O noua etapa in istoria folcloristicii romanesti

O noua etapa in istoria folcloristicii romanesti

Evolutia muzicii culte pe filonul inspiratiei din cantecul popular nu s-a datorat in exclusivitate geniului creatorilor, cum nu s-ar fi intamplat nici in virtutea inertiei; ea a fost permanent si substantial sprijinita de aducerea la lumina a noi si noi izvoare autentice de inspiratie, de catre personalitati ce si-au dedicat toate eforturile muncii de cunoastere, dar si de aducere la cunostinta a valorilor folclorului autentic.

Asemenea altor popoare din estul Europei, in secolul al XIX-lea, se fac primele incercari de a crea o muzica culta romaneasca de tip european.

In acea faza a dezvoltarii ei, principala sarcina a compozitorilor consta, din punctul de vedere al lui Constantin Brailoiu, in 'a-si apropia tehnicile occidentale si a le plia exigentelor materiei noi pe care o foloseau'.

Muzica noastra era confruntata cu probleme care, intr-un fel mai mult sau mai putin asemanator, erau cunoscute tuturor scolilor nationale aparute in epoca romantismului.

Primii nostri compozitori de profesie, Alex. Flechtenmacher si loan Andrei Wachmann, Carol Miculi si Ludovic Wiest, se adresau acelei ramuri a muzicii populare, care le era mai aproape, celei orasenesti, care prin lautari capatase o larga circulatie. Dar, desi nascut la periferia oraselor, 'folclorul orasenesc provine din muzica taraneasca', spune compozitorul Zeno Vancea.

Cele doua tendinte care se vor cristaliza mai tarziu pe plan international - cercetarea comparativ-istorica a muzicii si analiza atenta a faptului de folclor in sine, au ca precursori pe Teodor T.

Burada si Dumitru George Kiriac. De altfel, Kiriac este socotit -pentru conceptia sa asupra muzicii populare si solutiile metodologice - drept 'parinte al folcloristicii muzicale romanesti'; asa a fost considerat mai intai de catre Constantin Brailoiu iar in zilele noastre de Gheorghe Oprea.

Astfel, activitatea de culegere de melodii populare a lui Dumitru George Kiriac, Tiberiu Brediceanu, Gheorghe Cucu, marcheaza o noua etapa in istoria folcloristicii romanesti. Ei sunt si primii compozitori folcloristi care vad in transpunerea folclorului pe planul muzicii culte principala lor menire artistica, militand consecvent pentru crearea unei scoli nationale pe baza valorificarii specificului melodico-ritmic si armonic al cantecelor si dansurilor populare.

Tiberiu Brediceanu publica primele melodii inca din 1894, in Musa romana, pentru ca in 1901 sa culeaga repertoriul de 250 de piese al lautarului lugojan Nicu lancu lancovici. Din insarcinarea Academiei Romane si insotit de Ion Barlea, culege, intre 13 si 25 noiembrie 1910, cantece populare din 19 comune maramuresene. In perioada 1921-1925 va mai culege 810 melodii din 82 de comune banatene, colectia fiind premiata de Societatea Compozitorilor Romani in 1925 si achizitionata de Institutul de Folclor in 1949. Cifra totala a pieselor adunate de T. Brediceanu, cu precadere in mediul rural, ajunge la impresionanta cifra de 2065.

Compozitor, folclorist, pedagog si dirijor (fondatorul, in 1901, al celebrului cor Carmen), Dumitru-Georgescu Kiriac culege cu ajutorul fonografului. Una dintre colectii, cuprinzand 108 melodii inregistrate intre 1912 si 1916, a fost revizuita si completata de Constantin Brailoiu si a ramas nepublicata, sub forma de manuscris. Singura colectie publicata in 1960, 'Cantece populare romanesti', cuprinde balade, doine, cantece, jocuri, paparude, cantece nuptiale si funebre, culese cu fonograful intre 1914-1916, din judetele Suceava, Bacau, Neamt, Brasov, Ilfov, Arges, Dolj, Mehedinti. Kiriac n-a cules

