Simtul estetic

Simtul estetic

Constiinta placerii estetice si exprimarea ei în cuvinte s-au dez­voltat tîrziu. Omului din secolul al XV-lea nu-i stau la dispozitie, ca sa-si exprime admiratia pentru arta, decît termenii pe care i-am astepta din partea unui burghez mirat. Nici macar notiunea de frumos artistic n-o cunoaste înca. Fiorul estetic, în masura în care acesta radia, din arta, pîna la el, era transpus de el numaidecît fie în emotia religioasa, fie în bucuria de a trai.

Dionisie Cartusianul a scris un eseu: De venmtate mundi et pulchritudine Dei (Despre farmecul lumii si despre frumusetea lui Dumnezeu) <nota 1>, înca din titlu, adevarata frumusete i se recunoaste asadar numai lui Dumnezeu; lumea nu poate fi decît venustus, adica plina de farmec, draguta. Frumusetile lucrului creat, zice el, nu sînt altceva decît pîrîiase ale frumusetii supreme; o creatura se numeste frumoasa, în masura în care participa la frumusetea naturii divine si prin aceasta devine în oarecare masura asemenea ei <nota 2>. Pe aceasta estetica ampla si sublima, în care Dionisie se sprijina pe Pseudo-Areopagitul, pe Augustin, pe Hugo de Saint Victor si pe Alexandru din Hales <nota 3>, s-ar fi putut cladi o adevarata analiza a oricarei frumuseti. Dar spiritul secolului al XV-lea este înca de­parte. Chiar exemplele de frumusete pamînteasca, o frunza, marea care îsi schimba culoarea, marea agitata, Dionisie le împrumuta numai de la predecesorii sai, anume de la cele doua spirite rafinate ale secolului al XII-lea, din mînastirea Sfîntul Victor: Richard si Hugo. Cînd vrea sa analizeze el însusi frumusetea, ramîne extrem de superficial. Plantele sînt frumoase pentru ca sînt verzi, pietrele pentru ca sclipesc, trupul omului, dromaderul si camila pentru ca sînt de folos. Pamîntul este frumos pentru ca e lung si lat, corpurile

ceresti pentru ca sînt rotunde si luminoase. La munti admiram ma­rimea, la rîuri lungimea, la cîmpii si paduri întinderea, la pamîntul însusi nemarginirea.

Gîndirea medievala a redus tot mereu notiunea de frumusete la notiuni de desavîrsire, de proportii si de stralucire. "Nam ad pulchritudinem - zice Toma d'Aquino tria requiruntur. Primo quidem integritas sive perfectio: quae enim diminuta sunt hoc ipso turpia sunt. Et debita proportie sive consonantia. Et iterum claritas: unde quae habent colorem nitidum, pulchra esse dicuntur." <nota 4> Asemenea unitati de masura încearc 515s1814f 9; sa aplice Dionisie. Izbuteste cu stîngacie: estetica aplicata este întotdeauna un lucru gingas. Cu o asemenea conceptie intelectualista despre frumusete nu e de mi­rare ca spiritul nu poate sa zaboveasca lînga frumusetea pamînteas-ca: Dionisie, de cîte ori vrea sa descrie frumosul, se abate numaidecît spre frumusetea nevazuta, spre frumusetea îngerilor si a empireului. Sau o cauta în lucrurile abstracte: frumusetea vietii este compor­tarea în viata potrivit cîrmuirii si poruncii legii divine, dezbarata de urîtenia pacatului. Despre frumusetea artei nu vorbeste, nici macar despre cea care ar fi trebuit sa-l impresioneze mai mult decît oricare alta, ca ceva independent: muzica.

Cînd acelasi Dionisie a intrat odata în biserica Sf. Ion din 's Her-togenbosch, în timp ce cînta orga, dulcea melodie l-a facut pe loc sa uite de sine si, cu inima topita, a cazut într-un îndelungat extaz <nota 5>. Emotia estetica a devenit pe loc religie. Nu i-ar fi dat prin gînd ca în frumusetea muzicii sau a formei figurative s-ar putea admira altceva decît însusi elementul sfînt.

