Motivarea numelor proprii in romana, franceza si araba
Dans ce qui suit on a essayé d'analyser la motivation des noms propres en français, roumain et arabe. La fonction cognitive fondamentale du nom propre serait de nommer, d'affirmer et de maintenir une individualité. Mais l'approche cognitive ne permet pas de décrire toutes les particularités linguistiques du nom propre visant sa nature comme signe linguistique. La caractéristique principale du nom propre, c'est le fait qu'au moment où il est attribué, dans l'acte de nomination, il s'agit d'un signe linguistique motivé. C'est l'acte de baptême qui les motive.
Le choix d'un nom propre est un peu différent d'une culture à l'autre. Sa motivation dépend des valeurs qui sont appréciées dans un monde pris à part.
Limbajul uman, subliniaza Kerstin Jonasson [1994], este deseori incapabil a explica experienta noastra perceptiva. A recunoaste pe cineva nu inseamna ca vom putea explica de ce si cum am identificat persoana data. Anume faptul ca numele propriu nu descrie este o particularitate a sa: numele propriu nu trebuie sa descrie individul. Acesta se schimba enorm in decursul existentei sale. Cand stim ca un baietel poarta numele Nicolae, nu este neaparat de stiut care este culoarea parului sau, cea a ochilor si forma fetei sale. Si cand Nicolae va fi batran si chel, el se va numi la fel, chiar daca caracteristicile sale fizice s-au schimbat. Chisinaul din secolul al XVIII-lea nu poate fi descris in aceiasi termeni ca si Chisinaul actual, totusi,mersi este vorba de aceeasi entitate geografica. Deci, numele propriu functioneaza, conform unor lingvisti, dupa cum mentioneaza Kripke [1982], ca un désignateur rigide", adica un nume care désigne le même particulier dans tout les mondes possibles associés à un énoncé
Viata personala a unui cetatean incepe cu numele sau. Si aceasta nu este o banalitate, deoarece timp indelungat majoritatea oamenilor nu aveau nume de familie si trebuiau sa se multumeasca doar cu un prenume sau cu o porecla, care reprezenta deseori numele provinciei de origine. Numele de familie au intrat in uz incepand cu secolul al XI-a, devenind obligatorii in secolul al XVI-a, odata cu stabilirea unui stat civil regulat, tinut de biserica. Anume atunci s-a purces la inventarea majoritatii numelor. Actualmente exista mai mult de 250.000 de nume, dintre care o mie sunt foarte frecvente.
Se stie ca este imposibil de descris toate particularitatile lingvistice ale numelui propriu in ceea ce priveste natura sa ca semn lingvistic. Daca, in general, semnul lingvistic este arbitrar, principala caracteristica a numelui propriu este faptul ca in momentul cand el este atribuit, in actul denumirii, este vorba de un semn lingvistic motivat. Toate numele proprii sunt rezultatul unui act de botez care le motiveaza.
Numele proprii care in momentul atribuirii lor sunt motivate semantic la prima etapa se gasesc mai ales printre numele de familie imprumutate de la meserii: Boulanger, Meunier, Tisserand si variantele sale (Tixier, Tessier), Médecin. Singurul nume de forgeron/fierar (lat. faber a generat numeroase nume ca Faure, Favre, Fabre, Lefèvre, Lefébure, chiar Fabri. Alte nume aminteau locul de origine al persoanei: Dubois, Dupont, Lalande, Bourgeois, Duval, Dumont Altele tin de aparenta fizica: Legros, Legras, Petit, Legrand sau Grandet. Cateodata este evocat un defect: Leborgne, Lehideux, Bancal, Boiteux. Oamenii mai pot avea si nume de animale ca Renard, Mouton, Cheval, Leboeuf. Unii se multumesc cu un prenume vechi: Roland, Thomas, Jean.
Un caz aparte sunt numele purtate de nobili. Oficial nobilimea a fost anulata in timpul Revolutiei, dar traditiile si titlurile s-au pastrat, iar Napoleon a creat o nobilime de Imperiu. Pe de alta parte, unele titluri au fost cumparate cand o familie nu mai avea descendenti. Titlurile: duce, conte, baron etc. nu au valoare legala si particula de nu este neaparat o marca de nobil.
