TEXTUALIZARE SI HERMENEUTICA CULTURALA. COMPARATISM CULTURAL SI TRANSLABILITATEA CULTURILOR. SIMBOL SI ALEGORIE IN DESCRIEREA ANTROPOLOGICA
Este important ca având în vedere anvergura dezvoltarii pe care o cunoaste antropologia culturala în secolul 20, sa reflectam asupra legaturii dintre dobândirea unei culturi tot mai complexe, adresate unei mase de cititori, si asupra amplorii pe care o cunoaste tehnologia culturala desemnata pentru producerea ins 16516h75q trumentarului de cunoastere, dar asa cum reiese din dezvoltarea canalelor de transmitere a culturii, a unei reproductii culturale care a modificat în cele din urma perceptia moderna si postmoderna acordata culturii. De la începuturile ei, antropologia s-a afirmat prin libertatea pe care a manifestat-o în interpretarea exercitata asupra definitiei omului, mediului sau, asupra naturii si societatii, asupra relatiilor de separare si reuniune între aceste mari categorii. Presupunerea fundamentala ca antropologia culturala cerceteaza într-o cultura exotica urmele absente azi ale propriei noastre culturi, ca ea îndeplineste rolul unei arheologii a cunoasterii, ca formuleaza raspunsuri pentru suportul arhetipal al actiunilor noastre zilnice, si ca de asemenea poate investiga ceea ce ni se pare obisnuit, si de aceea prea apropiat pentru a mai putea fi studiat pentru decelarea diferentelor, este o ipoteza de lucru deja acceptata. Experimentul antropologic major care s-a impus în acest mod a fost acela dupa care omul si lumea sa se afla într-o continua reproducere, depinzând de contextualitatile si de istoricitatea societatii umane. În acest sens, traseul care uneste interpretarea lumii omului si tehnologia culturala tine de capacitatea omului de a crea uneltele necesare acestei interpetari, produse ale practicii sale de cunoastere, si în acelasi timp de a modela cunoasterea propriu-zisa, conform unor instrumente care pot modifica etalonarea lumii omului si a problemelor acestora. Instrumentarul creat de tehnologia culturala este si cel care conserva cultura, o face mai accesibila, îi creaza un mediu proprice pentru dezvoltare si sofisticare. Gradul de complexitate al unei societati, al unei culturi este cel dat de noile diviziuni produse de dezvoltarea tehnologiei culturale, prin aceasta întelegând nu atât instrumnetele propriu-zise, ca de pilda cele dezvoltate pentru scris, rperezentare scenica, audio ori video, ci gradul de reflexivitate si noile practici care se nasc din asumarea si internalizarea acestei reflexivitati. Tehnologia culturala este stiinta de a produce suportul material necesar prin care cultura este produsa, în conditii specifice, dar aceasta tehnologie nu poate fi separata de un anumit mod de gândire care subordoneaza actiunea propriu-zisa de a face cultura. Se stie ca cultura are un caracter reunificator, ca în prezenta acesteia se realizeaza consensualitatea unei societati. În acelasi timp, cultura dezvolta procedee de noi diviziuni prin care noutatea este facuta actuala, adica determinata sa depinda de un anumit tip de actiune. În cele din urma, vorbim despre interpretare culturala si tehnologie culturala, deoarece acestea se leaga în ceea ce este praxisul uman.
