DE LA SIMBOL SI STRUCTURI SIMBOLICE LA REPREZENTARILE MODELULUI CULTURAL. CONTINUITATEA SI DISCONTINUITATEA REPREZENTARILOR SIMBOLICE CULTURALE
Gândirea umana construieste interpretarile pe care le acorda praxis-ului în mod simbolic. Constructul culturii este de natura simbolica, prin aceea ca este formulat reductiv, reprezinta o analogie cu realitatea, si este în cele din urma o reprezentare si nu o copie a realitatii. Cultura nu este data, ci facuta, ceea ce îi desemneaza pe oamen 555n1317f i în functia de creatori, modelatori ai experientei si memoriei acestei experiente, depozitata în cultura. Constructia la care ne referim în general prin alcatuirea unei structuri simbolice, (având ca baza o retea, ierarhie de simboluri, o reprezentare incipienta, rezultat din experienta) este presupusa a fi formata de o evolutie. Exista mereu un prealabil cultural spre care trebuie sa ne întoarcem, cu ipoteza unei arheologii a cunoasterii cum spune Foucault, pentru a sesiza modul simbolic în care functioneaza imaginatia transformând realul în real-itate. Între acest prealabil cultural si inovatia care se petrece la nivelul structurilor si reprezentarilor simbolice, presupunem ca exista o tensiune de comprehensiune, aceea prin care omul tinde sa cunoasca realul prin structuri interpretative. În acest context, realul nu trebuie interpretat ca obiect strict determinat al cunoasterii, subordonat omului înaintea oricarei experiente. Contactul cu realul al omului în cultura se produce printr-o constructie simbolica evolutiva, care angajeaza relatia dintre contexte culturale, produce structura propriu-zisa a canonului cultural. Pentru ideea de modernitate care ne preocupa mai cu seama în acest curs, este important sa vedem cum s-a alcatuit, se alcatuieste perceptia prezentului ca actualitate. Pentru omul care traieste într-o cultura moderna, prezentul este o dimensiune constrângatoare, prin aceea ca îl obliga sa tina seama de contingenta, ca nu poate sa se sustraga din limitele acestuia decât cu pretul unei "evadari", adica a ceea ce se considera drept fuga dinaintea unei realitati asa-zis obiective. Este însa discutabil cât de obiectiva este realitatea prezentului, devreme ce daca admitem ca prezentul este un construct cultural, atunci trebuie sa vedem si partea sa construita, facuta sa apara drept obiectiva. Prezenul exista ca dovada a unei structuri simbolice valorizata de comunitate, accentul pus de modernitate asupra lui subliniind felul în care constrângerea culturala este în primul rând una temporala. Problema majora a oricarei culturi este sa defineasca timpul în care traieste, cu alte cuvinte sa îl construiasca. O asemenea constructie presupune desigur factori obiectivi, dar nu trebuie privita ca fiind integral obiectiva.
Actualitatea este o structura simbolica prin care prezentul exista în spatiul cultural. Prezentul ni se înfatiseaza ca actualitatea si cotidianitate. Actul care sta la baza oricarei actiuni culturale, experienta a praxis-ului înseamna actuare, în sensul unei performante neintrerupte de acte culturale, (de ex. institutionalizari), prin care omul îsi face mereu lumea sa, ca lume umana, prin conflictul dintre traditie si inovatie, potentat mai cu seama în modernitate. Actualitatea moderna înseamna o continua ruptura cu traditia, a fi actual însemnând depasire continua a ceea ce este acum, prin prezentificare. De cealalta parte, cotidianitatea, în sensul descrierii lui "acum" ( Heidegger), niveleaza ruptura produsa de actualizare, ca omogenizare a dimensiunii temporale, producere de uniformitate necesara unei perceptii a normalitatii. Am folosit exemplul actualitatii si cotidianitatii pentru a sugera existenta reprezentarilor pe care omul le construieste pentru a da seama, a explica si întelege lumea în care exista. Dar aceasta tine doar de reprezentarea prezentului, în modernitate. Aceasta nu este însa singura reprezentare temporala care a modelat cultura. Cea a unui viitor etern, cum sunt profetiile religioase ori ideologice, pornesc de la un prezent precar, pentru a configura un spatiu al utopiei care transcende actualitatea, folosindu-se totusi de aceasta. La fel, revizitarea trecutului cultural, reinventarea sa, asa cum s-a procedat de romanticii germani în privinta Greciei si Romei antice, ori a trecutului national glorios de catre istoricii scolii romantice, dovedesc alte forme de structurarea simbolica si reprezentare culturala. Într-o viziune organicista, dezvoltata mai cu seama de gândirea romantica preluata apoi de cea pozitivista, cultura arhaica contine deja aceasta retea de simboluri, în forma sincretica a religiosului. Dar nu trebuie credem ca acestea pre-exista experientei modernitatii, ca nu se desparte de acestea definitiv. Aici putem gasi si sursa unei viziuni asupra culturii moderne, una continuând o linie a traditiei, având deci un caracter de continuitate si evolutie, iar alta de discontinuitate, de întrerupere. Ambele se preocupa de necesitatea comprehensiunii modului în care reprezentarile culturale apar, ambele pun la temeiul acestora structuri simbolice. Chestiunea este modul prin care acestea difera, deci priveste o interpretare a praxis-ului cultural.
