Nationalism cultural si identitate, patrie si muzica
Multa vreme - cel putin in conceptia muzicologilor romani -fenomenul muzical cunoscut sub denumirea de scoli nationale muzicale a fost impartit in doua etape, determinate temporal: din a doua jumatate a secolului al XIX-lea si din prima jumatate a secolului al XX-lea. Faptul de a fi recunoscute 'oficial' ca distincte sau nu, este de altfel mai putin important, importanta fiind insa acceptarea lor ca fenomen unic, inceput intr-un veac si continuat firesc in urmatorul, chiar daca mijloacele de expresie s-au modificat / diversificat.
In sprijinul ideii noastre vine realitatea ca, desi fenomenul muzical national s-a manifestat explicit abia odata cu romantismul, el are radacini vechi in istorie si vom incerca - succint - sa le descoperim si sa urmarim devenirea lor pana la etapa care constituie - in economia acestei lucrari - subiectul preocuparilor noastre: muzica de inspiratie folclorica de pana la mijlocul secolului trecut.
Italianul Giuseppe Mazzini (1805 - 1872), influentat fara-ndoiala de miscarea revolutionara franceza de la sfarsitul secolului al XVIII-lea, a fost unul din primii patrioti preocupati de cercetarea unitatii miscarilor europene numite nationaliste / nationale din secolul al XlX-lea. El a fondat in acest scop miscarea Tanara Italie in 1831, apoi Tanara Germanie si Tanara Elvetie in 1835. In 1847, odata cu stabilirea resedintei fortate la Londra, Mazzini a fondat Liga internationala a popoarelor.
Secolul al XlX-lea a trait explozia unui fenomen aparut ceva mai devreme in sanul aristocratiei irlandeze: culegerile de cantece si melodii populare. Daca secolele al XVI-lea si al XVII-lea cunosc 323d35d usera acest fenomen, ocazionat de descoperirea in 1492 a unui continent intreg, secolul al XVIII-lea a stiut sa-l aprofundeze; asa s-au nascut - gratie numeroaselor culegeri ale calatorilor reveniti din America - premisele
unei etnologii orientate catre necunoscut. Abia in secolul al XIX-lea, insa, au aparut personalitati ce au manifestat un interes special nu numai fata de civilizatiile 'barbare', dar si fata de lumea din care faceau parte. Acest fenomen se producea de altfel la scara europeana si debutase sub forma diverselor culegeri si publicatii aparute pe parcursul secolului al XVIII-lea. Printre marile figuri ale acestei perioade il retinem pe Charles Perrault (1628 - 1703) care a publicat in Franta in 1696 celebrele Contes de ma Mere l'Oye, in timp ce in Elvetia Johann Jakob Bodmer (1698 - 1783) descoperea vechile cantece de dragoste (Minnesang) ale lui Parzival si ale Nibelungilor (cca. 1200), iar Johannes Müller (1752 -1809) scria Istoria confederatiei elvetiene, pornind de la legendele populare. In Germania, Johann Gottfried Herder (1744 - 1803) a descoperit ceea ce el a numit Volkgeist (spiritul popular), Ludwig Achim von Arnim (1781 - 1831) si Clemens Brentano (1778 - 1842) si-au publicat cele trei volume de culegeri Des Knaben Wunderhorn (1806 -1808), iar fratii Jakob (1785 - 1863) si Wilhelm Grimm (1786 - 1859), cele trei volume ale celebrelor Kinder- und Hausmärchen (1812 - 1814).
Succesul acestor vaste colectii de opere populare prelucrate de scriitori talentati si publicate apoi a fost imens si s-a mentinut de-a lungul timpului. In Finlanda, ruinele Kalevalei au fost 'reconstruite' de Elias Lönnrot (1802 - 1884); in Marea Britanie, Thomas Percy (1729 - 1811) a publicat in 1765 Reliques of Ancient English Poetry; in Bretagne, Les chants du Barzaz Breiz (1839) culese de Theodore Hersart (1815 -1895) au fost fara-ndoiala exagerat admirate, apoi exagerat criticate. Adaugam acestor cateva exemple colectia cea mai stralucitoare, celebrele Fragments of Ancient Poetry publicate in 1760 de preromanticul James McPherson (1736 - 1796) sub pseudonimul Ossian.
Acest val imens a gasit o concretizare si o sistematizare in Franta inca din 1804, gratie Fundatiei Academiei Celtice, care devine in 1815 Societatea Anticarilor si care a organizat activitatile de culegeri, pentru ca apoi sa incerce sa analizeze toate productiile populare. Doua au fost motivele esentiale care au determinat actiunea membrilor acestei
fundatii, ca si pe aceea a marilor culegatori din prima jumatate a secolului al XIX-lea.
