Hamlet pe scena romaneasca

Hamlet pe scena romaneasca

Adeseori ne punem intrebarea ,,cum este vazut personajul principal din piesa lui Shakespeare, Hamlet, pe scena noasta, a romanilor?" Vom ajunge la concluzia ca Hamlet este o imensa provocare. O nesfarsita rasucire de cutit in rana. Este revolta spirituala incatusata de trup. E navala de intrebari fundamentale si neputinta de a le curma. Fiinta inchisa in fiintarea ei si marea culpa de a nu dezerta. Hamlet devine o spovedanie. A reflecta la soarta lui inseamna a cugeta la rosturile omului in lume, o face experienta interogatiei si raspunsurilor la aceasta problema "a te proiecta in situatia Hamlet si a .hamletiza."

Hamlet poate fi considerat prototipul omului de gandire. Aproape fara exceptie, consideratiile execetilor converg in favoarea unui Hamlet intelectual, predispus la reflectie, stari melancolice, framantat de ganduri metafizice, de indoieli si supoz 242f54c itii gnostice, cautand mereu si obsesiv adevarul, justificarea morala a faptelor. "Viata e gandire si vointa, dar o vointa care creeaza gandire si o gandire care creeaza vointa" , noteaza in acelasi sens Benedetto Croce. De asemenea Denis de Rougemont noteaza in acelasi sens ca ,,Hamlet, tanarul print este un intelectual. Singura lui dorinta este sa se intoarca la Universitatea din Wittemberg pentru a se darui filosofiei. Daca ramane la curte el nu o face decat pentru a se supune dorintelor mamei sale. O fara de leac melancolie il tine in stapanirea ei.il incearca gandul sinuciderii."

Spre concluzia unui Hamlet intelectual, care se manifesta ca o structura pasional-reflexiva, conduce, de buna seama, textul piesei lui Shakespeare. Hamlet, probase limitele cunoasterii, avand revelatia nimiciei, a zadarniciei vietii, iar simplul fapt de a trai este o problema pentru el, inclinand spre alternativa mortii, mai degraba decat a vietii, in aceasta lume, care e o "gradina neingrijita" si vazduhul un valmasag odios si infect de miasme. Înca inaintea aparitiei tatalui sau , care-i va da zdrobitoarea porunca, Hamlet isi arata dispretul amar fata de lumea inconjuratoare in monologul din scena a II-a a actului I:

Doamne, Doamne!

Ce scarbad, de prisos, obositor,

Banal imi pare rostul acestei lumi!

Vai, vai e o gradina neingrijita,

Cescand zadarnic ierburi rele

În voie napadesc. Unde-am ajuns?

Sund doua luni de cand muri

Ce rege fara seaman a fost tata

(scena II, actul I, p. 23)

Hamlet realiteaza pe de alta parte ca starea de suferinta, de inadaptare la mediu deriva mai cu seama din predispozitia lui spre reflectie, din continua despicare a firului in patru si iscodirea mereu, dincolo de aparente, in cautarea esentei generice a comportamentului uman. Aproape in aceeasi masura in care Hamlet este considerat o vocatie pasional-reflexiva, el este acuzat de ratarea vocatiei prin recursul la actiune. Acuzatia cea mai transanta ii apartine lui Hans Morgenthau. Ideea o intalnim insa la Hegel, care sublinia ca Hamlet, "al carui suflet nobil nu este facut pentru o astfel de activitate energica" , piere datorita actiunii dificile la care il obliga moralitatea caracterului sau. Dintre toate opiniile insa, unele mergand pana la considerarea lui Hamlet de rea credinta, criminal sau "razbunatorul care din punctual de vedere superior al binelui public nu are dreptate" , acuzatia lui Hans Morgenthau reclama o atentie speciala, nu atat pentru continutul ei, cat mai ales pentru consecintele pe care mizeaza, si anume omul de gandire, teoreticianul, intelectualul nu trebuie sa se implice in politica, ci sa-si urmeze vocatia, teoria politica nu poate fi un instrument stiintific de schimbare a statu-quo-ului, nici ideologia.