Dionisie a fost unul dintre cei care au respins introducerea mu­zicii moderne polifonice în biserica. Frîngerea vocii (fractia vods) - îl îngîna el pe unul mai vechi - pare simptomul unui suflet frînt; poate fi comparata cu parul frizat la un barbat sau cu rochiile pli-sate la o femeie: nu e decît desertaciune. Unii, care au practicat un asemenea cînt polifonic, l-au încredintat ca în el era ascunsa o tru­fie si o anumita voluptate a sufletului (lascivia animi). Recunoaste ca la unii evlaviosi melodiile stimuleaza cum nu se poate mai in­tens contemplarea si devotiunea, din care cauza Biserica îngaduie orgile. Dar cînd muzica artistica serveste pentru a dezmierda au­zul, si mai ales pentru a-i desfata pe cei de fata, anume pe femei, este fara îndoiala reprobabila <nota 6>

Se vede aici ca spiritul medieval, cînd vrea sa descrie natura emo­tiei muzicale, nu gaseste înca alti termeni decît cei ai unor senti­mente pacatoase: trufia si o anumita voluptate a sufletului.

Despre estetica muzicala s-a scris întotdeauna mult. De regula, teoreticienii au continuat sa cladeasca pe teoriile muzicale ale An­tichitatii, care nu mai erau întelese. Dar despre felul în care omul gusta în realitate frumusetea muzicala, tratatele noastre nu ne învata, în cele din urma, mai nimic. Cînd a fost vorba sa exprime în ce consta, de fapt, frumosul în muzica, teoria a ramas la afirmatii vagi, care, ca gen, sînt puternic înrudite cu cele folosite pentru a exprima admiratia pentru pictura. Pe de o parte gustam în muzica bucuria cereasca, pe de alta parte admiram în ea imitatia izbitoare. Totul a contribuit pentru ca emotia muzicala sa para înrudita cu bucuria cereasca; aici nu era vorba de o reproducere a unor lu­cruri sfinte, ca în pictura, ci de o copie a bucuriei ceresti însesi. Cînd bravul Molinet, care se stie ca a fost el însusi un patimas iubitor de muzica, povesteste ca ducele Carol Temerarul, cunoscut ca mare meloman, se ocupa, în tabara lui din fata orasului Neuss, de literatura si mai ales de muzica, firea lui retorica, jubileaza: "Car musique est la résonnance des cieux, la voix des anges, la joie de paradis, l'espoir de l'air, l'organe de l'Église, le chant des byselets, la récréacion de tous cueurs tristes et désolés, la persécution et enchâssement des diables" <nota 7>. Elementul extatic existent în emotia muzicala a fost, fireste, foarte bine cunoscut. "Puterea armoni­ilor - zice Pierre d'Ailly - atrage sufletul omenesc atît de tare, în-cît nu numai ca-l sustrage oricaror alte patimi si griji, dar si siesi <nota 8>."

Daca în pictura oamenii admirau imitatia izbitoare a obiectelor din natura, în muzica primejdia ca frumusetea sa fie cautata în imitatie era si mai mare. Caci înca de mult muzica facuse uz în mod intens de mijloacele sale de expresie. Caccia <nota 9> (de la care se mai pas­treaza cuvîntul englez catch pentru canon), la origine imitatia unei vînatori, este cel mai cunoscut exemplu al fenomenului. Olivier de la Marche relateaza ca în una din aceste caccie a auzit catelusii scheunînd si dulaii latrînd, si sunete de trompete, de parca s-ar fi aflat în padure <nota 10>. La începutul secolului al XVI-lea, Les Inven­tions ale lui Janequin, ucenic al lui Josquin de Prés, prezinta dife­rite vînatori, zgomotul bataliei de la Marignano, strigatele din piata

din Paris, "le caquet des femmes" <nota 11> si cîntecul pasarilor, în forma muzicala.

Analiza teoretica a frumosului este, asadar, incompleta, expre­sia admiratiei este superficiala. Cea dintîi nu ajunge mult mai de­parte de ideea ca pentru a explica frumusetea trebuie sa se faca apel la notiunile de masura, gratie, ordine, maretie, utilitate si, mai ales, la cele de stralucire si lumina. Pentru a explica frumusetea lucru­rilor spiritului, Dionisie le reduce la lumina: inteligenta e o lu­mina; întelepciunea, stiinta, iscusinta artistica nu sînt altceva decît straluciri luminoase, care, ca atare, lumineaza mintea <nota 12>.

