Documente online.
Zona de administrare documente. Fisierele tale
Am uitat parola x Creaza cont nou
 HomeExploreaza
upload
Upload




Angrenajul atotstrivitor

arta cultura


Angrenajul atotstrivitor


Autorul celebrei Odiseei spatiale 2001 a socat, trei ani mai târziu, publicul, cu ecranizarea unei nuvele distopice a lui Anthony Burgess. O Anglie terorizata de bande de tineri amorali, închinati adrenalinei, negasind alta distractie decât în violenta conjugata cu sex. Datarea e vaga, germenii fenomenului erau nu numai prezenti, la momentul imaginarii tabloului, ci, mai mult sau mai putin, pereni, de-a lungul unei istorii mai degraba fluctuante decât ciclice.

Gentlemanul scortos, rasat si producator de humor inimitabil nu-i de 18518t1916s cât unul din produsele tipologice ale unei epoci. Derbedeii a caror bravada sinistra ni se prezinta (cu un ochi entomologic, lipsit de repulsie sau simpatie) au humorul lor, rafinamentul lor, atâta ca sunt distructivi. În definitiv, ochiul entomologic, de care vorbeam, e cheia filmului. Caci turbulenta tinerei generatii e inerenta, într-un fel sau altul, oriunde si oricând. Poti ignora insectele, chiar daca te sâcâie, dar, de îndata ce le privesti la microscop, te îngrozesti.

Tabloul semnat de Burgess-Kubrick e mai putin un demers anticipativ, cât o privire prin microscop a insectelor umane, aflate la limita dintre inerent si patologic social. Rostul e tot de semnal de alarma, iar sensul anticipativ, extrapolant, nu e de loc absent. Ni se pare doar ca e implicit, deci cu atât mai terifiant. Dar faza descriptiva, desi ocupa o mare parte din teritoriul filmului, nu-i decât punctul de plecare al unei demonstratii mult mai înfricosatoare. Banda distruge, în treacat, viata linistita (si luxoasa) a unei perechi de vârsta mijlocie, ucigând femeia si schilodind, ireversibil, barbatul. Acesta e scriitor, om cu imaginatie. Sufletul i-a ramas si mai schilodit, nu poate depasi mentalitatea razbunarii.

O pirueta a hazardului i-l aduce la dispozitie pe liderul bandei (Malcolm McDowell). Infirmul, crunt îmbatrânit, îl terorizeaza cu muzica de Beethoven, la o intensitate sonora de nesuportat. Ajuns pe mâna justitiei, individul e supus unui experiment psihologic, în urma caruia devine alergic la orice forma de violenta. Eliberat, îsi cauta ciracii. Acestia au intrat în politie. Pentru niste indivizi a caror meserie (si vocatie) se reducea la violenta, se dovedise singura solutie. Aici, privirea microscopica face loc net criticii sociale. Printr-o simpla trasatura de condei, componenta activa a sistemului imunologic al organismului social, abandonându-si functia recuperatorie, îsi tradeaza dezumanizarea. Boala sociala abia prefigurata e denuntata de-a dreptul.

Dar lucrurile nu se opresc aici. Personajul, prin reflexele induse în închisoare, devine vulnerabil la cel mai firav brânci pe strada. Iar ce primeste de la fostii lui ciraci, acum îmbracati în uniformele politiei, e dramatic mai mult decât un brânci. Dar, iata ca mai e ceva de spus. Ministrul justitiei, initiatorul experimentului exorcizant, îl viziteaza, la spital, pe fostul lui client, acum imobilizat în ghips, atele si macarale medicale. Cu scop propagandistic (de imagine, s-ar zice în jargomul prezent). si, spre surprinderea tuturor, a înaltului functionar în primul rând, individul îsi regaseste intact tupeul de dinainte de tratament. Care nu l-a vindecat moral, i-a indus doar ideosincrazia la violenta fizica. Efectul a fost superficial, ineficient. Esecul e absolut. Abia acum, cu scurta secventa finala, critica sociala se extinde la aria maxima. Dar si asa, ramâne la nivelul tabloului, fara solutii. Marca personala a regizorului este grandiosul.
The clockwork orange
seamana mai mult, ca film, cu Odiseea spatiala 2001 dacât aceasta din urma cu urmarea 2010.

La distanta de 14 ani, Terry Gilliam ofera un film înrudit ideatic, ca extrapolare distopica, dar total diferit, ca textura, atmosfera si vibratie: Brazil. Universul administrativ descris e pur kafkian, contextul scenografic aduce aminte de Dune, prin designul, cu trimitere la anii '50, al unei aparaturi corespunzând nivelului tehnologic vag rezonant cu prezentul producerii filmului. Dar, de aici încolo, fantezia regizorului care colaborase cu grupul Monty Python se dezlantuie, parodiind, pe alocuri, o serie de filme de anticipatie construite pe backgroundul cliseului pesimist. Latura kafkiana se împleteste cu existenta paralela, în plan oniric, a eroului, care-si gaseste în Jonathan Pryce interpretul ideal.

