Cultura muzicala romaneasca in prima jumatate a secolului al XIX-lea

Cultura muzicala româneasca în prima jumatate a secolului al XIX-lea

si anti-otoman, precum si revolutia de la 1848, au constituit punctele culminante ale luptei împotriva exploatarii si asupririi sociale si nationale, pentru independenta, din prima jumatate a secolului al XIX-lea.

Dezvoltarea culturii românesti are loc în procesul existentei unor permanente contacte cu cultura europeana, în conditiile "interdependentei universale a natiunilor, atât pentru productia materiala, cât si pentru cea spirituala" - fenomen 434e43e explicat de catre Marx si Engels.

Printre aspectele cele mai de seama ale înnoirii culturii românesti, se semnaleaza decaderea culturii grecesti în Principate si patrunderea ideilor enciclopedismului francez din secolul al XVIII-lea. Totodata, se manifesta, pretutindeni, un interes mai mare pentru laicizarea culturii. Ideile iluministe sunt îmbratisate de reprezentantii burgheziei române si chiar de o parte a boierimii liberare. Iordache si Dinicu Golescu sau Iancu Vacarescu, de exemplu, sustin ideile luminarii poporului si adoptarii de masuri politice reformiste. Oamenii de litere, publicistii, profesorii, aduc aportul lor la realizarea unitatii nationale si independentei, spijinind emanciparea sociala a paturilor exploatate.

Înca de la sfârsitul secolului al XVIII-lea au loc reprezentatii de teatru, sustinute de trupe franceze, italiene, germane, ruse, iar în 1818 se deschide sala de la "Cismeaua rosie" din Bucuresti, unde se vor reprezenta, alaturi de piesele lui Voltaire sau Schiller, opere de Mozart si Rossini. În Transilvania se raspandeste gustul pentru teatru în rândurile unui public din ce în ce mai mare, datorita activitatii unor trupe cu caracter permanent din Sibiu, Cluj, Brasov.

Un loc aparte în aceasta perioada îl ocupa societatile culturale, forme specifice de organizare a unor manifestari publice cu caracter cultural-politic, care urmareau faurirea unei arte si unei culturi nationale. Astfel, în anul 1833, din initiativa unor carturari de seama, se înfiinteaza Societatea filarmonica cu scopul de a promova ideea unui teatru national. Pe lânga aceasta societate apare o scoala de muzica vocala, de declamatie si de literatura, condusa de Ion Eliade Radulescu (1834). În 1835, dupa încetarea activitatii scolii filarmonice, se întemeiaza scoala de muzica vocala si instrumentala condusa de Ion Andreas Wachmann. La Iasi, în anul 1836, se pun bazele unei scoli de muzica intitulata Conservatorul filarmonic - dramatic.

Asemenea initiative se semnaleaza si în Transilvania, unde intelectualitatea româna, cu idei înaintate, intentiona crearea unei societati care sa cuprinda personalitati de seama, din toata tara, în vederea pregatirii terenului pentru unirea cu celelalte provincii românesti.

Un rol important în lupta pentru emanciparea sociala si faurirea ideologiei nationale l-a jucat literatura care se remarca prin tendinta generala de ascutita critica sociala.

Literatura se îmbogateste prin poezia lirica si patriotica a lui Iancu Vacarescu, prin protestul vehement al lui Dinicu Golescu din jurnalul de calatorie, scrierile istorico-patriotice ale lui Nicolae Balacescu, cu stihurile romantice ale lui Ion Eliade Radulescu, primele productii teatrale mai însemnate, comediile lui Matei Millo, Costache Negruzzi, Alecu Russo si mai ales cu cele ale lui Vasile Alecsandri.

Totodata creste interesul pentru creatia populara, pentru culegerea si valorificarea artistica a folclorului românesc.

În domeniul artelor plastice apar diferite centre de pictura, care cultiva interesul pentru portret si în care sînt evidente tendintele de a zugravii aspiratiile sociale cât si ale maselor populare.

Nici cultura noastra muzicala nu ramîne în afara acestei miscari artistice înnoitoare. Paralel cu patrunderea unor manifestari artistice europene, se intensifica si procesul de raspândire a muzicii profesioniste, viata muzicala începe sa se organizeze, iar frumusetea si bogatia cântecului popular atrag atentia muzicienilor. Din aceasta perioada dateaza si primele încercari de compozitie, primele creatii muzicale profesioniste inspirate din folclor.

Un interes aparte îl prezinta în acest sens, scrisoarea din 1848 a lui Al. C. Golescu (Arapila) în care, printre altele, sustine: "Muzica si artele desenului sînt mai cu deosebire proprii ca sa dezvolte sentimentul national al maselor si, printr-o reactie necesara, sa inspire sau sa înalte pe acela al paturilor laminate. O muzica nationala este ca vibratia palpitanta a inimii natiunii. De aceea cred ca una din datoriile noastre cele mai importante este de a cauta ce grija pe acei tineri care promit sa aduca o licarire de geniu, în câmpul acestor arte si de a-i încuraja cât mai mult, de a-i ajuta în întreprinderile lor, de a le da, în sfârsit, toate posibilitatile pentru dezvoltarea talentului lor" .