Cînd cercetam simtul estetic al epocii, nu în definitia data de ea notiunii de frumusete, nici în ceea ce spune ea despre emotia produsa de pictura si muzica, ci în manifestarile ei spontane, de voios entuziasm estetic, ne frapeaza faptul ca acele manifestari con­teaza aproape întotdeauna ca senzatii de stralucire sau de miscare vioaie.

Froissart resimte rar o impresie estetica; era prea preocupat de nesfîrsitele sale povestiri; dar un singur spectacol îi smulge mereu cuvinte de vesela încîntare: corabiile pe apa, cu steagurile si flamu­rile fluturînde, în timp ce blazoanele colorate scînteiaza în soare. Sau jocul razelor de soare pe castile, armurile, vîrfurile de lancii, pe steguletele si drapelele unui detasament de calareti care pornesc la drum <nota 13>. Eustache Deschamps admira frumusetea unor mori care se învîrtesc si aceea a soarelui rasfrînt într-o picatura de roua; La Marche observa ce frumos cade lumina soarelui pe parul blond al unor calareti germani si boemieni <nota 14>. Admiratia pentru tot ceea ce sclipeste se reflecta si în împodobirea îmbracamintii, care în se­colul al XV-lea consta îndeosebi din montarea pe vesminte a unui numar peste masura de mare de pietre scumpe. Abia mai tîrziu aces­tea fac loc panglicilor si fundelor. Pentru a mai accentua sclipirea cu ajutorul unui zanganit, se poarta clopotei sau monede. La Hire poarta o manta rosie încarcata toata cu talangi mari de argint. La o intrare triumfala din 1465, capitanul Salazar apare cu douazeci de oameni înzauati, ai caror cai sînt acoperiti cu clopote mari de argint; pe valtrapul propriului sau cal se afla prins, la fiecare dintre figurile cu care este presarat, cîte un clopot mare de argint aurit. La intrarea lui Ludovic al Xl-lea în Paris în 1461, caii lui Charolais, Croy, Saint Pol si ai altora poarta pe valtrapuri numeroase clopote

mari; cel al lui Charolais poarta în spinare un clopot atîrnat între patru colonete. Un duce de Clèves, care a venit acasa cu aceasta moda de la curtea burgunda, îi datoreaza porecla "Johenneken mit den bellen" <nota 15>. La un turnir, Carol Temerarul apare într-un costum festiv, acoperit cu galbeni renani zanganitori; niste nobili englezi poarta costume acoperite cu ducati de aur <nota 16>. La nunta contelui de Geneva, la Chambéry, în 1434, un grup de domni si doamne exe­cuta un dans, toti fiind îmbracati în alb si acoperiti cu "or clin­quant" <nota 17> iar domnii, în plus, cu brîie late pline cu clopotei <nota 18>.

Aceeasi placere naiva pricinuita în acea epoca de ceea ce atrage puternic atentia se poate observa si în simtul culorilor. Pentru a-l determina cu precizie, ar fi necesara o cercetare statistica ampla, care sa se refere atît la paleta de culori a artei plastice, cît si la cea a îmbracamintii si a artei decorative, în ceea ce priveste îmbraca­mintea, paleta de culori ar putea fi dedusa mai degraba din nume­roasele descrieri, decît din prea putinele resturi de stofe pastrate. Cîteva date pretioase le da crainicul Sicilia în lucrarea sa, mentio­nata mai sus, Le Blason des couleurs. În plus, se mai gasesc în cro­nici descrieri amanuntite ale îmbracamintii la turnire si la intrarile triumfale, în aceste vesminte de pompa si parada domneste, fireste, o alta tonalitate decît în îmbracamintea de toate zilele. Crainicul Sicilia are un capitol, cam naiv, despre frumusetea culorilor. Rosul este culoarea cea mai frumoasa, iar castaniul cea mai urîta. Totusi verdele, culoarea naturii, are pentru el cel mai mare farmec. Dintre combinatiile de culori le lauda pe acestea: albastru-galben deschis, portocaliu-alb, portocaliu-roz, roz-alb, negru-alb si multe altele. Albastru-verde si verde-rosu sînt mult folosite, dar nu frumoase. Mijloacele sale lingvistice pentru a denumi culorile sînt înca limi­tate, încearca sa deosebeasca diferite nuante de cenusiu si castaniu, numindu-le castaniu-albicios, castaniu-vioriu. îmbracamintea obis­nuita foloseste foarte mult cenusiul, negrul si violetul <nota 19>. "Negrul - zice Sicilia - este cel mai la moda în ziua de azi, pentru ca e sim­plu. Dar fiecare abuzeaza de el." Costumul barbatesc ideal, pe care îl schiteaza, este alcatuit din haina neagra, pantaloni gri, ghete ne­gre, manusi galbene; s-ar putea spune ca este o combinatie absolut moderna. La stofele de îmbracaminte sînt cautate si griul, violetul si diferite feluri de castaniu. Albastrul îl poarta taranii si englezii. Le sta bine si fetelor tinere, ca si trandafiriul. Albul merita a fi luat

