Panait Istrati
1884-1935
Numele sub care a publicat celebrul scriitor este pseudonimul lui Gherasim Istrate, fiul lui Gheorghios Valsamis, un contrabandist grec, si al Joitei Istrate, spalatoreasa. Copilaria foarte activa profesional (baiat de pravalie, placintar, vanzator intr-o bacanie, ucenic la atelierele docurilor, zugrav), dar lipsita de o supraveghere stricta ii faciliteaza cunoasterea directa a lumii, fara intermediari care sa deformeze realitatile. Spirit aventurier, calatoreste in Egipt, iar, apoi, in Occident.
Debuteaza in Romania muncitoare cu articolul Hotel Regina (1906). Poarta o corespondenta febrila cu Romain Rolland, de care se lasa convins sa-si redacteze in limba franceza primele povestiri. Astfel apare, in revista Europe (1923), Kyra Kyralina, publicata in volum in 1924. Succesul de public al acestei proze se va conserva si in cazul celor ulterioare. Scrierile apartinand anilor 1922-l926 si 193l-l935 sunt organizate in ciclurile cuprinzand istorisirile, copilaria, adolescenta si viata lui Adrian Zograffi. Din primul ciclu fac parte Kyra Kyralina, Oncle Anghel (1924), Les Haidoucs (I-II, 1925-l926); al doilea este alcatuit din Godine (1925); al treilea cuprinde voi. Michail (1927); ultimul inglobeaza La Maison Thuringer (1933), Le bureau de placement (1933), Mediterranee (1934-l935). Relatia intre povestiri este asigurata prin circulatia unui^ personaj-martor care se metamorfozeaza, isi ia atributii distincte de la carte la carte. Panait Istrati este revendicat de doua literaturi: cea romana si cea franceza. Aceasta duplicitate a convenit si prozatorului care, de J altfel, in acelasi timp cu editiile franceze isi publica si in Romania cartile in talmacirea autorului insusi. Calatoreste in URSS (1927-l929), publicand ] apoi voi. Vers l'autre flamme (Confession pour vaincus, 1929), apoi in Grecia in compania lui Nikos Kazantzakis.
in 1930 se reintoarce definitiv in Raia. Atitudinea lui de independent, expusa in eseul L'homme qui l'adhere a rien (1933), ii atrage, atat aici, cat si peste hotare, vehemente contestari, in schimb, exceptand unele reactii violent negatoare din presa romaneasca, opera „vagabondului-scriitor', revendicat de doua literaturi, marcheaza, dupa expresia lui Romain Rolland, „un succes universal'.
Hie inteleptul, cel care are intotdeauna dreptate, dar pe care, tocmai din acest motiv, Cosma nu-l asculta niciodata, istoriseste - simptomatic - parabola celor doua „soiuri' de oameni ce populeaza pamantul. Unul, pentru ca Dumnezeu l-a facut „la sfarsitul saptamanii, cand ii era mintea obosita de-atatea lucruri minunate zamislite pana a nu fi zamislit pe om', a iesit din mainile Creatorului „linistit, intelept, supus, om de treaba'. Celalalt, opera diavolului, avand „o doaga de prisos', este, dimpotriva, „zurbagiu', gata „sa ravaseasca pamantul, sa intoarca lumea cu fundu-n sus si sa tulbure pacea dumnezeiasca', in aceasta din urma categorie se integreaza toti marii eroi ai lui L, „zurbagii' inegalabili, care scot toate alcatuirile lumii din fagasul lor firesc, razvratiti fara leac impotriva a orice fel de constrangere, violenti pana la (auto)distrugere, din moment ce un singur lucru ii lasa impasibili: consecintele, asupra lor insisi si asupra celor din jur, ale acestei irepresibile impulsivitati. Localizata in „nelegiuita de inima' - un pumn de carne „care are-n ea vesnicia, care-i lovita de blestemul miscarii