Secolele precedente fusesera martorii unor progrese importante in domeniile intelectuale, fara sa-i ignore insa pe numerosii admiratori ai intelepciunii populare. Cand filosofii Secolului Luminilor considerau ca nonsens tot ceea ce tinea de superstitii sau credinte, primii etnologi sustineau deja ca era vorba de vestigii ale trecutului, respectabile si demne de studiat; in asta a si constat, de altfel, prima lor trasatura caracteristica. Mai mult, ei au conferit foarte rapid acestor vestigii ale trecutului un caracter sacru - ceea ce constituie a doua lor caracteristica si s-au transformat foarte adesea in patrioti exaltati. Singura problema ce le ramanea de rezolvat era numele pe care trebuia sa-l poarte aceste noi studii; solutia a venit in 1846 din partea unui etnolog, William Thoms, care a propus termenul de folklore, ce avea sa inlocuiasca - pornind din aceasta perioada - termenii de 'literatura populara' sau 'antichitati'. Astfel s-a trecut progresiv de la tentativa de intelegere a civilizatiilor si popoarelor indepartate la o examinare aprofundata a universurilor celor mai familiare ale locuitorilor satelor europene.
In acelasi timp, un mare numar de compozitori au simtit - de-a lungul secolului al XlX-lea - nevoia de a imbina radacinile populare cu arta clasica In acest proces insa, influenta nationalismului politic a fost preponderenta. Daca existau deja tendinte muzicale diferite de la o tara la alta, dand nastere la ceea ce s-a convenit a se numi 'scoli' de compozitie, secolul al XlX-lea a fost martorul unei veritabile pasiuni pentru o expresie identitara mai marcata indeosebi prin intermediul muzicii. Aceasta tentativa de diferentiere a fost in mare parte o reactie la uniformizarea determinata de-a lungul secolelor trecute de influenta muzicii italiene.
Este importanta in perspectiva noastra, retrasarea succinta a istoricului miscarilor muzicale numite 'nationale' sau 'patriotice', amintind care le-au fost principalii fondatori sau artizani si care au fost compozitorii influentati de spiritul romantic european.
Caracteristicile determinate de dorinta de independenta s-au manifestat mai intai in Europa de Est, confruntate mult timp cu dureroase probleme de dominatie straina
Problema identitatii cehe se punea de o maniera acuta in Boemia, unde Frantisek Skroup compusese inca din 1826 Dratenik, primul libret in limba ceha din istoria muzicii. Mai mult, numeroase melodii utilizate in lucrarile sale proveneau din fondul muzical popular boemian. Dupa el, Bedrich Smetana (1824-1884) si Antonín Dvo k (1841-1904) s-au dovedit a fi cantorii partizani muzicii cu accente 'slaviste', amandoi facand dovada unei mari iubiri pentru patria lor si pentru izvoarele populare cehe. Stafeta lor a fost dusa mai departe de Janacek (1854 -1928), prin lucrari ca Dansuri din tara lesilor (1893, prima auditie in 1926) pentru pian, ulterior orchestrate, Contele, lucrare pentru violoncel si pian (1910), Sonata pentru vioara (1914 - 1921), tripticul simfonic Taras Bulba (1915 - 1918), cantate, opere, piese concertante dedicate pianului etc, cele mai valoroase creatii fiind considerate a fi Sinfonietta (1926), Misa glagolitica si Cvartetul al ll-lea 'Scrisori intime' (1928).
In Ungaria, dupa Franz Liszt (1811 - 1886) care folosise si el teme populare din tara sa, desi de o maniera mai putin constanta si compusese 19 Rapsodii ungare, principalii animatori ai spiritului muzical patriotic au fost B la Bart k (1881-1945), si prietenul si colegul sau Zoltán Kodaly (1882-1967). Primul si-a colindat tara, dar si Balcanii, Turcia si Africa de Nord in cautare de melodii populare; ambii au creat, impreuna, o importanta serie de studii, antologii si aranjamente pe temele populare muzicale culese.
In ceea ce-l priveste pe Fr d ric Chopin (1810-1849), desi departe de Polonia natala, nu si-a uitat originile si a compus numeroasele Mazurci si Poloneze, pe cat de stralucitoare, pe atat de celebre. Szymanowski (1882 - 1937) a continuat calea deschisa de Chopin cu creatii ca Simfonia a ll-a (1910 -1911), Sonata a ll-a pentru pian (1909 -1910), culegerile pentru vioara Mituri (1915), ciclul de piese pentru pian Masti (1916), Mazurci pentru pian (1925), Cvartetul de coarde nr. 2
(1927), Concertul pentru vioara nr. 2 (1932 -1933), pentru a aminti doar cateva din lucrarile considerate reprezentative.