în consideratie pentru copiii pîna la sapte ani si pentru nerozi ! Gal­ben poarta mai ales militarii, pajii si slujitorii; fara adaos de alte culori, nu este agreat. "Iar cînd vine luna mai, n-aveti sa vedeti ca se poarta alta culoare decît verdele <nota 20>."

În îmbracamintea de sarbatoare si de parada frapeaza în primul rînd predominanta rosului. De altfel, din partea acestei epoci rosii nimeni nu s-ar astepta sa fie altfel. Intrarile triumfale sînt adesea realizate complet în rosu <nota 21>. Alaturi de rosu, albul ocupa un loc im­portant, ca fiind culoarea festiva uniforma. La juxtapunerea culo­rilor este admisa orice combinatie; rosu-albastru si albastru-violet sînt combinatii întîlnite. La un spectacol festiv, pe care îl descrie La Marche, apare o fata în matase violeta, pe un catîr cu valtrap de matase albastra, dus de trei barbati în matase chinovarie, cu tichii de matase verde. Cavalerii din ordinul Ariciului, al lui Lu­dovic de Orléans, purtau o haina de postav violet si o manta de catifea azurie captusita cu satin cîrmîziu <nota 22>. O predilectie pentru alaturarile de culori închise-tipatoare si pastelat-pestrite pare sa nu lipseasca.

Negrul, mai ales catifeaua neagra, reprezinta incontestabil fas­tul trufas, sumbru, agreabil epocii, indiferenta orgolioasa fata de toata pestritatura din jur. Filip cel Bun, dupa trecerea anilor tine­retii sale, merge îmbracat numai în negru si îsi îmbraca si suita si caii tot în negru <nota 23>. Regele René, care cauta cu si mai mult zel dis­tinctia si rafinamentul, foloseste culorile gri-alb-negru <nota 24>

Locul redus pe care îl ocupa albastrul si verdele poate ca nu trebuie explicat numai ca o manifestare directa a simtului culorilor. Dintre toate culorile, aveau importanta simbolica în primul rînd albastru si verdele, iar semnificatia aceasta era atît de deosebita, încît au devenit aproape inutilizabile la îmbracaminte. Amîndoua erau culorile dragostei: verdele înfatisa îndragostirea, albastrul cre­dinta <nota 25>. Sau, mai bine zis, erau culorile dragostei prin excelenta, caci si alte culori puteau servi în simbolica dragostei. Deschamps spu­ne despre îndragostiti :

Li uns se vest pour li de vert, L'autre de bleu, l'autre de blanc, L'autre s'en vest vermeil com sane, Et cilz qui plus la veult avoir Pour son grand dueil s'en vest de noir <nota 26>.

Dar verdele era în mod deosebit culoarea dragostei tinere, pline de nadejde:

Il te fauldra de vert vestir,

C'est la livrée aux amoureulx <nota 27>.

De aceea se cuvine ca si cavalerul ratacitor sa umble îmbracat în verde <nota 28>. Cu îmbracaminte albastra îsi dovedeste îndragostitul fidelitatea; de aceea, Christine de Pisan o pune pe doamna sa ras­punda, cînd îndragostitul îsi arata vesmîntul albastru:

Au bleu vestir ne tient mie le fait,

N'a devises porter, d'amer sa dame,

Mais au servir de loyal euer parfait

Elle sans plus, et la garder de blasme ...

