ION LUCA CARAGIALE
1852-1912
Opera lui Ion Luca Caragiale acopera trei mari genuri: dramaturgie, publicistica si proza (nuvele si schite), cu pondere distincta in conturarea personalitatii sale. Cel mai important sector al operei este dramaturgia.
Prima piesa, O noapte furtunoasa, jucata pentru intaia data in 1879 pe scena Teatrului National, este o comedie a lumii de mahala, cu o inlantuire de situatii ce trezesc rasul.
A doua comedie, Conu Leonida fata cu reactiunea, are in centru un modest pensionar, Leonida, care traieste cu spaima revolutiei, pe care nu o poate concepe decat cu acordul autoritatilor: „Cata vreme sunt ai nostri la putere, cine sa stea sa faca revolutie?'
Cu O scrisoare pierduta, reprezentata pe scena Nationalului pe 13 octombrie 1884, Caragiale isi demonstreaza calitatile de fin observator al societatii romanesti din a doua jumatate a secolului al XlX-lea.
D-ale carnavalului, cea de-a patra creatie dramatica a lui Caragiale, a ajuns sa fie publicata la numai o luna de la premiera sa (8 aprilie 1885).
Creatia dramatica a lui Caragiale s-a incheiat in 1890 cu drama Napasta, in care se resimte influenta naturalismului, schimband decorul urban cu cel rural, iar intriga prin excelenta comica cu una tragica: Ana se marita cu sotul ucigasului ei din dorinta de a demonstra vinovatia acestuia.
Ca gazetar, Caragiale a desfasurat o foarte prolifica activitate, publicand cronici dramatice, editoriale si articole politice in multe dintre publicatiile vremii: Romania libera, Convorbiri literare, Ziua, Moftul roman, Universul, Timpul etc.
A treia parte a creatiei sale este cea de prozator, exceland in momente si schite, unde autorul reuseste sa surprinda un tip de personaj specific mediului: pedogogul incompetent, „bucuresteanul par excellence', copilul rasfatat etc.
in activitatea de nuvelist se pot distinge doua intentii estetice estentiale: observatia psihologica si naturalista (O faclie de Pasti, Doua loturi, in vreme de razboi, La hanul lui Manjoala etc.).
Publicate in aceeasi perioada a creatiei caragialiene, cele mai cunoscute nuvele, in ordinea reprezentativitatii pentru nuvelistica romaneasca moderna, au fost tiparite in urmatoarele formule publicistice sau editoriale:
O faclie de Pasti in Convorbiri literare din l august 1889; Doua loturi in Gazeta sateanului, XV, 1898-l899, cu titlul Doua bilete pierdute si cu dedicatia „Lui Gherea', retiparita fiind, in placheta, cu acelasi titlu, Bucuresti, 1901 si in Momente si schite, cu titlul Doua loturi; in vreme de razboi in Gazeta sateanului, 'XV, 1898, nr. 2l-22 din 5 si 20 decembrie.
Pentru G. Calinescu, Caragiale este, dupa Delavrancea, scriitorul cel mai zolist, „naturalistul nostru prin excelenta'.
O falie de Pasti are constructia unei proze de analiza psihologica, prospectand straturile subconstientului dereglat de sentimentul fricii. Crima este doar consecinta deviationismului acceptat ca finalitate a caderii in patologic. Naratiunea este aproape demonstrativa, elaborata fiind o devenire, pe etape, pornind de la biografie si continuand cu inraurirea mediului inconjurator, natural si uman. Sondajul psihologic ce dezvaluie incarcarea progresiv-dementiala a lui Leiba Zibal cu traumele fricii este dirijat intr-o ordine a „logicii nebuniei', care functioneaza dincolo de moralitate si actiune fizica. G. Calinescu interpreteaza „crima ca nefiind acum faptul epic palpitant, romantic, e un caz in care se verifica determinismul. Naturalismul lui Caragiale e radical si e de mirare ca n-a fost luat in serios. E cu putinta o nuvela mai pozitivista decat O faclie de Pasti?' (G. Calinescu, in Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, Editura Minerva, 1982)
Cu o formula narativa comparabila, in vreme de razboi introduce o cauzalitate a patologicului, juxtapunand tipologii si stari de constiinta si elemente de atmosfera ce plaseaza textul intr-o descendenta naturalista. Scenariul, desi asemanator, are o alta schema generativa, de factura populara: motivul pacalitorului pacalit. Doi frati, cu o conditie morala ireprosabila, un preot si un hangiu, isi disputa averea acumulata de preot, care, aflat in pericolul de a fi prins pentru imbogatire „pe cai necinstite' este nevoit sa plece, voluntar, in razboiul de independenta (1877). Hangiul isi insuseste averea preotului, despre care se zvoneste ca ar fi decedat, insa se teme pana la nebunie de reintoarcerea fratelui. Hangiul, tipul avarului, se lupta cu preotul escroc insa pierderea este comuna: hangiul innebuneste iar talharul nu-si poate recupera agoniseala.
Doua loturi este inrudita si ea cu acestea, tema nuvelei insa trasleaza in spatiul cotidianei, dar alianatei asteptari anxioase a castigului la loterie. Sanda Radian vede in finalul ironic al poantei „o noua sageata la adresa moralitatii, proprie literaturii romantice, in afara de nuvelele mai ample, iata ca in structura tragica se insinueaza firul comicului'. (Sanda Radian, in Prefata la I.L. Caragiale, Nuvele si povestiri, Editura Albatros, 1991)
Interesanta prin coincidenta demonstratiilor si prin veridicitatea argumentatiei, concluzia lui Paul Cornea propune urmatoarea ecuatie: „in Pacat, in vreme de razboi, chiar si in O faclie de Pasti am vazut ca naratiunea era dezechilibrata in raport cu scenele, surprinse direct, in
imediatetea lor. Caragiale incercase sa trateze o materie de un puternic patetism latent, implicand modificarea in timp a unor destine, cu mijloacele dramaturgului, partial si ale reporterului, fara a gasi cheia unui epic veritabil. Acum insa, in povestiri, narativitatea devine dintr-o data centrala si pertinenta'. (Paul Cornea, in Postfata la I.L. Caragiale, Nuvele, Povestiri, Editura Minerva, 1986)
|
