cea utilizata de Truffaut
la ecranizarea lui Bradbury: se ia partea de actiune, se transpune
mot-à-mot si se elimina elementele de context. Cuvântul si ideea
cheie a versiunii literare e "ferfenita" (excelent
echivalent românesc, gasit de un traducator profesionist, scriitor SF
ca formatie). Cum simpla pronuntare, oricât repetata, a cuvântului,
n-ar fi creat nici un echivalent filmic, metafora a cazut la
selectie. In schimb, filmul practica un gen total diferit de humor
(asta daca se admite ca scriitorul american, cam drogat, ar fi avut
humor): Politistul vânator de recompense, are un aer robotic evident,
ceea ce nici nu-i dificil de redat pentru Harisson Ford, în vreme ce Rutger
Hauer împrumuta principalului android din cei ce trebuie
(ex)terminati o respiratie pregnant umana. Sean Young,
joaca cu provocatoare ambiguitate un personaj a carei natura androidica
se dezvaluie târziu si de care politistul se
îndragosteste si mai ambiguu, într-un happy end formal, ironic
si profund poetic.
E singura victorie, discutabila, asupra sistemului. Sistem care nu prea e
sistem, asa cum victoria nu prea e victorie. si totusi, tocmai
în ambiguitatea falsului happy end se ascunde mai mult optimism si mai
multa speranta decât în plecarea, nocturna, a lui Rick
(fericita coincidenta onomastica) cu seful
politiei vichyste, în cautarea crucii de Lorena, cu pasul ritmat pe
amintirea Marseiezei. Rapelul la forta, mai mult sau mai putin
ascunsa, a finalurilor filmelor lui Ridley Scott, ni se pare tonul cel mai
sanatos cu care se poate încheia un text dedicat câtorva filme care,
poate, au lipsit cel mai mult cinematografiei estice, la vremea cortinei de
fier.
Fise tehnice :
A Clockwork Orange, SUA, 1971
Regia : Stanley Kubrick
Cu : Malcolm McDowell
Brazil, SUA, 1985
Regia : Terry Gilliam
Cu : Jonathan Pryce, Michael Palin, Robert De Niro
Blade Runner, SUA, 1982
Regia : Ridley Scott
Cu : Harisson Ford, Rutger Hauer, Daryl Hannah, Sean Young
Radu
Ilarion Munteanu
|