neodihnite', cum o defineste mos Anghel - „doaga de prisos' e asumata cu orice riscuri, ca destin. Sfidand maltratarile si premonitiile sumbre, mama Chirei isi implineste tragica soarta cu sentimentul ca, ascultand „smerita, strigatele si poruncile inimii', nu face decat sa se supuna, cu nedisimulata bucurie, unei fatalitati: „Domnul vede bine ca nu-i stau cu nimic impotriva: am ramas cum m-a facut'. Din aceasta perspectiva, a eluda sau, si mai grav, a te opune imperioaselor „strigate' ale firii echivaleaza cu o nesfarsita si degradanta moarte vie. Ratiune ce il determina chiar pe inteleptul Hie sa mediteze ca - desi „doaga de prisos' ii impinge fratele spre pieire -, „de-as fi Dumnezeu, nu i-as scoate-o', pentru simplul motiv ca „doaga de prisos a lui Cosma e toata viata lui'. Tot astfel, in Mos Anghel (1924), protagonistul isi scuipa in fata soarta, dar nu si-o reneaga; o blestema, dar nu o recuza. Pe patul mortii, acest personaj - unicul defensor de anvergura al „luminii' spiritului in opera lui I. - evoca tocmai latura cea mai pamanteana a existentei. Iar pasiunea cu care exalta virtutile „nelegiuitei de inimi', care „ne face destul rau, e adevarat, dar ni-l face din marinimie', inclina, in mod paradoxal, balanta acestei „galcevi a inteleptului cu lumea' inspre partea ei lumeasca. Ceea ce ne convinge ca, in pofida propriilor sentinte, departe de a se solda cu aparitia unui Iov resemnat, o eventuala resuscitare a eroului ar marca, dimpotriva, magnifica rebeliune a individului care si-ar asuma din nou, cu aceleasi riscuri si cu aceeasi obstinatie orgolioasa, blestemul inimii. La fel, invocata de muribund ca argument impotriva „nebuniei patimilor', relatarea vietii comparabile cu „o furtuna sfasiata de trasnete' a haiducului Cosma contine sensul unei pilde „pe dos', pledand tocmai in favoarea componentei vitale incriminate. Se impune, cu aceasta ocazie, relevarea unei particularitati in cel mai inalt grad semnificativa pentru creatia lui I. Haiducul sau nu prezerva aproape nimic din insemnele
traditionale reliefate de balada populara: protest social, generozitate fata de cei obiditi, inflexibil spirit de dreptate. Un bilant al intreprinderilor veritabil „haiducesti' initiate de Cosma in decursul a cincisprezece ani consemneaza, cu parcimonie, doar trei evenimente notabile. Toate admitand, in plus, posibilitatea de a fi interpretate si drept simple actiuni de represalii dictate de dorinta razbunarii personale (ilustrarea cea mai elocventa oferind-o episodul in care, deturnata, la interventia unei irezistibile „diavolite', de la boierul asupritor la nevinovatul logofat, „pedeapsa' distribuita de Cosma se converteste dintr-un act justitiar intr-unul vindicativ), in Prezentarea haiducilor (Haiducii, 1925-l926), o declaratie orgolios-individualista a lui Ieremia, fiul codrului - si, intr-un fel, chintesenta haiduciei, ca vlastar al celor doua capetenii, Cosma si Floricica!
rezuma
precis esenta unei haiducii sui-generis: „Sunt haiduc pentru mine, nu pentru semenii mei'. Lipsit de vocatia
sociala a misiunii sale, Cosma
nu este insa mai putin haiduc decat Floarea Codrilor, succesoarea sa cu incontestabil mai multe realizari sau
initiative generos-umanitare.
Iar aceasta deoarece, ca si in
cazul „Jiuliganilor' lui Mircea Eliade, termenul de „haiduc' reclama, la L, disocierea de
notiunea consacrata si descifrarea sa intr-o acceptiune aparte, caracteristica.