In Rusia, Alexandr Borodin (1833-1887) a utilizat cu regularitate o tematica folclorica, iar pentru opera Cneazul Igor a compus cunoscutele Dansuri polovtiene. Nicolai Rimski-Korsakov (1844-1908) a scris si el lucrari pe teme populare si a armonizat 150 de cantece populare ruse. Ambii compozitori au contribuit la crearea celebrului 'Grup al celor Cinci', din care mai faceau parte Mili Alexeevici Balakirev (1837-1910), C sar Cui (1835-1918) si Modest Petrovici Moussorgski (1839-1881), toti puternic influentati de MihaïI Ivanovici Glinka (1804-1857), dar si de Robert Schumann (1810-1856), Hector Berlioz (1803-1869) si de altfel de intreg romantismul in voga la vremea aceea. Piotr Ilici Ceaikovski (1840 - 1893) a stiut sa exprime specificul muzical national nu numai din tara sa, de la Dansul rus din baletul Spargatorul de nuci, la Capriciul italian. Dupa ei, un nume 'mare' al muzicii ruse a secolului trecut este Igor Stravinski (1882 - 1971). Unii sunt de parere ca opera creatoare a acestuia se imparte in trei perioade: rusa, neoclasica si seriala, iar altii, combatand acest punct de vedere, sustin ca in realitate, de la Pasarea de Foc la Nunta, Stravinski s-a inspirat din patrimoniul cultural rus, atat pe planul temelor tratate, cat si al elementelor melodice sau ritmice.
In Romania, toata pleiada de compozitori cunoscuti sub denumirea de 'inaintasi' a pregatit - in a doua jumatate a secolului al XIX-lea -, prin miile de culegeri de cantece populare si prelucrari ale acestora, aparitia lui George Enescu (1881 - 1955), care s-a inspirat, pentru a compune, din resursele melodico-ritmice si modale ale folclorului autohton.
Curand, restul Europei a urmat tendintele amorsate de Europa de Est si o serie intreaga de compozitori s-a dovedit sensibila la filonul national.
In Germania, se cunoaste succesul de care s-au bucurat Dansurile ungare ale lui Johannes Brahms (1833 - 1897); faptul de a nu le fi atribuit numar de opus, asa cum obisnuia, a fost interpretat ca dovada ca nu le considera ca fiind propriile sale compozitii. Si Richard Wagner (1813 - 1883) s-a inspirat din teme populare pentru marile sale creatii,
intre care amintim Parsifal (1882) si Inelul Nibelungilor (1860 - 1876). Secolul al XX-lea aduce insa in aceasta zona geografica un suflu innoitor asupra mijloacelor de expresie si tehnicilor de compozitie, care se indeparteaza sensibil de traditii si care contamineaza majoritatea creatorilor.
In tarile nordice, norvegianul Edvard Grieg (1843 - 1907), influentat de tanarul compozitor R. Nordraak, a recurs la inspiratia geniului popular pe care il regasim in Dansurile norvegiene sau in muzica de scena pentru Peer Gynt. Traditia este continuata de finlandezul Julius Christian Sibelius (1865-1957), care s-a inspirat din folclorul tarii sale pentru a-si crea prima lucrare celebra, simfonia pentru solisti, cor si orchestra Kullervo (1892), devenind astfel figura emblematica a patriotismului finlandez si continuandu-si cariera creand printre altele sapte simfonii (1899 - 1924), Finlandia (1899), celebrul Concert pentru vioara (1905), poemele simfonice Fata de la Pohjola (1906), Cavalcada nocturna si Rasarit de soare (1907), cvartetul de coarde Voces intimae (1909), trei Sonatine pentru pian (1912) etc.
In Spania, drumul deschis de Isaac Albeniz (1860 - 1909) prin Cantece din Spania (1897), Rapsodia spaniola si Iberia (1905 - 1908), a fost urmat si de Enrique Granados Y Campiña (1867-1916) si Manuel De Falia (1876-1946), intre altii, care au incercat sa regaseasca geniul popular spaniol, primul prin zarzuele, Dansuri spaniole (1892 - 1900) pentru pian, Goyescas (1911), al doilea tot prin zarzuele, dar mai ales prin si cele Sapte cantece populare spaniole (1914 - 1915), Nopti in gradinile Spaniei (1911 - 1915), Tricornul (1919), Homenajes (1920 -1940).
Numerosi compozitori europeni au recunoscut influenta Spaniei asupra muzicii lor, de la Capriciul spaniol de Nicolai Rimski-Korsakov (1844 - 1908) pana la Rapsodia spaniola a lui Maurice Ravel (1875 -1937), trecand prin España de Alexis Emmanuel Chabrier (1841 - 1894), Pericola de Offenbach (1819 - 1880), Contrabandistul lui Liszt sau Carmen de Georges Bizet (1838 - 1875).