La gist l'amour, non pas au bleu porter,

Mais puet estre que plusieurs le meffait

De faulseté cuident couvrir soubz lame

Par bleu porter... <nota 29>

Aceasta este probabil si explicatia faptului ca albastrul, folosit în mod ipocrit, a început sa însemne si infidelitatea si, printr-un salt, a ajuns sa apartina nu numai necredinciosului, ci si înselatului. Scufia albastra simbolizeaza în Olanda femeia adultera, iar confectia <nota 31> este haina înselatului :

Que cils qui m'a de cote bleue armé

Et fait monster au doy, soit occis <nota 31>.

Daca de aici se poate ajunge si la concluzia ca albastrul poate fi declarat culoarea nebunilor în general, pentru ca de blauwe schte <nota 32> este vehiculul smintitilor, ramîne de vazut.

Pe ultimul plan ramîn galbenul si castaniul considerate urîte. Lor li se atribuie o semnificatie defavorabila tocmai datorita aversiunii fata de aceste culori. Femeia nefericita în casnicie spune:

Sur toute couleur j'ayme la tennée, Pour ce que je l'ayme m'en sys habillée, Et toutes les aultres ay mis en obly. Hellas mes amours ne sont ycy <nota 33>.

Sau în alt cîntecel :

Gris et tannée puis bien porter

Car ennuyé suis d'espérance <nota 34>.

De altfel, cenusiul în opozitie cu castaniul se întîlneste mult în îmbracamintea festiva; probabil ca în calitate de culoare a tris­tetii are o nuanta mai elegiaca decît castaniul.

Galbenul semnifica dusmania. Henric de Württemberg trece prin fata ducelui Burgundiei, cu toata suita, îmbracat în galben, "et fut le duc adverty que c'estoit contre luy" <nota 35>.

În a doua jumatate a secolului al XV-lea pare (totusi este o im­presie provizorie; confirmarea precisa ar fi necesara) ca albul si negrul scad temporar, în timp ce albastrul si galbenul sporesc, în secolul al XVI-lea, combinatiile de culori deosebit de îndraznete, despre care a fost vorba mai sus, au disparut în cea mai mare parte, în acelasi timp în care si arta începe sa evite contrastul dintre cu­lorile primare. Nu Italia este aceea care aduce artistilor din tarile burgunde simtul pentru armonia de culori. Chiar Gerard David, formal veritabilul continuator al scolii vechi, prezinta, în compa­ratie cu predecesorii sai, o rafinare a simtului culorilor, ceea ce do­vedeste ca acel simt, în dezvoltarea lui, este în legatura cu cresterea generala a nivelului spiritual, în acest domeniu, cercetarea referi­toare la istoria artei si cea referitoare la istoria culturii mai au multe de asteptat una de la alta.

<titlu> Note

1. Dion. Cart., Opera, XXXIV, p. 223.

2. Op. cit., pp. 247, 230.

3. O. Zöckler, Dionys des Kartäusers Schrift De venustate mundi, Beitrag zur Vorgeschichte der Ästhetik, Theol. Studien und Kritiken, p. cf. E. Anitchkoff, L'Esthétique au moyen âge, XX, p. M. Grabmann, Des Ulrich Engelberti von Strassburg O. Pr. Abhandlung De Pulchor, Sitzungsb. Bayer. Akademie, Phil. hist. Kl., W. Seiferth, Dantes Kunstlehre, Archiv, f. Kulturgeschichte, XVII, XVIII,

4. Caci pentru frumusete sînt necesare trei lucruri, în primul rînd integritate sau perfectiune: caci lucrurile trunchiate sînt chiar prin aceasta urîte. Apoi o proportie nimerita sau concordanta. si în sfîrsit lumina: de aceea toate cîte au o culoare mai deschisa, se numesc frumoase. - Summa theologiae, pars l-a, q. XXXIX, art. 8.

Dion. Cart., Opera, l, Vita, p. XXXVI.

Dion. Cart., De vita, canonkomm, art. Opera, XXXVII, p. 197; An discantus in divino obsequio sit commendabilis cf. Toma d'Aquino, Summa theologiae, lia Ilae q. art. Ultrum cantus sint assumendi ad laudem divinam,

7. Caci muzica este rasunetul cerului, glasul îngerilor, bucuria raiului, nadejdea vazduhului, unealta Bisericii, cîntul pasarelelor, desfatarea tu­turor inimilor mîhnite si îndurerate, izgonirea si ferecarea diavolilor. - Molinet, I, p. 73; cf. 67.