Haiduc este pentru el individul care asculta de un singur imperativ, se
supune unui singur comandament
si recunoaste o
singura datorie; aceea de a da curs, nestingherit, „poruncilor inimii'. (Aspect cu referire la care Al. Oprea face o remarca interesanta:„Cosma,
aflat intr-o continua razvratire contra a tot ceea ce ii
contrariaza dorintele', a
ajuns „sa practice haiducia nu determinat de cauze sociale,}
ci, am spune, temperamentale'.)
Ca atare „haiducul' lui I. capata dimensiuni de forta a naturii intr-adevar legendare.
Repercusiunile la nivel estetic
ale acestei situatii speciale sunt de natura evidentei.
Individualistul Cosma, „omul cel mai patimas de pe vremea lui',
sau fie inteleptul, care isi sacrifica
fara rezerve „dreptatea' pe altarul „nebuniei patimilor'
celui dintai, sau Ieremia izolatul, care
neaga categoric orice relatie intre el si „turma
omeneasca', atesta, ca personaje literare, o pregnanta
si un relief la care zadarnic
aspira Floarea Codrilor (Domnita din Snagov) ca exponenta incomparabil
mai fidela a haiduciei „traditionale'. (De altminteri,
aceluiasi individualism ii sunt
datoare atat succesele, cat si nereusitele artistice ale lui L Insubordonarea individuala cunoscand la
el accente mai puternice decat cele ale revoltei sociale - reflex autobiografic,
autorul insusi, fervent
„vagabond', dovedindu-se, in arena miscarii muncitoresti,
un spirit: lesne inflamabil, dar ale
carui explozii alternau cu perioade de totala absenta; scrierile axate pe problematica sociala fie ca
nu ating valoarea celor dedicate
razvratirilor individualiste, fie ca sunt ruinate de
inconsecvente
sau confuzii principiale: Casa
Thuringer (1933), Biroul deplasare (1934). Simptomatic, debutul Ciulinilor
Baraganului (1928), expresie a unei aprige libertati individuale, are o
forta de sugestie mai mare decat episoadele
ulterioare consacrate rascoalei din 1907. in mod identic, tema familiei, cand nu ilustreaza ireconciliabila opozitie dintre razvratiti si „viermi' - ca in Chira Chiralina (1924), Codin (1925) sau Tata Minca (1931) - esueaza in scrieri cuminti, nereprezentative: Familia Perlmutter (1927), Casa Thiiringer. Asadar, termenul de „haiduc' denota, in opera lui I., valente personale, proprii creatorului lui Cosma. Din perspectiva deschisa astfel, detinatori ai acestui titlu privilegiat pot fi considerati nu numai - in maniera traditionala - „fiii codrului', ci, indiferent de cadru, indiferent de mediu, toti nesupusii si patimasii autorului. Suflet de haiduc releva, bunaoara, atat cele doua Chire, incompatibilele prizoniere ale unei colivii aurite, atat Sara, incorigibila plasmuitoare de himere din in lumea Mediteranei (1934-l935), cat si uriasul Codin, emanatie rebela a mahalalei rau famate Comorofca, cel care, ucigand, retuseaza dreptatea omeneasca potrivit codului inimii. Dupa cum aceleiasi categorii ii poate fi afiliata, cu o mentiune speciala, figura vagabondului, marele „zurbagiu' care „da branci vietii fara-ncetare si o impinge-n toate extremele, bune sau rele', vesnic nestatornic, vesnic nemultumit, situat - „spre gloria Vietii' - la antipodul „omului-vierme'; de la etern inadaptabilul Sotir, care respira prin toata fiinta lui acel „aer al inaltimilor' degajat de „toti oamenii care n-au stare, care nu cunosc frontiere, a caror patrie e lumea larga si care traiesc mai ales din plecari si sosiri', la misteriosul aventurier BakTr, falsificatorul de bani cu suflet de poet; de la acel alter ego romanesc numit Adrian Zograffi care - acompaniat de hoinarul Mihail, un maestru la fel de versat in „arta vagabondajului' - considera „lumea larga' singura scena pe masura „marelui balci al existentei sale', si pana la copiii imbatati de goana nebuna a ciulinilor, simbol al nemarginitei, salbaticei libertati si insingurari a Baraganului. Redeschis sub auspiciile aceluiasi individualism, procesul intentat cu vehementa de unii exegeti „imoralitatii' operei lui L atesta faptul ca moralitatea personajelor sale se sustrage oricarei masuratori efectuate cu etalonul comun. „Societatea nu poate avea dreptate impotriva instinctului', defineste Tudor Vianu sensul Chirei Chiralina; concluzie valabila cu referire la totalitatea operei acestui autor. In loc sa problematizeze, in spiritul dilematicelor constiinte dostoievskiene, pe tema binelui si a raului, eroii lui I. se supun, firesc si fara complicatii metafizice, „poruncilor inimii', in cazul lor, dezbaterile etice ar fi, de altminteri, superflue, cata vreme, prin definite, inima este „nelegiuita'. „Raul, ca si binele sunt doua forte ale aceleiasi vieti', spune Cosma.
