A devenit deja evident faptul, ca estetica reprezentarii care s-a afirmat la noi în ultimii cinzeci de ani, a avut nefasta menire de a conforma artele în favoarea slujirii ideologiei comuniste.
Teoria reflectarii în arta a unei realitati cu obiectivizare socialista, a adus dupa sine subordonarea absoluta a actului creativ fata de o realitate contrafacuta, puternic ideologizata, a carei prezumptiva autenticitate nu putea deveni obiectul unor obiectii sau îndoieli, decat cu riscul de a submina autoritatea ideologica. Considerata de aceiasi autoritate ce stabileste masura adevarului, ca fiind ultima realizare în lantul teoretic a reprezentarii, aceasta "noua" pseudoestetica anihileaza ,,in nuce" logica mimesis-ului aristotelic, propunand un conglomerat de canoane irevocabile. Abrogându-si apar 858u209i enta aureolata a adevarului, estetica realismului socialist îi pune artistului la dispozitie cheia dobândirii acestuia, prin subordonarea totala a eu - lui sau creativ, fata de o realitate ce comporta prezumptios multitudinea straturilor politizate.
Se insinuiaza promitator, ca artistul care intelege adevaratul realism, nu se va lasa corupt de suprafata insuficienta a stratului empiric, patrunzând prin studiu si consecutiv adâncimea esentelor si multitudinea configuratiilor existentiale. Acest demers de falsa cunoastere a unei realitati contrafacute , inculcata constiintei artistului, utilizeaza tendentios mecanismul reprezentarii: verbul a reprezenta presupune ca reprezentatul sa se situeze inevitabil în afara eu-lui artistic, fortandu-l sa ramana intr-o stare de adulatie in fata autoritatii, singura capabila sa dea masura dezlegarii sensurilor, in care se inscrie reprezentarea. In asa fel, personalitatea artistului, care trebuie sa ramana creativa pentru realizarea actului artistic, se vede strivita prin logica implacabila a actului imitativ, care acorda primordialitate ontologica obiectului reprezentarii in defavoarea imaginatiei artistice sau a fanteziei creatoare.
Doctrina reprezentarii, presupune ca realitatea reprezentata sa preexiste actului creativ. De fapt, vizualizarea obiectului reprezentarii ce ghideaza conformarea caracterului veridic, nu aduce în enclavele constiintei decât date confirmative în favoarea unui dat deja constituit si afirmat de autoritatea prezumptiva a cognoscibilitatii.
Întâlnind o realitate constituita, ce contine în sine masura apreciata a adevarului, artistului nu-i ramâne decât sa creeze pe masura iluzia reprezentarii acestuia. Gombrich1 a aratat in scrierile sale, ca întreaga arta care s-a vrut realista, din antichitate si pâna în prezent, n-a fost decât rodul unei reprezentari de iluzii, care mimeaza veridicitatea prin verosimil. Acest lucru, sustine el, poate fi dovedit din analiza metodelor de lucru pe care le utilizeaza maestrii trecutului, care pictau obiecte din amintire cu ajutorul unor reguli de atelier, sau academizante, menite sa asigure veridicitatea reprezentarii, sau iluzia realitatii.
Insistam asupra faptului, ca mecanismul reprezentarii care face referinte catre un adevar preexistent situat in afara eu-lui artistului, contine în sine posibilitati reale pentru o utilizare ideologica.
Pentru ca artele sa fie conforme cu "noua" teorie a reflectarii, se inventeaza necesitatea utilizarii unor metode de schematizare, de abstragere a adevarului care s-ar contine in realitatea empirica, elemente care la prima vedere au menirea sa înlesneasca producerea actului creativ. Un element cheie in structuratea imaginii , ar fi regasirea "tipicului" ei, care îi asigura din start "captarea criteriilor universale" prezente in interiorul realitatii socialiste.
Tipicul înlesneste prezumptiv conexiunea dintre imagine si configuratia tipologica a realitatii, care este calificata drept socialista prin autoritatea doctrinara a ideologiei comuniste. Reprezentarea trebuie, asadar, sa se bizuie pe legile realitatii admise prin opinia expertilor ideologi, iar prin definitia realului ca un dat obiectiv în care generalul si particularul, genul si specia, fundeaza metodologia constituirii operei de arta, se exerseaza de fapt, însasi autoritatea ideologica.
Unitatea dintre forma si continut, un alta idee folosita fregvent in pseudoestetica comunista, este chemata la randul ei sa cenzureze în procesul realizarii propriu-zise a imaginii, tot ce provine dintr-o atitudine extra-ideologica.
Noile solutii teoretice afirmate în ultimile decenii ne arata ca de fapt, o estetica conceputa în termenii amintiti, nu poate fi aplicata în domeniul reprezentarii.