Facand abstractie pentru moment de substratul acestor aprecieri, intr-un studiu consacrat imposibilitatii de a fundamenta stiintific ideologiile si teoriile politice, trebuie spus ca Hamlet nu. isi abandoneaza destinul de a gandi si simti. El nu se consacra efectiv actiunii, ci asa cum foarte corect subliniaza Leon D. Levitchi, printr-un citat dupa A. W. Verity: ,, Hamlet nu e un om de actiune numai in sensul ca e capabil doarde actiuni impulsive, savarsite sub presiunea extrema a reactiei de moment sau a necesitatii absolute. Hamlet dispune de energii pur convulsive, nu de forta sustinuta a hotararii, el poate actiona daca trebuie dar numai daca trebuie imediat, fara timp de gandire."[7]

Nici chiar analizat din perspectiva actiunilor savarsite, Hamlet nu poate fi acuzat de abandonarea vocatiei, actiunile lui sunt marcate de reflexivitate, de justificarea lor morala si rationala. Putem spune insa ca Hamlet era condamnat la actiune prin rang, prin descendenta, este victima conditiei lui sociale. El se rateaza ca destin reflexiv, desi asupra acestui aspect sunt necesare cateva clarificari de ordin conceptual, dar nu rateaza ca urmare a propriei optiuni si nici datorita misiunii pe care o avea de indeplinit, razbunarea tatalui ucis, ci datorita pozitiei pe care o ocupa in societatea daneza, in sistemul politic danez. Facand parte din elita curtii regale , era intaiul indreptatit sa devina rege. A fost trimis la scoli innalte, in Wittemberg-ul renumit prin legenda doctorului Faust, nu spre a deveni filosof, moralist, estetician, ci din grija si dorinta regelui-tata de a-l instrui spre a-i urma la tron. Hamlet este o exceptie, el isi depaseste conditia prin inteligenta si vocatie. Trimis la studii el face o pasiune din a studia, prefera mediul universitar anturajului de la curte, vrea sa se intoarca la Universitate, in ciuda ofertelor regelui-unchi de a-i fi nepot si fiu sau intaiul dintre curteni. El se defineste prin a gandi si simti, adica prin sine insusi, in vreme ce un curtean isi pierde identitatea sub blazoanele slugarniciei, el este o pasiune reflexiva, in vreme ce un rege nu reprezinta decat suma prerogativelor sale, eventual condimentate de o relativa individualitate. De aici rezulta si drama lui Hamlet, a gandi si a simti la curtea regala este o vocatie inutila, aduce a nebunie, e acceptata numai intrucat se manifesta ca nebunie.

Desi imprejurarile par instrumentate sa-l oblige la actiune, inclusiv daca tatal lui ar fi trait, sau poate cu atat mai mult, spre a-i urma la tron, Hamlet ramane totusi un reflexiv, nu e atras in mod special sa devina rege, raspunde provocarilor la actiune doar cand nu are alta iesire, misiunea razbunarii este mereu amanata in cautarea probelor, a dovezilor, a adevarului. Comportamentul lui este tipic pentru orice intelectual care isi cumpaneste deciziile, isi reprima instinctele si tine cu orice pret sa evite nedreptatea, sa nu acuze fara temei, sa nu savarseasca o razbunare inainte de a avea certitudinea vinovatiei acuzatului. Daca ar fi optat pentru actiune, sau sa devina rege cu orice pret, ar fi pus la cale uneltiri, confruntari organizate, inclusiv si crima practicata de Claudius, n-ar mai fi taraganat razbunarea, n-ar mai fi asteptat sa afle daca regele-unchi este vinovat sau nu. Foarte probabil, ar fi actionat aidoma intempestivului sau prieten Laert care, afland de moartea tatlui sau, Polonius, porneste ca o vijelie sa-i ceara socoteala regelui. Daca Laert, intr-o asemenea pornire, izbuteste sa ameninte, sa puna in pericol domnia lui Claudius, cu atat mai mult este sigur ca Hamlet ar fi avut sustinatori care sa-i garanteze reusita.

