CLASICISMUL

Bernini era repre­zentantul lor - clasicismul deci, nu s-a simtit în fata epocii manierismului, lucru destul de semnificativ, altfel decît s-a simtit Renasterea în fata Evului Mediu. întocmai dupa cum Villani, Ghiberti, Manetti si Vasari considerau ca arta desa-vîrsita a Antichitatii fusese înabusita de arta gotica sau bizan­tina, în orice caz de o arta decazuta, înstrainata d 151o1416b e natura si frumusete, si ca abia la începutul propriei lor epoci aceasta arta desavîrsita fusese "reînviata" în urma reînnodarii firelor ce veneau din Antichitate si a unei noi apropieri de reali­tate ²⁴¹, tot astfel si istoriografia secolului al XVII-lea vedea în evolutia care se petrecuse dupa moartea marilor maestri si, în primul rînd, a divinizatului Rafaël, o decadenta înfiora­toare, din care abia fratii Carracci ar fi reusit sa salveze arta ; si, în esenta, acestei de-a doua decadente artistice i se repro­seaza acelasi lucru: lipsa studiului adîncit al naturii, provo­cata - sau în orice caz demonstrata, de imitatia altor maes­tri ²⁴², care a eliminat contactul nemijlocit cu obiectul, si o productie straina de realitate, izvorîta doar dintr-o "praxis", si nu din studiul serios, din pura fantezie si nu din contem­plarea concreta.

täte si împotriva unei alte tendinte artistice, care parea sa însemne o exagerare, la fel de funesta, în directia opusa - si anume împotriva "naturalismului" caravagesc. S-a facut, ce-i drept, încercarea de a întelege arta lui Caravaggio - ale carei elemente antinaturaliste erau de cele mai multe ori complet trecute cu vederea ²⁴⁵ - în numele necesitatii ei istorice (caci "fara îndoiala, Caravaggio a folosit artei pentru ca a aparut într-o epoca în care, din prea putin respect fata de natura, se creau forme doar din exercitiu si maniera, si în care se cultiva sentimentul dragalaseniei mai mult decît cel al adevarului" ²⁴⁶) - dar omul care judeca valoarea celorlalti artisti numai dupa îndemînarea lor de a reda bine lucrurile din natura ²⁴⁷ si care declara ca a executa o buna natura moarta cu flori era la fel de greu si de meritoriu ca si a exe­cuta o buna compozitie istorica ²⁴⁸, parea acum sa fi pacatuit pe alta latura, cu atît mai de neiertat : lipsit de inventivitate si de spirit²⁴⁹, cu totul înrobit modelului natural, el s-a multumit sa redea lucrurile, fara nici o alegere, în aparenta lor sensibila, cu toate scaderile ce le sînt inerente ²⁵⁰, "un gran soggetto, ma non ideale" ^2S1.

Giovanni Pietro Bellori. Conceptul care serveste vede­rilor lui ca sprijin, ba chiar ca temelie, este iarasi conceptul de "idee", ce dobîndeste aici ultima si, într-un anume sens, definitiva sa formulare Tratatul sau, L'Idea del Pittore, dello Scultore et deWArchitetto , începe cu o introducere con­ceputa în spirit autentic neoplatonician. Vesnicul spirit crea­tor a produs, în adînca autocontemplare, modelul originar al tuturor fapturilor - ideile. Dar, în timp ce constelatiile ceresti nesupuse schimbarii exprima aceste idei în eterna lor puritate si frumusete, lucrurile pamîntesti, datorita caracte­rului inadecvat al materiei, apar doar ca niste copii alterate si deformate ale acestora, iar frumusetea oamenilor se trans­forma foarte adesea în urîtenie si diformitate. De aici rezulta pentru artist o datorie, pe care orice metafizica neoplatoni-ciana trebuie sa i-o impuna: si el, ca "imitator al artistului suprem", se cuvine sa poarte în sine o reprezentare a frumu­setii nealterate, dupa a carei imagine natura poate fi "îmbu­natatita".

l'origine e fassi originale dell'arte", "izvorîta din natura, îsi depaseste originea si devine model pentru arta" ; chiar si o afirmatie a lui Platon este chemata, printr-o ras-

