Repertoriul pastoresc
Repertoriul pastoresc s-a nascut din preocuparile cele mai vechi comunitati umane despre care exista si primele relatari cu caracter mitologic sau religios.
Identificandu-si existenta cu mediul, cu forma de viata si preocuparile zi 121j94b lnice pentru asigurarea existentei, inca din primele comunitati s-au impus anumite coduri pe care membrii cei mai inzestrati in comunicare cu semenii le transmiteau prin anumite modalitati sincretice. Pentru populatia care ulterior a constituit vatra folclorica nationala, exista marturii indepartate (sec. IX, chiar) ale unor obiceiuri legate de indeplinirea pastoritului.
Mai tarziu cand cronicile devin mai bogate in relatari, aflam ca prin numele de valah era numita categoria taranilor care se ocupau cu pastoritul sau pur si simplu termenul de valah era sinonim cu cel de pastor.
Creatia muzicala in care se reflecta viata pastoreasca este una dintre cele mai generoase in cadrul culturii populare. Legata de alternanta anotimpurilor dar si de legaturile dintre diferitele zone geografice datorita transhumantei, repertoriul pastoresc se caracterizeaza printr-o admirabila unitate si in acelasi timp, un numar impresionant al variatelor teme.
Asa cum am afirmat, genurile neocazionale se remarca printr-o prioritate a tematicii literare fata de care interpretul popular are o sensibilitate si o atentie sporita. In cantecele pastoresti se intalnesc numeroase imagini poetice de inalta valoare artistica, trairi puternice, arzatoare sentimente si o funciara legatura a pastorului cu natura inconjuratoare.
In genul pastoresc se intalnesc extreme ale vietii psihice atat in momentele de extaz si transcendenta, cat si trairi de infiorator tragism.
Repertoriul in care se exprima preocuparile si sentimentele pastorilor sunt alcatuite din semnale, poemul pastoral, doina instrumentala, la care se adauga elemente de repertoriu general, precum sunt colindul, balada, cantecul propriu-zis si jocul.
Semnalele pastoresti pe care le intalnim si astazi in uvertura anumitor spectacole populare sunt interpretate de bucium sau fluier, iar mai actual, chiar la alte instrumente, cum ar fi: taragotul, clarinetul etc. Caracteristica acestor semnale este intonatia anumitor armonice ale unui sunet fundamental. Forma semnalelor este tripartita A B C sau A B A, intr-un ritm rubato. Unii interpreti inzestrati cu abilitati interpretative deosebita realizeaza chiar scurte melodii cu prefixul descendent si mai putin intalnite melodiile cu caracter ascendent. Cu o intindere de mai mica amploare intalnim doina pastoreasca, caracterizata prin fraze cu suflu mai larg, cu o ornamentatie mai abundenta, cu profile melodice inspirate din tehnica instrumentala. Aceste doine pastoresti sau sireagul au o preponderenta din ce in ce mai redusa.
Repertoriul pastoral de consistenta este acela al poemului sau a unei piese cu program de mari proportii, in care se exprima sentimente amestecate, pe care le gasim atat in doina cat si in joc. Cel mai cunoscut poem este cand si-a pierdut ciobanul oile, in care intalnim atat textul in proza, cat si elemente onomatopee, melodii de cantec si interludii instrumentale.
De obicei, forma poemului pastoral este libera. Genul emblematic al repertoriului pastoral il constituie balada, cu aceasta tematica - un gen apropiat poemului pastoral "Ciobanul care si-a pierdut oile", fara insa a se identifica cu acesta. Pentru spiritualitatea populara romaneasca, cea mai importanta creatie este "Miorita" (sau "Cantic la trè ciobani") la care se adauga alte creatii, "Costea", "Mircea Ciobanul" etc.
In cultura romaneasca, tema "Miorita" a fost indelung analizata, atat sub aspect muzical, cat si literar. Despre Miorita au observat poetii, literatii, eseistii, filosofii. Aria de raspandire a acestor teme cuprinde intreg teritoriul romanesc, iar identificarea unor structuri mai diverse sau mai variate ale celor cunoscute apar tot mereu in cadrul culegerilor din ultima vreme. Culeasa de Alecu Russo si publicata de V. Alecsandri in revista "Bucovina", in anul 1852, Miorita se gaseste consemnata in peste 2000 de variante de text, cele mai multe fiind textele literare, iar balada in sine purtand uneori denumirea de poveste cantata.
Genurile in care apar textele de miorita sunt colinda, balada, doina, cantecul propriu-zis, cantecul doinit, dar si in repertoriul de sezatoare - cantecul de leagan, precum si cantecul de urare, de felicitare (asa cum este "Plugusorul").
In ceea ce priveste cantecul propriu-zis pastoresc se intalnesc numeroase variante purtand textul "Brazi inalti si cetinati", "da-mi, Doamne, zile mai multe", "ciobanas de la miori".
Remarcam in acest context admirabilul studiu al lui Mircea Eliade, intitulat "Miorita", inclus in lucrarea "De la Zalmoxis la Genghis-Han".
Colindul - un text de miorita este destul de frecvent in toate regiunile tarii, folcloristii apreciind ca in acest gen nu se intalnesc trasaturi muzicale proprii. Este binecunoscuta valoarea poetica a textelor de "Miorita", precum si numarul diferit al silabelor (de la hexasilabicul catalectic la octosilabic acatalectic, structuri modale de la 5 sunete la 10, 11 sunete).
|