Unele lucrari se constituie in omagiu adus Italiei, de la Capriciul italian (mentionat mai sus) al lui Ceaikovski, la Suita italiana (1934) a lui Igor Stravinski (1882 - 1971), sau la Simfonia italiana de Felix Mendelssohn Bartholdy (1809 - 1847), care a compus si o Simfonie scotiana
In Marea Britanie, se stie ca secolele al XVII-lea si al XVIII-lea au cunoscut o mare moda pentru cantecele populare irlandeze, inserate in general in opere. Cu titlu de exemplu, englezul William Shield a compus in 1782, cu ajutorul libretistului sau dublinez John O'Keefe, The Poor Soldier, utilizand aproape exclusiv arii populare irlandeze. Mai recent, unul din cei mai celebri compozitori tentati de muzica populara a fost Sir Arnold Bax (1883 - 1953), care a trait in parte in Irlanda sub pseudonimul Dermot McDermot si Dermot O'Brien. El a compus lucrari cu titluri evocatoare ca: Cathleen Ní Houlihan, In the Faery Hills, Roscatha, Into The Twilight si In Memoriam, aceasta din urma fiind dedicata lui Patrick Pearse. Ralph Vaughan Williams (1872 -1958) este cunoscut de asemenea pentru imprumuturile sale de teme irlandeze; lucrarea sa cea mai importanta este Green Sleeves. Din filonul celtic mai citam Mal Dun de John Ireland (1879 -1962).
In Franta, lucrari ca Irlande (op. 2) de Hector Berlioz (1803 -1869), Le Roi d'Ys de Edouard Lalo (1823 -1892), Viviane sau Le Roi Arthur de Ernest Chausson (1855 -1899), Elegie de Henri Duparc (1848 -1933) dupa Thomas Moore, opera Myrdhin, Suite Bretonne, sau Rhapsodie Ga lique de Paul Ladmirault (1877 -1944), Le Pays si cateva Poeme simfonice de Joseph Guy Ropartz (1864-1985), elev al lui C sar Franck, denota 'simpatia' unei pleiade de compozitori pentru acest tip de muzica
Bretagne nu a fost singura regiune franceza celebrata prin lucrari de fiii sai, ci si C vennes, regasita in Symphonie C venole (1886) de Vincent d'lndy (1851-1931), sau Auvergne, in Rhapsodie d'Auvergne (1884) de Camille Saint-Saens (1835-1921), ori Chants d'Auvergne (1923-1930) de Marie-Joseph Canteloube de Malaret (1879-1957).
Expansiunea noilor mijloace performante de comunicatie si telecomunicatie - in secolul al XX-lea - a permis nu numai o deschidere catre lume, implicand o internationalizare a curiozitatii si interesului pentru culturile unora sau altora dintre popoare, ci si o ascultare intensiva a muzicilor interculturale si intercontinentale. De aici va rezulta o accelerare a permutatiilor si schimburilor in cunoastere, pornind de la elemente eterogene.
Aceasta perioada tranzitorie decisiva a condus mai ales catre crearea unui folclor 'imaginar'. El consta in individualizarea componentelor unei structuri fundamentale a muzicilor traditionale sau folclorice, in vederea obtinerii de modele abstracte. Altfel spus, el se referea la folosirea, in substanta lor, a sonoritatilor si ritmurilor detasate de respectivele muzici, permitand o regenerare a muzicii savante (Stravinski, Sacre du printemps, 1913, Nunta, 1914 - 1917, Simfonii pentru instrumente de suflat, 1920; Bart k, Suita de dansuri, 1923; De Falia, Concertul pentru clavecin si cinci instrumente
In Simfonii pentru instrumente de suflat, de exemplu, Stravinski transforma principiul litanic de verset - raspuns din muzicile populare ale estului european - principiu foarte raspandit si in Africa subsahariana -adaptandu-l noii estetici muzicale, prin alternarea si suprapunerea unor structuri temporale si melodico-ritmice, prin augmentare, diminuare si decalaj de accente.
Mai tarziu, aceasta practica va fi folosita cu precadere de Ligeti incepand din anii 80, cu referire mai intai la muzica populara ungara si apoi la muzicile subsahariene si scrutand procedeele care guverneaza organizarea polifonica si poliritmica a acestora din urma
Apoi, de-a lungul deceniilor din a doua jumatate a secolului, creatorii de muzica savanta se vor confrunta mai intai cu alegeri conducand catre cautarea radacinilor lor categoriale, inca disparate, si cu expresia aspiratiilor unui prezent care cere mersul rapid inainte, catre orizonturi incarcate de referinte noi si multiple.
|
