Modernismul
O parte din periferiile oraselor europene au fost transformate în cartiere cu o structura complet
noua, de cu totul alte dimensiuni: bulevarde,
blocuri, spatiu verde comun. ▲ Sus:
Siedlung Römerstadt, 1927, arhitect Ernst May. ▲ Mijloc: Berlin-Neukölln, Hufeisensiedlung
1925, arhitect Bruno Taut. ▲ Jos:
Europa secolului XX avea sa preia si sa agraveze criza marilor orase.
În perioada granitei între secole, bulevardul de tip haussmannian a
proliferat. Îlot-ul s-a descompus încetul cu încetul, casele însiruite s-au topit si au
difuzat una într-alta, iar rezultatul amestecului dintre cele doua structuri
dezagregate a fost locuinta colectiva de-a lungul bulevardelor, numita locuinta la
bloc. Altfel spus, blocul cu apartamente a fost solutia politicilor de locuire din
secolul XX.
Primele astfel de solutii urbanistice noi au aparut dupa primul razboi, în
timpul avangardelor. Erau mari ansambluri de locuinte la bloc, care în prima lor
forma aveau blocurile organizate în "incinte", numite "Höfe" în limba lumii în care sau
nascut. În româna s-au numit "cvartale", dupa ce au fost importate si la noi din
URSS. Barele de blocuri descriau mari curti interioare, cu zona verde si servicii
colective. În
orase, au fost construite astfel de ansambluri rezidentiale, cu un regim ceva mai
mare de înaltime, dar la o scara moderata, acceptabila. Ele urmau cu convingere
filozofia igienista a orasului gradina - raport controlat constructie-zona verde,
însorire, utilitati etc. - aparând astfel ca un fel de mici cartiere gradina în zonele
delabrate ale orasului. Au urmat alte ansambluri, în diverse alcatuiri. De bine de
rau, aceste solutii rezolvau ceva din problema cantitativa a locuintelor, a igienei
locuirii si spatiilor verzi si rezolvau chiar bine problema circulatiei rutiere si a
echiparii edilitare. Daca lucrurile ar fi ramas la nivelul acestor prime solutii
punctuale, realiste, care abordau periferiile insalubre ale oraselor, prin actiuni de
întindere limitata, urbanismul modernist ar fi fost poate un succes.
Apoi criza locuintei s-a adâncit, ideile modernismului în arhitectura si
urbanism au proliferat si, încurajati de primele experiente la scara mai mare,
arhitectii s-au implicat cu din ce în ce mai multa responsabilitate în rezolvarea
problemei sociale pe calea pe care o stiau ei - aceea a arhitecturii si urbanismului.
Fara sociologi, fara psihologi, fara filozofi, fara istorici. Experiente ca cele din
normate, legiferate si radicalizate.
Momentul de declansare a generalizarii si radicalizarii urbanismului
modernist l-a constituit cel de-al patrulea Congres International de Arhitectura
Moderna (CIAM), din 1933. Congresul s-a tinut pe Mediterana, într-un decor
elegant si romantic, în care s-a discutat tema putin romantica a orasului industrial.
Lucrarile au fost dominate de personalitatea extraordinara a arhitectului Le
Corbusier, în ciuda prezentei poate mai autorizate si oricum mai realiste a
reprezentantilor
scolii germane. În final a fost editata celebra Carta de
un document retoric si olimpian, care a servit ca ghid pentru urbanismul
urmatoarelor decenii. Pe un ton categoric, Carta fixa principiile urbanismului
modernist, care garantau solutia perfecta pentru toate aglomerarile urbane.
Aceasta cuprindea:
Zonificarea, adica separarea functiunilor orasului, directiva cea mai
importanta. De altfel, titlul lucrarilor congresului fusese "Orasul functional". Ca
functiuni ale orasului au fost declarate urmatoarele: locuirea colectiva, serviciile,
industria, petrecerea timpului liber (loisir) si circulatia. Erau deci acceptate ca
functiuni ale orasului doar cele explicite, practice. Fara coordonate ale psihicului
uman.
Demolarea orasului traditional. Structura orasului modern trebuia sa fie
complet diferita de cea a orasului traditional, care nu mai corespundea vietii
moderne. Prin urmare, orasul traditional putea fi desfiintat, pentru a face loc celui
modern. În numele acestui program de fericire garantata, autoritatea responsabila
cu terenul si finantele era deci legitimata sa ignore istoria, drepturile democratice si
psihologia sociala.
▪ Înlocuirea strazii si pietei cu bulevardul si intersectia. Data fiind fascinatia
automobilului, reteaua de trafic era alcatuita din mari bulevarde care legau zonele
orasului - de acasa la munca si înapoi, eventual la zona verde si de sport, în week
end. Acest sistem de circulatie rezolva optim si problema infrastructurii tehnice
(electricitate, canalizare, apa curenta, termoficare.). Circulatia pietonala ocupa un
loc nesemnificativ în preocuparile urbanistilor modernisti.
Locuirea la bloc. În privinta locuirii urbane, preocuparea se concentra, cum
era firesc, asupra locuirii colective, cea în masura sa rezolve eficient criza de
locuinte. Apartamente din blocuri erau concepute sa asigure ceea ce se numea
Existezminimum, în conditii de egalitate si armonie
Spatiul verde total. Tot spatiul liber dintre blocuri, era oferit publicului ca
spatiu verde. Alei carosabile asigurau deplasarea masinilor, iar parterele blocurilor
ramâneau libere pentru parcari. Uneori, comert si servicii zilnice erau prevazute la
unul din etajele marilor blocuri.
În concluzie, nici arhitectii secolului XX n-au rezistat tentatiei de a rezolva
definitiv, dintr-o singura miscare radicala, problemele locuirii în marile aglomerari
urbane. Par sa fi fost ambitii prezumtioase, dar ele nu erau decât o combinatie de
intentii bune si savoir-faire profesional. Arhitectii credeau sincer ca o astfel de
arhitectura rationala e în masura sa asigure fericirea societatii. Din pacate însa,
ceea ce se chema atunci "rationalism ", era în fond un functionalism extrem, care
ignora complet criterii mai subtiri ale existentei umane - traditie, memorie afectiva,
obisnuinte. Astfel, visul frumos s-a dovedit catastrofal, atât pentru societate, cât si
pentru orase. Nu
numai ideile Cartei de
dogmatica, fara considerarea specificitatilor locale, au lasat efecte grave asupra
oraselor, care si astazi fac obiectul proiectelor de reabilitare.
Blocurile aveau diferite sectiuni: redane, bare, puncte.
|