Înainte de a incerca o evaluare a domeniilor in care el s-ar fi putut remarca prin creatie, sa retinem faptul ca piesa lui Shakespeare e construita anume pe conditia unui Hamlet reflexiv. Altfel intreg conflictul ei ar trebui redus la o lupta pentru putere, intre detinatorul ei, prin uzurpare si un pretendent la ea, in numele competentei, justitiei si valorilor morale. Or, povestea lui Hamlet nu este povestea luptei pentru putere, ci a unui destin marcat si in cele din urma deviat din cauza samavolniciilor comise de cei ce au acaparat, prin uzurpare, puterea. Misiunea razbunarii, asumata de Hamlet, deriva din samavolniciile comise de Claudius pentru acapararea tronului si, dupa aceea, ca rege. Sovaiala de care e acuzat Hamlet nu este decat nota specifica oricarui profesionist al gandirii, inclinat sa intarzie luarea de decizii pana la descoperirea adevarului pe care acestea se pot intemeia, reducand la minim savarsirea erorilor, abuzului, nedreptatii. Datorita reactiilor neasteptate in contextul simularii nebuniei, mai ales, la care il obliga misiunea razbunarii, nu ca actiune, ci pentru documentarea si cautarea adevarului, Hamlet trece drept un exaltat primejdios, cum observa Denis de Rougemont. Dar asta nu numai in ochii detinatorilor puterii, a oamenilor lui Claudius-rege. Dincolo de acestia Hamlet are prieteni credinciosi, il stimeaza si cred in sfaturile lui regizorale actorii, ii apreciaza spiritul de dreptate si il vrea rege poporul.

Despre Hamlet s-a scris atat de mult incat in jurul acestui erou s-a creat o intreaga literatura. Dar locul lui Hamlet este unic in literatura shakespeareana si intreaga literatura universala, in primul rand, fiindca nici un alt erou shakespearean nu este atat de aproape, nu face atat de intim parte din noi insine, nu ne indeamna la o atat de totala identificare cu el, ca Hamlet. Iubim ceea ce iubeste Hamlet, uram ceea ce uraste el, punem ca si el sub semnul indoielii evidentele. Comentandu-l pe Hamlet, discutam de fapt despre noi insine, cunoscandu-l pe Hamlet, ne cunoastem pe noi insine.

Multi critici sustin ca aceasta tragedie a razbunarii, tipica epocii elisabetane, este imperfecta si ii gasesc atatea erori, de constructii, incat pentru noi toti o concluzie se desprinde clar, ne place mult mai mult aceasta piesa imperfecta, gresit construita decat cele mai perfecte capodopere. Geniul lui Shakespeare nu a excelat niciodata in a acrea constructii dramatice perfecte, ci in a sonda natura umana, in a descoperi zonele cele mai adanci, in a crea exemplare umane atat de reale incat operele lui nu se pot compara decat cu viata insasi.

Bibliografie

1.Benedetto Croce, Sentimentul Shakespearean, Shakespeare si opera lui, culegere de opere critice, Bucuresti, 1964, pp. 423,

2. Denis de Rougemont, Doi printi danezi Kierkegaard si Hamlet, nr. 7-8-9/1979, pp 113,

3.Grigore Zanc, Hamlet Între vocatie si datorie morala, editia a II-a, Cluj- Napoca, Ed. Dacia, 2002, pp. 4,

4. Hegel, Prelegeri de estetica, vol. II, Editura Academiei, Bucuretti, 1966, pp. 624,

5.Ion Omescu, Hamlet sau ispita posibilului, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1976, pp. 164,

6.William Shakespeare, Opere complete, vol. 5, Editie ingrijita ti comentata de Leon D. Levitchi, Bucuresti, Ed. Univers, 1966, pp. 446

7. William Shakespeare, Hamlet, Colectia Biblioteca Adevarul, traducerea St. O. Iosif, Leon Levitchi, Dan Dutescu, Ed. Adevarul, 2008, pp. 23.