În casele oamenilor avuti este cultivata muzica de salon, forma sub care se manifesta amatorismul muzical. Aceasta este una din caile pe care gustul pentru muzica occidentala patrunde în rîndul caselor înstarite, al intelectualilor si târgovetilor români.

În lucrarea Tablou istoric, geografic si politic al Moldovei si al Valahiei, englezul Richard Wilkinson sustine, în jurul anului 1821, ca "Boerii, neavând un gust format pentru muzica, nu o studiaza niciodata si numai robii lor tiganii se ocupa cu ea. Cu toate acestea, sotiile lor iubesc genul muzicii germane si mai multe dintre ele cînta la pian, dar din lipsa de perseverenta, ele nu ajung niciodata la un anumit grad de desavîrsire". În 1822, Louis Lejenne, profesor la Curtea domneasca, afirma în traducerea franceza a notelor de calatorie ale lui Raicevici: "Moravurile s-au schimbat destul de mult, de când strainii au introdus aici artele Europei. Cucoanele grecoaice, valahe si moldovence gusta si cultiva muzica europeana si aproape toate cînta din gura si dintr-un instrument. Daca din întamplare sînt condamnate sa asculte muzica turceasca, ele o suporta ca pe atîtea alte lucruri care tin de conformismul vremii (obiceiuri)" .

Conformismul vremii impunea ca, pe lânga alte discipline, procesul de educatie sa cuprinda si muzica - mai ales studiul pianului, instrument destul de raspîndit în acel timp în Ţarile Române (la Iasi, în urma solicitarilor, se înfiinteaza casa de piane a lui Carol Hasse). Astfel, în case particulare educatori si profesorii adusi din strainatate predau lectii de "clavir" , care cuprindeau un repertoriu adecvat, predominante fiind dansurile de salon: polka , valsul , romante , precum si unele aranjamente de cântece populare, intitulate - de obicei - "hore nationale". Predarea muzicii, în special a "clavirului", cunoaste o oarecare raspîndire si în învatamânt, în scolile particulare si mai ales în pensioane. Toate acestea favorizeaza cresterea interesului pentru muzica apuseana la baza careia se afla sistemul armonic major-minor.

Din primele decenii ale secolului al XIX-lea dateaza si mentiunile mai precise în legatura cu metodele de pian folosite în didactica muzicala. Se presupune ca înca din ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, metodele lui Camille Pleyel, Muzio Clementi, Cramer si altii, erau cunoscute în Ţarile Românesti. Martin Schneider este autorul unei lucrari de "muzica practica" aparuta în anul 1803, care cuprinde principii elementare si unele notiuni de compozitie. La Bucuresti, din anul 1819 era cunoscuta o metoda pentru pian ("Pianoforte Schule") de Junghans, în care se prevedea: tinuta mîinilor si a corpului la pian, descrierea claviaturii, alfabetul muzical (octave, chei, note, pauze, alteratii, abreviatiuni, termeni de expresie etc.). A doua parte a metodei cuprinde dansuri de salon aranjate pentru pian, care erau asociate muzicii în procesul de educatie muzicala. Este prezenta si "hora" care devine nelipsita din repertoriul tinerilor pianisti. Ultima piesa care încheie repertoriul cuprins în metoda este intitulata Vallachica, prezenta si în repertoriul lautarilor bucuresteni din acel timp.

Iata, deci, cum în cadrul primelor preocupari didactice se fac simtite si primele încercari de aranjare a muzicii populare românesti pentru pian. Pe lânga caracterul diletant al muzicii de salon si, în buna parte, al învatamântului muzical, în tara noastra începe sa se faca simtita prezenta marilor maestri ai clasicismului si iau nastere unele forme incipiente de popularizare a muzicii. Fiica domnitorului Ioan Caragea - Raluca Caragea, o pasionata muziciana, contribuie la construirea renumitei sali de spectacole de la "Cismaua rosie" din Bucuresti unde, începând cu anul 1818, se prezinta spectacole ale trupelor de opera si vodeviluri germane, franceze, itliene.

Cultivarea muzicii în casele pariculare, în saloanele boeresti, face posibila organizarea serilor musicale. În faza aceasta de dezvoltare a vietii noastre musicale, repertoriul si calitatea artistica a interpretarii lasau de dorit; cu timpul însa, la asemenea manifestari se afirma elemente autohtone înzestrate. În aceasta ordine de idei, sunt mentionate Smaranda saptesate si Eufrosina Latescu. Din documente rezulta ca recitarurile vocale, de pian, de flaut, de harpa etc., devin manifestari frecvente.