mult, insa a cercetat muzica populara dupa toate normele stiintifice, principalul sau merit constand in elaborarea unei metodologii de colectionare si studiere a cantecului popular. 'Propunere relativa la cantecul popular romanesc si la muzica bisericeasca orientala si 'Schita de plan asupra studiului cantecului popular romanesc' sunt doua documente de certa valoare aparute in 1898. In 1922, la cererea Ministerului Cultelor si Artelor, scrie articolul 'Cateva indicatii asupra folclorului muzical - Cum trebuie culese melodiile populare'. In aceste materiale, Kiriac face consideratii patrunzatoare privind notarea, respectarea structurilor modale, a relatiilor dintre muzica si poezie, a libertatii ritmice, dar si a 'simetriei speciale' a cantecului popular.

Alexandru Voevidca, intre 1907-1924, in cadrul unei cercetari coordonate de Mathias Friedwagner, a realizat una dintre cele mai bogate colectii de cantec popular romanesc, constand in circa 3000 de melodii. Materialul este insotit de informatiile necesare si a fost facut fara fonograf, lipsa acestuia fiind in parte suplinita de calitatile exceptionale ale culegatorului, despre care Friedwagner spunea ca are 'ureche fina si mare iscusinta pentru asemenea misiune'. O parte din colectie (380 de melodii) a fost publicata intr-un volum colectiv 'Cantece populare romanesti din Bucovina. Cantece de dragoste' (Wurzburg, 1940), iar dupa intoarcerea materialului in tara a fost tiparit volumul 'Cantece populare din Bucovina' (Bucuresti, 1990).

Utilizarea fonografului a impulsionat enorm evolutia folcloristicii, in primul rand pentru acuratetea documentara si pentru studiul variantelor. Primele incercari de inregistrare cu ajutorul fonografului dateaza din 1901, iar prima culegere facuta cu acesta, 'Hora din Cartai' de Pompiliu Parvescu, cu arii notate de C. M. Cordoneanu, vede lumina tiparului in 1908 si inaugureaza publicatiile folclorice ale Academiei Romane 'Din viata poporului roman'. Din aceeasi serie mai faceau parte 'Cantece, uraturi si bocete de-ale poporului roman'

de Alexandru Vasiliu, notate de Sofia Teodoreanu (1909), 'Cantece sj hore' de Gheorghe Fira, alese si ingrijite de D. G. Kiriac' (1916).

Tot in seria 'Din viata poporului roman' se inscrie si prima colectie de folclor romanesc a compozitorului Bela Bartok 'Cantece poporale romanesti din comitatul Bihor', tiparita in Bucuresti la recomandarea lui D. G. Kiriac. Colectia cuprinde 371 de melodii culese in perioada 1909-1919 din 16 sate ale Beiusului si Vascaului. Nascut pe pamant romanesc, la Sannicolau Mare din Banat, Bartok va culege intre anii 1907-1918, din diferite tinuturi ale Transilvaniei si Banatului, aproximativ 3500 de melodii romanesti, carora li se adauga 2700 de melodii maghiare, 3200 slovace, restul de pana la aproximativ 10.000 de melodii reprezentand folclor rutean, sarbo-croat, turco-arab, lapon). Pe langa colectia amintita, din folclorul romanesc vor mai fi publicate in timpul vietii 'Volkmusik der Rumanen von Maramures' (Munchen, 1923), 'Melodien der rumanischen Colinde' (Wien, 1935), pentru ca, postum, sa fie publicate la Haga, in ingrijirea muzicologului american Benjamin Suchoff, cinci volume sub titlul 'Rumanian Folk Music'. Bartok a invatat limba romana din dragoste pentru muzica romaneasca, socotind, inca din 1914, drept scop al vietii sale 'sa continue si sa ispraveasca studierea muzicii poporului roman'. La monumentala sa colectie, ce exceleaza prin acuratetea transcrierilor si notatiilor, se adauga studiile teoretice, indreptate spre probleme esentiale ale folcloristicii, cum ar fi culegerea propriu-zisa ('De ce si cum sa culegem muzica populara', 1936), clasarea melodiilor, versul cantat, categoriile si instrumentele populare, cercetarea comparata. Opiniile lui Bartok legate de originea doinei, influenta stilului pentatonic maghiaro-secuiesc, obarsia maghiara a ritmului punctat, inrauririle sarbesti in jocul banatean se vor limpezi definitiv in ultimii ani ai vietii, cand, in lucrarea 'Puritatea rasiala in muzica', publicata in 1942 la New York afirma ca importanta este 'nu saracirea unui popor in

