Asociatia Dramatica Americana
[1](NOTA) infiinteaza un curs de dramaturgie la Universitatea din Radcliffe si mai tarziu, chiar la Harvard University.
Scoala de dramaturgie Americana, demonstreaza tocmai aceasta "libertate' de gandire, de fapt o modalitate de a forma scriitori fara ca acestia sa-si astepte harul. Seamana putin, daca dorim sa fim rautaciosi, cu fabrica de poezie a lui GOG din romanul omonim al lui Pappini(Nota subsol). Dar. in cazul dramaturgiei americane, aceasta metoda de a scrie pe structuri dramatice simple, povesti cunoscute de publicul larg, a dat roade extraordinare, formand o adevarata pleiada de tineri dramaturgi americani.
Pornind de la Eugene O'Neil, in acel inceput al secolului XX capacitatea de a scrie piese de teatru incepe sa fie studiata ca materie de curs in Universitatile de litere din Statele Unite. Desi in antagonism cu principiile europene, americanii isi continua studiul si foarte bine fac. Caci in urma acestor cursuri, apar scriitori ce acum au devenit deja clasici: Tenesee Williams, Thornton Wilder, Arthur Miller, Wendy Wasserstein, Neil Simon.
Sunt scriitori care au dus mai departe spiritul American, spiritul literaturii lor nationale si prin forta si talentul lor, au atins spiritul universal.
Principiul prin care numai cei chemati de zei sunt asteptati, prin situatii extraordinare sa creeze, incepea sa fie inlocuit cu altul, extrem de bine motivat.
Erau alesi un grup de tineri educati, carora le erau predate in cadrul Universitatii, structuri dramaturgice. Pe aceste structuri ei trebuiau sa dezvolte situatii de viata in piese scrise de ei.
Evident, multi nu reuseau sa depaseasca semnul acestor structuri. Dar este tot atat de adevarat ca astfel au aparut, precum am spus: Tennessee Wiliams, Wilder, Miller, si mai tarziu, Tony Kushner, David Mamet, Paula Vogel, LaBute, etcdand sens acestui nou stil de a chema arta dramatica prin structuri logice, ci nu a te lasa pierdut in asteptarea inspiratiei.
Principiul pe care mergeau ei, era acela al dezvoltarii unor structuri dramaturgice verificate de europeni, si de aplicarea pe aceste structuri, a oricaror subiecte dramatice Cel care incearca sa rupa aceste structuri este Saroyan, care scrie din placerea de a comunica Spirit pur oriental Si este taxat de critica literara imediat, motiv pentru care va transforma scenariul respectiv in roman.
In schimb, ceilalti isi invata lectiile si isi formeaza piesa pe structuri date. Desigur, dincolo de aceste structuri analititce, deosebirea dintre dramaturgi va fi data de ritmul, sufletul si emotia cu care vor sti sa manipuleze aceste date exacte, inspre a transmite mesajul dramatic inspre spectator.Pe de alta parte, insa, acest sistem in care poti scrie despre orice, daca: respecti structura, are conflict dramatic, are punct culminant, are un final surprinzator, sau moralizator si. mai ales, are public - ajunge sa dea, asa cum vom analiza mai tarziu, piese despre ORICE. Piese despre iubiri neintelese, despre tensiuni sociale, despre neintelegeri familiale, dar si piese despre molestari ale copiilor, despre pederasti, homosexuali, lesbiene si despre alte exceptii ale comportamentului uman, pe care atat dramaturgia, cat si o parte din publicul american, doresc sa ne faca sa le consideram o normalitate. Speram din tot sufletul ca publicul sa stie sa discearna intre "Ce e rau si Ce e bine"(Nota subsol) si sa vada in aceasta bogatie de teme doar partea pozitiva a actiunii si sa o poata refuza pe aceea negativa, searbada, calpa si uneori si aflata sub semnul snobismului.
De-a lungul timpului au existat atat de multi artisti despre care s-a auzit deabea dupa ce parasisera existenta fizica, incat, societatea a realizat ca este important sa formeze un fel de "pepiniera" a artistilor, din orice domeniu. Se merge astfel pe principiul "Multi chemati, putini alesi". Cei care nu vor reusi sa treaca de probe, de praguri, de situatiile specifice fiecarei arte, vor pleca mai departe in viata inconjurati doar de cunostiinte in plus. Dar, evident, dintre ceilalti, cei care pot sa faca si isi doreau sa faca dar nu aveau unde sa demonstreze, vor fi mult mai multi. Oricum mai multi decat erau in momentul in care lasai doar soarta sa decida asupra destinului artistic al unui Om.
Practic ei stiau ca nu aveau sanse sa descopere mai multi Shakespeare. Dar aveau sanse marite ca sa-l descopere pe un tanar talentat ce ar fi putut promite, inainte sa se piarda pentru o alta meserie.Era o scoala de teatru de descoperire, asa cum la noi in tara se facea la un moment dat pentru tinerii actori, care erau racolati chiar din perioada liceului, daca erau simtiti de mari maestri ai scenei, ca au potential artistic.
|