În anul 1807 au loc manifestarile violoncelistului Bernard Romberg, sustinute la Bucuresti si Iasi, când a prezentat si o compozitie proprie, o fantezie pe o melodie populara româneasca intitulata: Variatiuni pentru violoncel pe melodii moldovenesti si valahe. Iata un fragment din compozitia lui Romberg :

si Franz Liszt întreprinde turnee în România, concertând la Bucuresti si Iasi (1846-1847). Cu acest prilej cunoaste arta interpretativa a celebrului violinist Barbu Lautaru si totodata o parte a folclorului românesc. Pe baza unor teme populare românesti, Franz Liszt compune Rapsodia Româna.

Instruirea muzicala în casele particulare nu urmareau formarea muzicienilor profesionisri. Meritul acestei practice muzicale a fost acela ca a stimulat interesul pentru formele si genurile muzicale europene si, totodata, a favorizat venirea pe teritoriul Ţarilor Românesti a unor profesori de muzica si a unor muzicieni care au jucat un rol însemnat în viata noastra muzicala. Edificatore în acest sens este piaista Elena Tayber, devenita ulterior sotia carturarului Gheorghe Asachi. Pe lânga activitatea concertistica si pedagogica (instrumentala si vocala), Elena Asachi semneaza partituri originale, îndeosebi muzica de scena pentru piesele sotului sau: dramele "Dragos", "Petru Rares" si melodrama "Voichita din România". Acestea reprezinta unele din primele încercari de compozitie în muzica noastra.

Avântul muzicii profesioniste românesti, în pofida faptului ca existau unele conditii prielnice, era frânat datorita conceptiilor retrograde ale boierimii în legatura cu vocatia de artist. Pe atunci nu se concepea ca tinerii sa se dedice carierii de muzician întrucât aceasta era sinonima, pentru clasele avute, cu cea de lautar. Aceasta atitudine a împiedicat ani îndelungati formarea cadrelor autohtone de muzicieni, a frânat aparitia mai de timpurie si dezvoltarea artei musicale preofesioniste nationale.

În Transilvania, formele de manifestare ale muzicii apusene au patruns mai devreme, datorita reletiilor mai strânse cu tarile Europei centrale. În aceasta parte a tarii viata concertistica, manifestarile muzicale la care-si dadeau concursul formatii orchestrale sunt deja cunoscute. În casele unor oameni înstariti, ca bunaoara Samuel Bruckental ( la Sibiu), Esterhazy la Oradea) aveau loc periodic serate muzicale denumite "Collegia musica". La Cluj, se înfiinteaza formatii muzicale si teatrale punându-se bazele unei scoli de muzica. Din deceniul al patrulea iau o dezvoltare mai larga corurile plugarilor români din satele Banatului si Transilvaniei, precum si fanfarele. În asemenea formatii se cultiva un repertoriu variat în cadrul caruia prelucrarile de melodii folclorice ocupa loc din ce în ce mai însemnat.

Cultura muzicala profesionista din Principate se dezvolta si datorita activitatii neobosite desfasurata de câtiva intelectuali, patrioti înflacarati. Un prim pas în aceasta directie a fost realizat în anul 1833, prin înfiintarea Societatii filarmonice de catre Ion Eliade Radulescu, Ion Câmpeanu, Costache Aristia etc., sprijinita îndeaproape de muzicieni.

Prin obiectivele pe care si le-a propus, Societatea filarmonica raspundea unor necesitati culturale largi: punerea bazelor unui teatru national, fondarea unei scoli de literatura, declamatie si muzica. Pe lânga Societate se deschide, în anul urmator, soala de muzica vocala. Dupa primele sapte luni de activitate, se obtin rezultate meritorii, concretizate în spectacolele teatrale si muzicale, în care elevii scolii interpretau arii celebre din operele italiene.

În anii urmatorri se prezinta lucrari mai ample printre care si Triumful amorului a carui muzica fost compusa de Ion Andreas Wachmann.

Dupa modelul si sub impulsul elanului intelectualilor bucuresteni, carturarii din Iasi pun bazele unei scoli de muzica intitulata Conservatorul filarmonicii dramatic, care ia nastere în anul 1836, sub conducerea lui Gheorghe Asachi.

Subliniem înca odata faptul ca în scolile de muzica si în teatre au fost angajati muzicieni veniti cu diverse trupe straine, stabilindu-se definitiv în Ţarile Românesti si care au un rol însemnat în dezvoltarea muzicii noastre. Dintre acestia mentionam pe Ioan Andreas Wachmann, Ludowik Wiest, la Bucuresti, Pablo Cervatti la Iasi.

Acest început înfloritor a muzicii românesti, în secolul al XIX-lea, a fost însa de scurta durata, pentru ca primele focare de cultura muzicala au fost desfiintate iar tinerele elemente care au vadit talent si pasiune pentru progresul muzicii profesioniste nationale, au fost lasate pe drumuri.

Semnificatia acestor modeste licariri ale pedagogiei si vietii muzicale a fost însa deosebita, prin aceea ca ele au sadit în inimile elevilor si auditorilor productiilor scolilor flacara dragostei pentru o ramura artistica prea putin raspândita si cunoscuta la noi. Initiativele urmatoare, puse în scopul prosperitatii muzicii românesti, îsi vor trage seva, în mare masura, din aceste prime scoli de muzica.