Goethe) ; si numai pe temeiul acestei modificari de data recenta a interpretarii îi este cu putinta autorului sa-si duca lupta si în directia cealalta: vrednici de osînda sînt "naturalistii" care nu-si formeaza nici o idee, ci "jurînd cu modelul" copiaza cusururile obiectelor din natura în mod necritic ²⁵⁹ - vrednici de osînda sînt însa si cei care, "fara sa cunoasca realitatea", practica arta doar ca un exer­citiu si, dispretuind studiul naturii, încearca sa lucreze "di maniera" sau, dupa cum se spune undeva, prin intermediul unei "idei fantastice". Din aceasta perspectiva este de înteles faptul ca Bellori, atunci cînd îsi expune interpretarea pe care o da conceptului de idee, se refera nu atît la marturiile platonicienilor si neoplatonicienilor autentici, cît la parerile teoreticienilor din Renastere, care afirma valorile naturii, ca de pilda Rafaël, Alberti si chiar Leonardo da Vinci, si ca celebra afirmatie a lui Cicero (care fusese interpretata înca de Melanchthon foarte exact) va trebui sa se adapteze, prin cîteva modificari foarte semnificative, unei conceptii schim­bate: daca Cicero spune (în textul editat de Victorius, pe care Bellori îl ia ca punct de plecare) ca operele de arta vizi­bile sînt raportate la o imagine interioara gîndita ("cuius ad excogitatam speciem referuntur ea, quae sub oculos cadunt"), în traducerea lui Bellori se spune ca obiectele vizibile din natura se aseamana cu o forma interioara imaginata ("alia cui immaginata forma imitando si rassomigliano le cose, che cadono sotto la vista"). La Cicero ideea exclude orice fel de observatie senzoriala, la Bellori este legata de ea; pentru cel dintîi opera de arta vizibila se raporteaza la idee ca la ceva superior, pentru cel de al doilea obiectul vizibil din natura poate sa ajunga asemanator ideii, cu care se gaseste pe picior de egalitate.

Rafaël si Vasari, acum, în vremea clasicismului, este ridicata la rangul de "sistem" ; tratatul lui Bellori - care, la rîndul sau, rezuma gîndirea unui cerc foarte larg de artisti si teoreticieni ai artei si care, prin amploarea sa exterioara si prin aparatul sau de demon­stratie filozofica si istorica ²⁶°, se voia recunoscut drept o manifestare programatica - nu anunta în fond altceva decît conceptul de idee al Renasterii clasice, dar adus la forma în care va patrunde apoi în critica de arta franceza si ger­mana ²⁶¹ si (fara a tine seama de protestele epocii "Sturm und Drang" si a romantismului si în ciuda criticilor nimici-

l'origine e fassi l'originale dell'arte" - abia cu aceasta, transformarea ideii în "ideal" este în mod expres pecetluita ; "razboi natu-ralistilor" si "razboi manieristilor" - abia cu aceasta este deter­minat programul "esteticii idealiste", în sensul care ne este astazi familiar.

Homer, pentru a înnobila ca "sogetto"

Dion Chrysostomos, ea i-ar fi fost data lui Paris drept sotie legi­tima) dar nici în vis nu s-ar fi gîndit anticii ca va veni o vreme cînd acest mit va fi contestat pe motivul ca numai o opera de arta, si nu o femeie reala ar fi meritat un razboi de zece ani.

în rezumat, se poate deci spune ca abia clasicismul a elaborat teoria ideilor în sensul unei estetici "normative" ; paralel cu arta clasica se dezvolta nu atît o filozofie norma­tiva a artei, cît o teorie constructiva a artei - în manierism nu exista nici una din acestea, ci o metafizica speculativa a artei. Te poti simti tentat sa continui aceasta paralela pîna în zilele noastre ; caci, în mod perfect consecvent, impresio­nismului i s-a alaturat o teorie a artei care a încercat sa fundamenteze, pe de o parte, fiziologic, "vederea" artistica, pe de alta parte, psihologic, "gîndirea" artistica, în timp ce expresionismul - înrudit în mai multe privinte cu manieris­mul - este însotit de o speculatie proprie care, desi se folo­seste înca mult de termeni psihologici ca "expresie" sau "expe­rienta", în realitate aduce lucrurile pe acelasi fagas pe care se miscase gîndirea teoretica despre arta a secolului al XVI-lea: pe fagasul unei metafizici a artei, care încearca sa deduca creatia dintr-un principiu suprasensibil si absolut, sau, cum se spune astazi cu predilectie, "cosmic".