Elementul comun al celor doua planuri: femeia care trebuie cautata în orice poveste. Fata din vis e, în realitatea distopica, un pui de terorista, sau, ma rog, o luptatoare împotriva sistemului, cu metode anarhiste. Dar eroul e smuls, cu brutalitate, de lânga ea, dupa un model spectacular al aparatului coercitiv, schema cu care începe povestea. Iar încercarea fetei de a-l salva, cu mijloace care tin de commando si cu ajutorul unui seducator personaj secundar (De Niro, mereu convingator), se dovedeste a fi iluzorie, virtuala. Eroul sfârseste strivit de sistem.

Apartenenta initiala a eroului la sistemul însusi tine, în egala masura, de Kafka si Orwell. Limbajul, stilul si scriitura sunt, însa, flamboyante si, simultan, riguroase. Cadrul cheie, într-o secventa lunga, dinspre final, e disparitia personajului lui De Niro, dizolvat de un curent de hârtii gunoiere, suflate de o furtuna stârnita din senin (trimitere dinamica inversa la After hours). De fapt, lista citatelor si trimiterilor ar depasi volumul unui text rezonabil despre film. Arhitectura filmului e una de jazz. Dar, nu ne dam seama de asta decât când descoperim armonia povestii cu celebra melodie a lui Irving Berlin, care ritmeaza totul, care compatibilizeaza planurile narative si care-i da titlul.

Blade runner (sintagma practic intraductibila, nuvela originara aparând, în 1992, la Teora, sub titlul Vânatorul de recompense, versiune onesta a sofisticatului "Do androids dream of electric sheep" original) este cel mai dens si remarcabil dintr-o serie de filme de anticipatie, mai mult sau mai putin comerciale, puse în circulatie în anii '80. Daca Alien, facut cu 3 ani mai devreme, a determinat nu numai o lunga serie de sequels, care mai de care mai spectaculoase, dar lipsite, fiecare în parte de inefabilul discret al originalului, ci si o moda a creaturii malefice, cea de-a doua creatie SF a personalului regizor britanic ar putea sa fi servit drept sursa de inspiratie pentru o parte din filmele pomenite mai sus.

Ridley Scott ecranizeaza o nuvela a unuia din cei mai stranii scriitori SF americani, Philip K.Dick (singurul apreciat de critica ruso-sovietica a vremii, din motive lesne de înteles, dat fiind pesimismul funciar). Formula de adaptare e destul de similara cu cea utilizata de Truffaut la ecranizarea lui Bradbury: se ia partea de actiune, se transpune mot-à-mot si se elimina elementele de context. Cuvântul si ideea cheie a versiunii literare e "ferfenita" (excelent echivalent românesc, gasit de un traducator profesionist, scriitor SF ca formatie). Cum simpla pronuntare, oricât repetata, a cuvântului, n-ar fi creat nici un echivalent filmic, metafora a cazut la selectie. In schimb, filmul practica un gen total diferit de humor (asta daca se admite ca scriitorul american, cam drogat, ar fi avut humor): Politistul vânator de recompense, are un aer robotic evident, ceea ce nici nu-i dificil de redat pentru Harisson Ford, în vreme ce Rutger Hauer împrumuta principalului android din cei ce trebuie (ex)terminati o respiratie pregnant umana. Sean Young, joaca cu provocatoare ambiguitate un personaj a carei natura androidica se dezvaluie târziu si de care politistul se îndragosteste si mai ambiguu, într-un happy end formal, ironic si profund poetic.

E singura victorie, discutabila, asupra sistemului. Sistem care nu prea e sistem, asa cum victoria nu prea e victorie. si totusi, tocmai în ambiguitatea falsului happy end se ascunde mai mult optimism si mai multa speranta decât în plecarea, nocturna, a lui Rick (fericita coincidenta onomastica) cu seful politiei vichyste, în cautarea crucii de Lorena, cu pasul ritmat pe amintirea Marseiezei. Rapelul la forta, mai mult sau mai putin ascunsa, a finalurilor filmelor lui Ridley Scott, ni se pare tonul cel mai sanatos cu care se poate încheia un text dedicat câtorva filme care, poate, au lipsit cel mai mult cinematografiei estice, la vremea cortinei de fier.

Fise tehnice :

A Clockwork Orange, SUA, 1971
Regia : Stanley Kubrick
Cu : Malcolm McDowell

Brazil, SUA, 1985
Regia : Terry Gilliam
Cu : Jonathan Pryce, Michael Palin, Robert De Niro

Blade Runner, SUA, 1982
Regia : Ridley Scott
Cu : Harisson Ford, Rutger Hauer, Daryl Hannah, Sean Young


 Radu Ilarion Munteanu







Document Info


Accesari: 1793
Apreciat: hand-up

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site


in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2025 )