Cum întelegem de fapt continuitatea si discontinuitatea reprezentarilor culturale ? De ce trebuie sa existe mai multe asemenea reprezentari legate de acelasi subiect sa spunem, iar dintre acestea unele sa fie percepute ca noi, actuale, iar altele ca vechi, uitate, ori redescoperite ? De ce exista ideea ca unele sunt mai apropiate iar altele mai departate nu doar în timp, dar si ca afinitate ? Sa observam încaodata ca aceste reprezentari nu sunt obiective, ele se succed într-o continuitate si discontinuitate de forme produse de experienta culturala umana, ca actiune neîntrerupta. Continuitatea se bazeaza pe ipoteza originaritatii, prin aceea ca presupunem ca a existat un moment zero al culturii de la care a început totul, inclusiv o retea arhaica de simboluri. Din lumina acestei continuitati, presupunem ca prefacerile continue, evolutia unui model originar conduce la prezent în forme intermediate. Aceasta teza este folositoare din mai multe puncte de vedere, întâi de toate pentru economicitatea ei. Astfel ea arata ca un set de simboluri a fost si este la baza actualei culturi umane, ca acestea au dat unitatea si coezivitatea lumii dintotdeauna. Mai mult datorita acestei unitati, comprehensiunea culturala este posibila. Dezvoltarile care au avut loc, îmbogatirea traditiei nu a dus la rupturi semnificative, ci ca în expansiunea aceluiasi model unitar, avem diversitatea morfologica a culturii. În aceasta viziune, formele se supun esentelor, unor fundamente care trec dincolo de diferentele diversitatii morfologice, ramânând suspendate undeva într-o eternitate idealista, într-un loc ferit de contingenta, descris de hegelianul Zeitgeist. La antipozi, se afla viziunea conform careia reprezentarile culturale au un traseu discontinuu, ca originaritatea ca loc unic este un mit, si ca exista mai mult momente initiale care au valoare egala în explicitarea si întelegerea pe care o construim prin reprezentarea propriu-zisa. Nu este vorba doar de un moment temporal unic, al originaritatii, ci si de cel al localizarii unice, de pilda Europa, America, si de hegemonsimul care decurg de aici. De aceea teza originaritatii poate duce într-o fundatura, cea unui centrism cultural, care exclude alte momente si locuri ori tinde sa le subordoneze. Daca în reprezentarea unitatii religiei din bazinul mediteranean, religiile abrahamice au un stramos comun, nu acelasi lucru se poate spune despre toate religiile lumii. Însa exista tendinta de a reprezenta unitar religiosul prin prezenta unificatoare a unui Dumnezeu care transcende limitele confesionalitatii. Pe de alta parte acestea sunt granite ale culturalului, deoarcece ideea de divinitate nu exista în religios decât prin practica rituala, care presupune o performanta în praxis-ul religios. Daca reluam ideea unui început comun care constrânge de fapt evolutiile ulterioare la un model esentialist, vom gasi din aceasta a doua perspectiva contradictii între modul în care praxis-ul evolueaza pe de o parte, si pe de alta reprezentarile tot mai înstrainate, ideologizate si ideologizante ale acestui praxis. Nevoia unei racordari, ca moment de regasire nu atât al unei unitati culturale cât mai ales al unei relationari necesare, face sa ne explicam tensiunea care se poate naste în acest punct. O facem prin ipoteza discontinuitatii. Discontinuitatea reprezentarilor culturale propune o viziune pluricentrica, pluri-temporala, prin aceea ca pot exista mai multe surse ale unei evolutii temporale, cum sunt cele ale modernitatii. Acceptând ideea discontinuitatii, iesim dintr-o subordonare ierarhica, dar riscam sa pierdem sensul unitatii, câstigate în iluminism prin conceptul de om si cultura universala. Probabil ca aceasta pierdere nu este decât câstigul unei dimensionari a localului si importantei localismului, dupa cum în ultimul timp hermeneutica culturala a deconspirat jocul de putere nu doar a naratiunilor legitimizatoare, ci si al ierarhiilor de orice fel. Deconstructia ierarhiilor trebuie însa suplinita printr-o actiunie constructivista, ori printr-o reconstructie. Propunem astfel ca ipoteza de lucru ideea ca continuitatea reprezentarilor culturale tine de o diacronie culturala, pe când cea a discontinuitatilor de cea a unei sincronii. Ambele sunt necesare, nu însa în acelasi timp, de unde ideea unui relativism cultural, leagan al acestor timpuri moderne.
|