In Antichitatea greaca si celtica intalnim
nume a caror motivare este de tip metaforic: Sopho-kles "intelepciune -
glorie", Aristo-teles "cel mai bun scop", Ver-cingeto-rix "mare rege al luptatorilor". Acelasi principiu il gasim si in
numele din epoca germanica:
Berht-ramn - Bertrand "corb stralucitor".
Cu timpul insa, aceasta
motivare se pierde si apare alta, cea de tip asociativ. Astfel, numele Bernard
sau Alice, transparente la origine,
raman in uz pana in zilele noastre chiar daca nu le mai intelegem. Deci, numele
pot fi alese in functie de o motivare secunda, de exemplu, din motive de
eufonie. Un nume poate functiona ca purtator de noroc, el poate fi motivat
religios daca este un nume de sfant, el poate sa se refere la o personalitate
faimoasa sau la un stramos care urmeaza sa fie onorat.
In prezent exista multi parinti care consulta dictionare de prenume pentru a sti care este sensul prim ca sa regaseasca prima motivare a numelui ce urmeaza sa fie dat copiilor lor.
Prin urmare, fie vorba de denumiri de locuri sau de nume de persoane, se disting aceleasi tipuri de motivare (semantica, metaforica, asociativa) printre care numai motivarea asociativa nu se sprijina pe un continut lexicalizat. Diferite tipuri de motivare nu se exclud, ele pot sa se suprapuna. Astfel, un nume de persoana poate poseda simultan o motivare metaforica si una asociativa.
Acum ar trebui sa mentionam faptul ca continutul semantic analizabil al numelui propriu se deosebeste de continutul semantic al numelui comun. In domeniul numelor proprii, analiza semantica a numelui, in masura in care acesta ramane transparent, nu este neaparat sa ne informeze despre natura obiectului desemnat sau despre personalitatea care poarta acest nume. O persoana care locuieste in Cricova Noua poate destul de bine sa locuiasca intr-un oras care nu mai este nou": continutul semantic al numelui propriu este mobilizat numai in momentul actului de denumire care il mentioneaza. Astfel, in realitatea lingvistica, prima motivare se estompeaza foarte repede. In general, numele proprii vorbitoare la origine pierd repede semnificatia lor si prima lor motivare. Aceasta desemantizare se explica prin faptul ca numele propriu, chiar si atunci cand este transparent semantic, nu semnifica, ci desemneaza.
In romana motivarea numelui propriu este asemanatoare cu cea din limba franceza (Cordomiuer - Ciubotarul, Bègue - Balbaitul, Leroux - Roscatul etc.). Majoritatea numelor proprii romanesti sunt motivate. Astazi se opteaza pentru nume proprii tipice, cele simbolice sunt de asemenea prezente in limba romana, majoritatea lor fiind nume vechi ce reprezinta meserii: Cojocaru (de la cojoc"), Cibotaru (de la ciubote"), Ciobanu (de la cioban"), Moraru (de la moara") etc. Caracteristici: Lungu, Surdu, Suru, Bogatu, Scurtu etc. Observam ca acestea sunt mai degraba numele de familie motivate semantic, la fel ca in limba franceza.
Numele proprii in araba au un fond traditional berber, african, arab, musulman, ebraic si crestin si o istorie foarte veche. Aceasta mostenire a fost imbogatita de aportul influentei straine, turcesti si andaluze.
Astfel, numele proprii atesta si subliniaza infiltratiile istorice si politice, contactul civilizatiilor. Ele ilustreaza perfect aceasta rascruce dinamica de rase si de popoare care au marcat aceste tari.
Din studiile care s-au efectuat la acest capitol reiese ca apelativul complet al unei persoane este in mod normal constituit din urmatoarele elemente:
- kunya: nume compus din Abu (tatal lui) sau Umm (mama lui) urmat de un nume propriu: Abu Hurayra, Abu Bakar, Umm Kalthum;
- ism, numele distinctiv al individului, adevaratul nume propriu, numele de nastere ca Muhammad, Ahmed, Bachir, Fadia, Farida etc. Este echivalentul prenumelui din romana;
- nasab: o lista de nume de stramosi precedate de cuvintul Ibn sau Bint (fiul sau fiica). De exemplu: Ali Ibn Abu Talib, Jumana Bint Talal, Ousama Ben Laden etc.;
- nisab este un adjectiv in -i format la origine pe baza numelui tribului sau al clanului individului, apoi al locului de nastere, de origine sau de resedinta, cateodata al unei secte, meserii sau profesii. Un om poate avea, asfel, mai multe nisab care sunt enuntate de la general la particular si urmand ordinea cronologica a resedintelor, de ex: al-Qurasi al-Bugdadi Tumma al-Mawsili.