in consecinta, ei sunt rai sau buni la intamplare, dupa cum le dicteaza impulsul de moment. De aici dualitatea - ireconciliabila conform normelor obisnuite - a lui Stavru-Dragomir, pederastul idealist, sau a Nerantulei, femeia-copil, care, cu o inconstienta a firescului situata dincolo de bine si de rau, distruge mai intai viata celor doi adolescenti indragostiti, ca sa-si vanda apoi trupul pentru salvarea infirmului Aurel si intretinerea ratacitului
Epaminonda. Unicul „pacat' recunoscut de acesti eroi este acela, reprobat si in Apocalips, al inregimentarii, prin constrangerea propriei firi, in detestabila tagma a „viermilor', nici reci, nici fierbinti, ci caldicei (in Chira Chiralina, unei „cinstite fatarnice' i se prefera oricand „o desfranata cu suflet', iar cinicul Solomon Klein din in lumea Mediteranei opineaza ca „omenirea va deveni buna numai in ziua cand va recunoaste ca e bolnava, pana in gat, de-o cinste meschina'). Dar unicul pacat in numele caruia optica lor ar admite sa fie condamnati este si singurul de care nu se fac niciodata culpabili, incercand sa elucideze cauzele succesului fulminant si al largii rezonante a scrierilor lui L, Ibraileanu respingea, pe drept cuvant, argumentul exotismului, invocandu-l pe acela al lipsei totale de „literaturism', al impresiei de „trait' emanata de aceasta opera; intr-adevar, daca elementul pitoresc, generosul colorit oriental au, incontestabil, o savoare particulara, ele nu se constituie insa in factor determinant. Straina de fastul lenes al decorului de O mie si una de nopti in care Chira oficiaza ritualul somptuos al parfumurilor grele si al narghilelelor aromate, Nerantula, orfana din mahalaua Brailei, nu este decat o alta ipostaza a celei dintai, poate si mai patetica. O dovada in plus: devenita, in a doua parte a povestirii, Anicuta si transplantata in valmasagul pitoresc al Constantinopolului, eroina pierde din strania putere de seductie a Nerantulei. Tot astfel, periplul picaresc al lui Stavru-Dragomir prin cartierele deocheate sau luxoase ale Stambulului, prin cafenelele Beirutului si hanurile sordide ale Damascului, prin inchisorile turcesti si pe sub cedrii cu brate lungi ai Libanului nu egaleaza in dramatism istoria dragostei sale pentru fata unui carciumar din Braila. Asadar, cadru si eveniment au mai putin o valoare intrinseca si mai degraba una secunda, derivata din reflexul magic aruncat asupra lor de debordanta vitalitate si de violenta temperamentala a protagonistilor. Farmecul acestei opere singulare iradiaza nu atat din stralucirea exterioara a decorului sau din insolitul detaliu strict anecdotic, cat, in primul rand, din forta fascinatorie a unor - in sensul personal al creatorului Nerantulei - „suflete tari'.
|