W Benjamin2 aminteste faptul, ca atitudinea mimetica este elementul constitutiv fundamental al facultatilor umane, experimentata la nivelul micro- si macro-cosmic, de-a lungul timpului de întreaga umanitate. Dovada mimetismului, modificat in urma evolutiei în atitudinea contemporanilor nostri, îl constituie în opinia esteticianului nostru vechile reprezentari si semnele stelare din astrologie. Caracterul experimental al astrologiei, care-si bazeaza studiile pe corespondentele existente între individ si cosmos sugereaza in opinia lui existenta unei reprezentari mimetice pe care el a definit-o ca fiind non-sensibila, deoarece cauta verosimilul sau asemanarea dincolo de apanajul materialist al realitatii. Una dintre normele, ce constituie o atare concentrare a mimetismului, ar fi limbajul care se bazeaza pe elementul onomatopeic, ce instituie un raport imitativ între sens si cuvânt, cuvânt si scriitura ,sau scriitura si vinieta.
Totusi observa filozoful, si este de fapt surpriza pe care si-o rezerva siesi estetica benjaminiana, datorita presiunii timpului asemanarea mimetica nu poate fi perceputa decât într-un mod fugitiv, care nu poate oferi decât clipa eclipsata a întrezaririi.
Pornind astfel, de la o teorie a mimetismului continut în radacinile limbajului, W. Benjamin, dezvolta ideea unei absorbtii progresive în continutul scris si vorbit, a formelor primitive de expresie cunoscute la inceput în manifestarile magiei. Din lumea pierduta a originilor catre lumea mesianica, cautarea verosimilului non-sensibil, constituie o punte prin care multiplele posibilitati de exprimare se concentreaza în miturile de care dispune umanitatea.
În directa legatura cu actul reprezentativ concentrat în aparitia si existenta operei de arta, autorul lanseaza conceptul semnificativ de aura3.
Raportat la actul reprezentativ, conceptul de aura, vine sa introduca o distanta temporala între subiectul contemplator si obiectul contemplatiei. Imaginea care se ofera fugitiv ochiului ce contempla realitatea, se transfera cu repeziciune în trecut, un instantaneu care se naste consumându-se odata cu prima aparitie. Subiectul si lumea se înscriu într-un tumult tranzitoriu, întâlnirile auratice dintre cei doi poli existentiali constituind, diverse modalitati de concretizare ale istoriei. Semnificatiile auratice pe care le comporta o opera de arta, vor atrage odata cu scurgerea timpului, consistenta mitica si culturala a unui act de reprezentare irepetabil, deoarece constituie o maniera unica si singulara de figurare a lumii.
Perspectiva semiotica4 subliniaza la rândul ei, caracterul reprezentational si simbolismul expresiei artistice, interpretand imitatia ca fiind rezultatul aflat la capatul unui proces de transformare prin raport cu realitatea reprezentarii.
Artistul imprima în opera rezultatul cunoasterii sale asupra naturii umane, viziunea sa este o expresie concentrata a experientelor sale vitale. El cuprinde în variante infinite de exprimare atât latura fizica a realului insusit, cat si pe cea a emotivului sau fantasticului, rezultat in urma trairilor sale. Comprehensiunea realitatii aduce aici dupa sine un proces inevitabil de abstractizare, caci orice lucru care se vrea comunicat sau exprimat în interiorul realitatii, se cere mai intai inteles si mai apoi abstras din cadrul ei. Comunicarea simplista a datelor realitatii prin opera se cere evitata în favoarea "formularii", "reprezentarii" si "abstractizarii". Acest lucru, presupune "abstragerea" "ideii" realitatii, a formei simbolice ce o caracterizeaza, concretizata mai apoi în opera prin armonie si contrast, repaos si miscare, forma si culoare. Arta capteaza în imagini ceea ce limbajul ne ofera prin metafore, un soi de quintessenza a realitatii, dezbracata de zgura accidentalitatii si îmbracata în formele expresivitatii artistice.
Desi, aparent artistul se simte atras de formele ce apartin realitatii, el se simte chemat spre a le reda în opera, reprezentarea mimetica cedeaza locul unei proiectii expresive a sinelui. Artistul selecteaza forma reprezentarii, ce îi surâde ca un posibil receptacol de sensuri proprii intuitiei sale.
Interventia tehnicii, a mijlocului plastic de exprimare, aduce cu sine o noua capacitate de transformare a modelului reprezentarii, prin faptul ca ea opereaza printr-un sistem de reguli proprii, de natura experimentala, ce nu coincid cu realitatea obiectului reprezentarii.
Estetica hartmanniana,5 transcede conflictul care s-a produs între mimesis si poesis. Ambele concepte, sustine Hartmann, se unifica în fenomenul de pre-facere, re-modelare care însoteste procesul creator al reprezentarii. Procesul de creatie a formei artistice, care-si poate gasi corespondentul sau în arealul realitatii, presupune de fapt o independenta si o îndepartare de aceasta printr-o atitudine de de-realizare. Actul creativ, urmeaza sa constituie drept rezultat al eficacitatii sale, o noua modalitate de manifestare a existentei. Realismul în arta se dovedeste a fi limitat, el ramâne "esential chestie de forma", opera poetica având drept scop efectuarea unei sinteze în forma înfatisarii materiale a adevarului vietii, cu adevarul esentei.
|
