Cultura muzicala romaneasca in prima jumatate a secolului al XIX-lea

Cultura muzicala romāneasca īn prima jumatate a secolului al XIX-lea

si anti-otoman, precum si revolutia de la 1848, au constituit punctele culminante ale luptei īmpotriva exploatarii si asupririi sociale si nationale, pentru independenta, din prima jumatate a secolului al XIX-lea.

Dezvoltarea culturii romānesti are loc īn procesul existentei unor permanente contacte cu cultura europeana, īn conditiile "interdependentei universale a natiunilor, atāt pentru productia materiala, cāt si pentru cea spirituala" - fenomen 434e43e explicat de catre Marx si Engels.

Printre aspectele cele mai de seama ale īnnoirii culturii romānesti, se semnaleaza decaderea culturii grecesti īn Principate si patrunderea ideilor enciclopedismului francez din secolul al XVIII-lea. Totodata, se manifesta, pretutindeni, un interes mai mare pentru laicizarea culturii. Ideile iluministe sunt īmbratisate de reprezentantii burgheziei romāne si chiar de o parte a boierimii liberare. Iordache si Dinicu Golescu sau Iancu Vacarescu, de exemplu, sustin ideile luminarii poporului si adoptarii de masuri politice reformiste. Oamenii de litere, publicistii, profesorii, aduc aportul lor la realizarea unitatii nationale si independentei, spijinind emanciparea sociala a paturilor exploatate.

Īnca de la sfārsitul secolului al XVIII-lea au loc reprezentatii de teatru, sustinute de trupe franceze, italiene, germane, ruse, iar īn 1818 se deschide sala de la "Cismeaua rosie" din Bucuresti, unde se vor reprezenta, alaturi de piesele lui Voltaire sau Schiller, opere de Mozart si Rossini. Īn Transilvania se raspandeste gustul pentru teatru īn rāndurile unui public din ce īn ce mai mare, datorita activitatii unor trupe cu caracter permanent din Sibiu, Cluj, Brasov.

Un loc aparte īn aceasta perioada īl ocupa societatile culturale, forme specifice de organizare a unor manifestari publice cu caracter cultural-politic, care urmareau faurirea unei arte si unei culturi nationale. Astfel, īn anul 1833, din initiativa unor carturari de seama, se īnfiinteaza Societatea filarmonica cu scopul de a promova ideea unui teatru national. Pe lānga aceasta societate apare o scoala de muzica vocala, de declamatie si de literatura, condusa de Ion Eliade Radulescu (1834). Īn 1835, dupa īncetarea activitatii scolii filarmonice, se īntemeiaza scoala de muzica vocala si instrumentala condusa de Ion Andreas Wachmann. La Iasi, īn anul 1836, se pun bazele unei scoli de muzica intitulata Conservatorul filarmonic - dramatic.

Asemenea initiative se semnaleaza si īn Transilvania, unde intelectualitatea romāna, cu idei īnaintate, intentiona crearea unei societati care sa cuprinda personalitati de seama, din toata tara, īn vederea pregatirii terenului pentru unirea cu celelalte provincii romānesti.

Un rol important īn lupta pentru emanciparea sociala si faurirea ideologiei nationale l-a jucat literatura care se remarca prin tendinta generala de ascutita critica sociala.

Literatura se īmbogateste prin poezia lirica si patriotica a lui Iancu Vacarescu, prin protestul vehement al lui Dinicu Golescu din jurnalul de calatorie, scrierile istorico-patriotice ale lui Nicolae Balacescu, cu stihurile romantice ale lui Ion Eliade Radulescu, primele productii teatrale mai īnsemnate, comediile lui Matei Millo, Costache Negruzzi, Alecu Russo si mai ales cu cele ale lui Vasile Alecsandri.

Totodata creste interesul pentru creatia populara, pentru culegerea si valorificarea artistica a folclorului romānesc.