8. Petri Alliaci De falsis prophetis, în Gerson, Opera, I, p. 538.

9. Caccia, vînatoare.

La Marche, II, p. 361.

11. Palavrageala femeilor.

12. De venustate etc, XXXIV, p. 242.

13. Froissart, ed. Luce, IV, p. 90, VIII, pp. XI, pp. ed. Kervyn, XI, pp. 340, 360, XIII, p. 150, XIV, pp.

Deschamps, I, p. II, p. II, nr. p. La Marche, I, p.

Johenneken cu clopoteii (ol. v.).

Livre des trahisons, pp. La Marche, II, pp. III, pp. Chastellain, IV, p. Chron. scand., I, pp.

17. Aur zornaitor.

Lefèvre de S. Remy, II, pp.

Couderc, "Les comptes d'un grand couturier parisien au XV-e siècle", Bulletin de la soc. de l'hist. de Paris, XXXVIII, 1911, p,125 ss.

Blason des couleurs, éd. Cocheris, pp.

De ex.: Monstrelet, V, p. Du Clercq, I, p.

La Marche, II, p. F.M. Graves. Deux inventaires de la maison d'Orléans, p. 281.

Chastellain, VIII, p. La Marche, I, p. II, pp. Du Clercq, II, p. Jean Germain, Liber de virtutibus, p. Jouffroy, Oratio, p.

D'Escouchy, I, p.

V. mai sus pp. 170-l71.

26. Unul se îmbraca pentru ea în verde,/ Altul în albastru, altul în alb,/ Altul se îmbraca în rosu ca sîngele,/ Iar cel care o doreste cel mai mult,/ De marea lui jale, se îmbraca în negru. - Le miroir de mariage, XVII, vs. 1650; Deschamps, Oeuvres, IX, p. 57.

Va trebui sa te îmbraci în verde,/ Este semnul îndragostitilor. Chansons françaises du quinzième siècle, ed. G. Paris, Soc. des anciens textes français, nr. XIX, p. cf. Deschamps, nr. III, p. nr. ib., p. nr. ib., p. nr. ib., p. nr. IV, p. L'Amant rendu cordelier, h. p. Molinet, Faictz et Dictz, fol.

Blason des couleurs, p. 110. Despre simbolismul culorilor în Italia, v. Bertoni, L 'Orlando furioso, p. 221 si urm.

29. Îmbracîndu-te în albastru nu dovedesti defel,/ Nici purtînd devize, ca-ti iubesti doamna,/ Ci slujind-o cu inima credincioasa cu dosavîrsire/ si altceva nimic, si pazind-o de jignire.../ ... în asta salasluieste dragostea, nu în a purta albastru,/ Doar poate ca unii faradelegea/ Prefacatoriei cauta sa si-o ascunda sub o lespede/ Purtînd albastru... - Cent ballades d'amant et de dame, nr. Christine de Pisan, Oeuvres poétiques, III, p. cf. Deschamps, X, nr. L'histoire et plaisante chronicqtte du petit Jehan de Saintré, éd. G. Hellény, Paris, p.

30. Haina albastra.

31. Cel care m-a pricopsit cu haina albastra/ si a facut sa fiu aratat cu degetul, sa fie ucis. - Le Pastoralei, vs. 2054, p. 636; cf. Les cent nouvelles nouvelles, II, p. 118: Craindroit très fort estre du rang des bleus vestuz, qu'on appelle communément noz amis. (Se vor terne foarte sa nu fie din rîndul celor îmbracati în albastru, numiti de obicei prietenii nostri.)

32. Barca albastra (ol. v.).

33. Din toate culorile, îmi place cea castanie,/ Pentru ca îmi place m-am îmbracat în ea,/ si pe toate celelalte le-am dat uitarii./ Vai ! dragostea mea nu e aici.

34. Pot sa port foarte bine cenusiu si castaniu,/ Pentru ca m-am saturat de cînd tot trag nadejde. - Chansons du XV-e siècle, nr. 5, p. 5, nr. 87, p. 85.

35. si fu ducele înstiintat ca e împotriva lui. - La Marche, II, p. 207.