folosul altuia, ci imbogatirea patrimoniului artistic al amandurora'. In semn de recunoastere a activitatii in domeniul folclorului romanesc 'Bartok a primit doua decoratii romanesti: Bene Merenti clasa I si Crucea de Cavaler a Meritului Cultural.'¹

Perioada interbelica a fost decisiva si pentru inflorirea artei muzicale. In aceasta perioada ia nastere scoala moderna de folcloristica muzicala, se infiinteaza Societatea Compozitorilor Romani (1920), avandu-l ca presedinte pe George Enescu, iar ca secretar pe Constantin Brailoiu. Societatea Compozitorilor Romani instituie, la initiativa lui Brailoiu, premii de folclor pentru anii 1925, 1928, premiul pe 1925 fiindu-i atribuit lui Tiberiu Alexandru pentru '101 Cantece si jocuri din Banat'. La aceeasi editie au primit mentiuni E. Montia, Gh. Cucu, Gh. Fira, I. Mutiu, I. Dicu si A. Voevidca. Colectiilor bartokiene li se vor alatura in aceasta perioada '303 colinde' de S. V. Dragoi, (1925), 'Nunta in judetul Valcea' de Gh. Fira, (1928), 'Cantece batranesti din Oltenia, Moldova, Muntenia si Bucovina' de C. Brailoiu, (1930), '200 colinde' de Gh. Cucu, (1936), 'Colinde' de G. Breazul, (1938). Cantece populare au mai fost tiparite in revistele 'Sezatoarea' si 'Izvorasul', prima aparuta la Falticeni in perioada 1892-1929, cea de-a doua intre anii 1919 si 1940, la Bistrita-Mehedinti.

Eforturile de fundamentare a folcloristicii vor capata o implinire concreta prin infiintarea arhivelor fonogramice, la 1 ianuarie 1928 Arhiva Fonogramica de pe langa Ministerul Cultelor si Artelor, sub conducerea lui George Breazul, Tiberiu Brediceanu si Sabin Dragoi si in acelasi an, cateva luni mai tarziu, Arhiva de Folclor a Societatii Compozitorilor Romani, creata de Constantin Brailoiu, ambele in Bucuresti. Doi ani mai tarziu, in 1930, Academia Romana infiinteaza Arhiva de Folclor din Cluj, condusa de Ion Muslea. Dintre cele doua arhive bucurestene, prima, avandu-l ca mentor pe George Breazul, n-

a rezistat prea mult timp datorita lipsei fondurilor, chiar daca realizarile sub aspect cantitativ si documentar erau insemnate.

George Breazul n-a fost numai un pasionat culegator si subtil analist, sondarea datelor, documentelor, mentiunilor istorice si lingvistice referitoare la folclorul romanesc pe de-o parte si crearea unei pedagogii muzicale moderne bazate pe folclor pe de alta parte, fiind preocupari ce i-au creat statutul de personalitate proeminenta in domeniul stiintei muzicale si, alaturi de Constantin Brailoiu, de fondator al etnomuzicologiei romanesti. Opiniile lui Breazul, bazate pe un bogat material informativ adunat pe tot parcursul vietii, isi pastreaza valabilitatea si astazi. In 'Patrium Carmen' el reia problema functionalitatii folclorului muzical, genurile diverse ale acestuia fiind determinate de framantarile omului si manifestarile sociale, afirmand ca 'Folclorul muzical nu este neutral independent de imprejurarile in care a fost plasmuit, izvorat; nici nu se canta oricand, independent de starile sufletesti sau circumstantele psihice, individuale sau sociale, care au contribuit la crearea lui'.