Īn domeniul artelor plastice apar diferite centre de pictura, care cultiva interesul pentru portret si īn care sīnt evidente tendintele de a zugravii aspiratiile sociale cāt si ale maselor populare.

Nici cultura noastra muzicala nu ramīne īn afara acestei miscari artistice īnnoitoare. Paralel cu patrunderea unor manifestari artistice europene, se intensifica si procesul de raspāndire a muzicii profesioniste, viata muzicala īncepe sa se organizeze, iar frumusetea si bogatia cāntecului popular atrag atentia muzicienilor. Din aceasta perioada dateaza si primele īncercari de compozitie, primele creatii muzicale profesioniste inspirate din folclor.

Un interes aparte īl prezinta īn acest sens, scrisoarea din 1848 a lui Al. C. Golescu (Arapila) īn care, printre altele, sustine: "Muzica si artele desenului sīnt mai cu deosebire proprii ca sa dezvolte sentimentul national al maselor si, printr-o reactie necesara, sa inspire sau sa īnalte pe acela al paturilor laminate. O muzica nationala este ca vibratia palpitanta a inimii natiunii. De aceea cred ca una din datoriile noastre cele mai importante este de a cauta ce grija pe acei tineri care promit sa aduca o licarire de geniu, īn cāmpul acestor arte si de a-i īncuraja cāt mai mult, de a-i ajuta īn īntreprinderile lor, de a le da, īn sfārsit, toate posibilitatile pentru dezvoltarea talentului lor" .

Īn casele oamenilor avuti este cultivata muzica de salon, forma sub care se manifesta amatorismul muzical. Aceasta este una din caile pe care gustul pentru muzica occidentala patrunde īn rīndul caselor īnstarite, al intelectualilor si tārgovetilor romāni.

Īn lucrarea Tablou istoric, geografic si politic al Moldovei si al Valahiei, englezul Richard Wilkinson sustine, īn jurul anului 1821, ca "Boerii, neavānd un gust format pentru muzica, nu o studiaza niciodata si numai robii lor tiganii se ocupa cu ea. Cu toate acestea, sotiile lor iubesc genul muzicii germane si mai multe dintre ele cīnta la pian, dar din lipsa de perseverenta, ele nu ajung niciodata la un anumit grad de desavīrsire". Īn 1822, Louis Lejenne, profesor la Curtea domneasca, afirma īn traducerea franceza a notelor de calatorie ale lui Raicevici: "Moravurile s-au schimbat destul de mult, de cānd strainii au introdus aici artele Europei. Cucoanele grecoaice, valahe si moldovence gusta si cultiva muzica europeana si aproape toate cīnta din gura si dintr-un instrument. Daca din īntamplare sīnt condamnate sa asculte muzica turceasca, ele o suporta ca pe atītea alte lucruri care tin de conformismul vremii (obiceiuri)" .

Conformismul vremii impunea ca, pe lānga alte discipline, procesul de educatie sa cuprinda si muzica - mai ales studiul pianului, instrument destul de raspīndit īn acel timp īn Ţarile Romāne (la Iasi, īn urma solicitarilor, se īnfiinteaza casa de piane a lui Carol Hasse). Astfel, īn case particulare educatori si profesorii adusi din strainatate predau lectii de "clavir" , care cuprindeau un repertoriu adecvat, predominante fiind dansurile de salon: polka , valsul , romante , precum si unele aranjamente de cāntece populare, intitulate - de obicei - "hore nationale". Predarea muzicii, īn special a "clavirului", cunoaste o oarecare raspīndire si īn īnvatamānt, īn scolile particulare si mai ales īn pensioane. Toate acestea favorizeaza cresterea interesului pentru muzica apuseana la baza careia se afla sistemul armonic major-minor.