La acestea poate sa se adauge asa-numitul laqab, adica o porecla, un titlu, un epitet onorific sau descriptiv, cum ar fi: at-Tawil (Lungul), al-Atras (Surdul). Printii si oamenii de stat puteau primi nume ca: Sayf Ad-Dawla (spada statului), Al-Qahir Billah (invingatorul cu puterea lui Alah).
Recent, Codul civil din statele arabe au adoptat un sistem mult mai simplu, care contine in general doua nume: primul este prenumele, in araba ism, si al doilea numele tatalui sau al unui stramos sau inca un nume primit de familie indicand o meserie, adica laqab familial. Numele de familie este deci de aparitie tardiva in raport cu prenumele.
In Coran se spune ca Adam a fost desemnat de Dumnezeu sa fie succesorul sau pe pamant, de aceea lui i s-au transmis toate numele. Cercetatorul lingvistic dinTunis, Ibn Achour [1984], se intreaba de ce primul om s-a numit Adam si care au fost numele invatate de Adam. Se pare, scrie el, ca numele Adam vine de la adimu-al ardh, adica pamant. Adam poarta deci numele materiei din care a fost zidit, iar primele nume au fost acele de specii animale, vegetale, materie, obiecte, astre si de tot ce Adam putea sa vada. Astfel, printre aceste prime cuvinte erau numele Adam, Eva, rai, iblis (diavolul), copac, fruct etc. Asa de parca pentru succesiune trebuia mai intai sa aiba loc un transfer de cunoastere. Tatal umanitatii trebuia sa dispuna de nume pentru a trata si a comunica cu cei care-l inconjoara, conchide Ibn Achour.
Profetul recomanda aplicarea prenumelor ca Abd-Allah si Abd-Arrahman si neaplicarea prenumelor ca Iasar (Stanga), Rabah (Castig), Najih (Reusita), Baraca (Benedictie) etc. Deoarece ele pot fi de rau augur si cu conotatie nefasta. Iasar = stangacie, fie un sens opus realitatii (Rabah poate fi cineva care pierde permanent). Si aici este vorba de asa-numitele prenume opuse sau prenume cu efect invers.
Se spune ca profetul era sensibil la aceasta dimensiune semantica a prenumelor si nu ezita sa schimbe unele din ele. Astfel, Zaynab Bint Jahs, una dintre sotiile sale, avea ca prenume Barata, el i-a schimbat numele in Zaynab. Chiar de la inceputurile islamizarii atitudinea profetului a fost de a interveni direct in alegerea ism-ului pentru a numi nou-nascutii sau pe cei convertiti in Islam. Astfel, el a schimbat numele a trei persoane care se numeau Al-As (Rebelul) numindu-le Abd-Allah (servitor al lui Dumnezeu).
nume propriu si jamila - frumoasa etc. Si aici contextul isi va spune cuvantul.
La finele acestei etape modeste de studiere a unor aspecte ale numelui propriu am vrea sa mentionam ca problema care se impune actualmente este ortografierea corecta a numelor proprii in actele de identitate. In conditiile de interculturalitate, dictate de viata, ne propunem sa continuam cercetarea acestei probleme intr-o viitoare comunicare.
Bibliografie
Ibn Achour T., Tafsir attahrir wattanwir (exégèse des hadiths). Tome 1, Tunis, 1984.
Jonasson K., Le nom propre. Constructions et interprétations, Louvain-la-Neuve: Duculot, 1994.
Jonasson K., Les noms propres métaphoriques: construction et interprétation // Langue française, 92, 64-81, 1991.
Kripke S., Naming and Necessity (traduction, La logique des noms propres, Paris, 1982), Oxford, 1980.
Sabiq A., Fikh assunna. Tome 3, Beyrouth, Dar al-kitab al-arabi, 1971.
Encyclopédie de l'islam, 1960.
|