George Breazul si-a expus punctul de vedere si in problema mult dezbatuta a originii modurilor populare. Considerand terta mica 'protocelula formativa' a melodiilor pentatonice, el demonstreaza cu exemple ca in muzica noastra populara se intalnesc toate tipurile de pentatonii, inclusiv cele numai teoretizate, pentru care inca nu fusesera descoperite melodii corespunzatoare. Dar, muzica populara cuprinde si valori formative, ea intretinand spiritul de solidaritate si inchegare a obstii, de clarificare a constiintei comunitatii, ideile sale contribuind la fundamentarea pedagogiei muzicale.

Infaptuirile celei de-a doua arhive sunt concludent prezentate de Tiberiu Alexandru, unul dintre discipolii lui Constantin Brailoiu, care spunea despre Arhiva de Folclor a Societatii Compozitorilor Romani ca 'a cunoscut o dezvoltare prodigioasa, fara nici un ajutor material din partea puterilor publice' si ca In lumina cifrelor, Arhiva

de Folclor a Societatii Compozitorilor Romani, colectie unitara a muzicii populare a unui singur neam, a fost inca in acea vreme cea mai mare din lume'¹.

Stimulat de colaborarea cu Scoala Sociologica a lui Dimitrie Gusti, inca de la primele investigatii pe teren (Fundu Moldovei, 1928; Dragus-Fagaras, 1929; Runcu-Gorj, 1930), Constantin Brailoiu concepe si elaboreaza celebra 'Schita a unei metode de folklore muzical', publicata in 1931, aproape concomitent la Bucuresti si Paris. Aceasta lucrare reprezinta o sinteza a preocuparilor de pretutindeni pentru folclorul muzical, punctul culminant al folcloristicii romanesti si universale.

Remarcabila activitate publica si stiintifica a lui C. Brailoiu s-a rasfrant si asupra invatamantului superior muzical. Ca profesor la Conservator propune in 1931 infiintarea unui curs facultativ de folclor ce a fost introdus anul urmator, iar in 1942, cand director era Mihail Jora, cursul a devenit obligatoriu. Devenind, in 1943, directorul 'Arhivelor internationale de folclor' de la Geneva, Brailoiu va avea o puternica inraurire asupra cercetarilor etnomuzicologice, definitivandu-si si publicandu-si pana la sfarsitul vietii unele dintre studiile sale fundamentale (mare parte dintre acestea au fost tiparite in editie bilingva, franceza si romana, de catre Editura muzicala a UCMR, in sase volume, sub ingrijirea discipolei sale, Emilia Comisel).

Andre Schaeffner spunea despre 'Viata muzicala a unui sat' a lui Brailoiu ca este 'neindoios cea mai insemnata lucrare pe care a scris-o'. Plecand de la afirmatia de mai sus, etnomuzicologul Gheorghe Oprea se intreaba 'la ce nivel pot fi situate studii precum 'Versul popular romanesc cantat', 'Ritmul copiilor', 'Giusto-silabicul', 'Despre o melodie rusa' etc, in care apeland la detalii 'decisive' dezvaluie sistemele 'ascunse' pana atunci ale muzicii folclorice ?'

'Studiul variantelor - dupa Brailoiu problema cheie a etnomuzicologiei - are si scopul de a detecta arhetipurile, acele modele primare ideale ce salasluiesc in memoria colectiva dintr-o viata anterioara si traverseaza intreaga varsta culturala a unui neam; dintr-o asemenea fascinatie se consolida treptat folcloristica moderna