Din primele decenii ale secolului al XIX-lea dateaza si mentiunile mai precise īn legatura cu metodele de pian folosite īn didactica muzicala. Se presupune ca īnca din ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, metodele lui Camille Pleyel, Muzio Clementi, Cramer si altii, erau cunoscute īn Ţarile Romānesti. Martin Schneider este autorul unei lucrari de "muzica practica" aparuta īn anul 1803, care cuprinde principii elementare si unele notiuni de compozitie. La Bucuresti, din anul 1819 era cunoscuta o metoda pentru pian ("Pianoforte Schule") de Junghans, īn care se prevedea: tinuta mīinilor si a corpului la pian, descrierea claviaturii, alfabetul muzical (octave, chei, note, pauze, alteratii, abreviatiuni, termeni de expresie etc.). A doua parte a metodei cuprinde dansuri de salon aranjate pentru pian, care erau asociate muzicii īn procesul de educatie muzicala. Este prezenta si "hora" care devine nelipsita din repertoriul tinerilor pianisti. Ultima piesa care īncheie repertoriul cuprins īn metoda este intitulata Vallachica, prezenta si īn repertoriul lautarilor bucuresteni din acel timp.

Iata, deci, cum īn cadrul primelor preocupari didactice se fac simtite si primele īncercari de aranjare a muzicii populare romānesti pentru pian. Pe lānga caracterul diletant al muzicii de salon si, īn buna parte, al īnvatamāntului muzical, īn tara noastra īncepe sa se faca simtita prezenta marilor maestri ai clasicismului si iau nastere unele forme incipiente de popularizare a muzicii. Fiica domnitorului Ioan Caragea - Raluca Caragea, o pasionata muziciana, contribuie la construirea renumitei sali de spectacole de la "Cismaua rosie" din Bucuresti unde, īncepānd cu anul 1818, se prezinta spectacole ale trupelor de opera si vodeviluri germane, franceze, itliene.

Cultivarea muzicii īn casele pariculare, īn saloanele boeresti, face posibila organizarea serilor musicale. Īn faza aceasta de dezvoltare a vietii noastre musicale, repertoriul si calitatea artistica a interpretarii lasau de dorit; cu timpul īnsa, la asemenea manifestari se afirma elemente autohtone īnzestrate. Īn aceasta ordine de idei, sunt mentionate Smaranda saptesate si Eufrosina Latescu. Din documente rezulta ca recitarurile vocale, de pian, de flaut, de harpa etc., devin manifestari frecvente.

Īn anul 1807 au loc manifestarile violoncelistului Bernard Romberg, sustinute la Bucuresti si Iasi, cānd a prezentat si o compozitie proprie, o fantezie pe o melodie populara romāneasca intitulata: Variatiuni pentru violoncel pe melodii moldovenesti si valahe. Iata un fragment din compozitia lui Romberg :

si Franz Liszt īntreprinde turnee īn Romānia, concertānd la Bucuresti si Iasi (1846-1847). Cu acest prilej cunoaste arta interpretativa a celebrului violinist Barbu Lautaru si totodata o parte a folclorului romānesc. Pe baza unor teme populare romānesti, Franz Liszt compune Rapsodia Romāna.

Instruirea muzicala īn casele particulare nu urmareau formarea muzicienilor profesionisri. Meritul acestei practice muzicale a fost acela ca a stimulat interesul pentru formele si genurile muzicale europene si, totodata, a favorizat venirea pe teritoriul Ţarilor Romānesti a unor profesori de muzica si a unor muzicieni care au jucat un rol īnsemnat īn viata noastra muzicala. Edificatore īn acest sens este piaista Elena Tayber, devenita ulterior sotia carturarului Gheorghe Asachi. Pe lānga activitatea concertistica si pedagogica (instrumentala si vocala), Elena Asachi semneaza partituri originale, īndeosebi muzica de scena pentru piesele sotului sau: dramele "Dragos", "Petru Rares" si melodrama "Voichita din Romānia". Acestea reprezinta unele din primele īncercari de compozitie īn muzica noastra.

Avāntul muzicii profesioniste romānesti, īn pofida faptului ca existau unele conditii prielnice, era frānat datorita conceptiilor retrograde ale boierimii īn legatura cu vocatia de artist. Pe atunci nu se concepea ca tinerii sa se dedice carierii de muzician īntrucāt aceasta era sinonima, pentru clasele avute, cu cea de lautar. Aceasta atitudine a īmpiedicat ani īndelungati formarea cadrelor autohtone de muzicieni, a frānat aparitia mai de timpurie si dezvoltarea artei musicale preofesioniste nationale.

Īn Transilvania, formele de manifestare ale muzicii apusene au patruns mai devreme, datorita reletiilor mai strānse cu tarile Europei centrale. Īn aceasta parte a tarii viata concertistica, manifestarile muzicale la care-si dadeau concursul formatii orchestrale sunt deja cunoscute. Īn casele unor oameni īnstariti, ca bunaoara Samuel Bruckental ( la Sibiu), Esterhazy la Oradea) aveau loc periodic serate muzicale denumite "Collegia musica". La Cluj, se īnfiinteaza formatii muzicale si teatrale punāndu-se bazele unei scoli de muzica. Din deceniul al patrulea iau o dezvoltare mai larga corurile plugarilor romāni din satele Banatului si Transilvaniei, precum si fanfarele. Īn asemenea formatii se cultiva un repertoriu variat īn cadrul caruia prelucrarile de melodii folclorice ocupa loc din ce īn ce mai īnsemnat.

Cultura muzicala profesionista din Principate se dezvolta si datorita activitatii neobosite desfasurata de cātiva intelectuali, patrioti īnflacarati. Un prim pas īn aceasta directie a fost realizat īn anul 1833, prin īnfiintarea Societatii filarmonice de catre Ion Eliade Radulescu, Ion Cāmpeanu, Costache Aristia etc., sprijinita īndeaproape de muzicieni.

Prin obiectivele pe care si le-a propus, Societatea filarmonica raspundea unor necesitati culturale largi: punerea bazelor unui teatru national, fondarea unei scoli de literatura, declamatie si muzica. Pe lānga Societate se deschide, īn anul urmator, soala de muzica vocala. Dupa primele sapte luni de activitate, se obtin rezultate meritorii, concretizate īn spectacolele teatrale si muzicale, īn care elevii scolii interpretau arii celebre din operele italiene.

Īn anii urmatorri se prezinta lucrari mai ample printre care si Triumful amorului a carui muzica fost compusa de Ion Andreas Wachmann.

Dupa modelul si sub impulsul elanului intelectualilor bucuresteni, carturarii din Iasi pun bazele unei scoli de muzica intitulata Conservatorul filarmonicii dramatic, care ia nastere īn anul 1836, sub conducerea lui Gheorghe Asachi.

Subliniem īnca odata faptul ca īn scolile de muzica si īn teatre au fost angajati muzicieni veniti cu diverse trupe straine, stabilindu-se definitiv īn Ţarile Romānesti si care au un rol īnsemnat īn dezvoltarea muzicii noastre. Dintre acestia mentionam pe Ioan Andreas Wachmann, Ludowik Wiest, la Bucuresti, Pablo Cervatti la Iasi.

Acest īnceput īnfloritor a muzicii romānesti, īn secolul al XIX-lea, a fost īnsa de scurta durata, pentru ca primele focare de cultura muzicala au fost desfiintate iar tinerele elemente care au vadit talent si pasiune pentru progresul muzicii profesioniste nationale, au fost lasate pe drumuri.

Semnificatia acestor modeste licariri ale pedagogiei si vietii muzicale a fost īnsa deosebita, prin aceea ca ele au sadit īn inimile elevilor si auditorilor productiilor scolilor flacara dragostei pentru o ramura artistica prea putin raspāndita si cunoscuta la noi. Initiativele urmatoare, puse īn scopul prosperitatii muzicii romānesti, īsi vor trage seva, īn mare masura, din aceste prime scoli de muzica.