Exemplul cartii revine definitoriu în ceea ce numim textualizare. Întâi de toate pentru ceea ce dezvoltarea tehnologiei culturala a permis sa apara sub forma de carte, dupa o lunga evolutie a practicii scrisului. Sa subliniem ca la rândul sau scrisul însemnat o profunda schimbare în tehnologia culturala, aducând în practica o varietate de instrumente necesare conservarii si transmiterii datelor stocate despre cunoastere. Trecerea de la oralitate la scris, si scripturalitate, a însemnat de asemenea producerea de alfabete si alfabetizari, care au devenit instrumentale pentru gradul de complexitate al unei culturi. Cartea, pentru a ne referi la produsul final al unui sir de transformari, a devenit din obiect de pret, de cult, un obiect al culturii de masa. Cartea a produs propria ei cultura, prin aceea ca la început a fost forma tehnologica prin care stocarea de cunostinte a devenit fezabila si economicoasa. Cultura cartii la început elitista, ori aulica, adica un cult al cartii, a devenit populara prin necesitatea împartasita de culturile moderne de a face pe oameni sa dobândeasca cunoastere de carte. Cunoasterea de carte este desigur variabila, azi ca si ieri, dar modernitatea se întemeiaza pe aceasta tehnologie culturala pentru a putea desavârsi celelalte tipuri de alfabetizari care s-au succedat. Textualizarea este de fapt un exercitiu imaginativ necesar prin care punem în miscare resortul analogic al gândirii rationale. Lumea poate fi cunoscuta în felul în care se citeste un text, iar acesta prin practica citirii devine un tip de cunoastere care formeaza cititorii si interpretii realitatii. Textualizarea produce arhi-textul. În acelasi timp, aratam ca instrumentul prin care cultura este diseminata nu este deloc strain de felul în care aceasta este perceputa. Perceptia noastra este efectuata pe baza concreta a suportului tehnologic cultural care este cartea, imaginea benzilor desenate, ecranul televizorului, calculatorul, ori altele posibile care vor urma. Exemplul cartii poate fi însa mai lesne studiat deoarece vechimea sa i-a asigurat un statut prezent chiar în zicatori si proverbe care demonstreaza existenta unui imaginar al cartii ca experienta culturala majora, nu doar ca tehnologie culturala. Aici nu trebuie sa privim însa tehnologia ca pe ceva opus culturii spirituale, ceva care constrânge spiritul ori îl înjoseste, dimpotriva. Tehnologia culturala ( de la techné) a gasit modul ingenios de ivi noul prin efectul de legatura dintre idee, instrument si sens, exprimat prin tehnologie Discursul, conversatia euristica, predica, teorema stiintifica au fost transpuse în diferite tipuri de discursuri scrise care au început sa fie diferite de formele lor anterioare, cel mai adesea orale. Cartea a creat cunoasterii imaginea de integralitate, de totalitate asumata, de interrelationari care produc în cele din urma unitate, continuitate. Mai mult decât orice alta consecinta, imaginea si semnificatia textului este cea care a influentat un mod de a percepe realitatea. Cartea este o colectie de texte, forma de organizare a informatiei, dar textele sunt de a semenea interpetabila ca o "textura" ori o tesatura, în care citirorului este obligat se desprinda pluralitate de sensuri, fapt pentru care recurge la tehnici de interpetare. Definitia lui Geertz despre cultura ca loc al unei împletiri a mai multor straturi care se cer recunoscute, descifrate, urmeaza exemplul cartii in care textele se leaga unele de altele, dezvolta relatii care nu sun doar cele dictate de locul unde sunt dispuse. Topografia textelor este una figurata, corespunzând unui sens figurat. Marea Carte poate fi cartea religioasa, cartea naturii, constitutia, cartea-opera a unui autor, fie acesta savant, artist, filosof. Relatia actoriala se extinde de la carte la realitate, dupa modelul religios. Dumnezeu care a facut lumea poate fi vazut în cartea Facerii, si tot asa prin extindere de sens, fiecare autor poate fi vazut în exercitiul facerii în cartea pe care o face. Dar lumea omului nu este doar lumea autorilor. Cartea este dedicata cititorilor, a acelora care "vad" prin alfabetul folosit o alta lumea, lumea sensurilor devenite vizibile, ori figuralizeaza prin experienta hermeneutica a citirii si interpretarii realitatea. Cititorii nu citesc însa doar carti. Cartea ramâne însa glosarul principal al tehnicilor de citire, al imaginarii câmpului de cunoastere asemanator cu cel al paginii scrise, al trans-scrierii realitatii prin folosirea de semne specializate. Cartea este o experienta a praxisului cultural, reluând de fapt filogenetic celelalte experiente ale tehnologiei culturale.
Practica scrisului face posibila aparitia unei gramatici culturale care în timp desacralizeaza caracterul hieratic al culturii religioase. Trasaturile laicizarii apar în contextul cultural al dezvoltarii tehnologiilor culturale, în caracterul lor de a fi aplicabile unei realitati sociale. Gramatica culturala nu ne arata doar o morfologie culturala, ci raporturile care se stabilesc între ierarhiile culturale. Gramatica instaureaza, dupa cum stim, raporturi de ordine si descriere aceste raporturi, cantitativ si calitativ O asemenea dezvoltare complexa culturala determina aparitia unei lizibilitati tot mai accentuate a fenomenului cultural care devine astfel mai transparent, în sensul schimbarii caracterului esoteric în unul exoteric. Prin dezoltarea stiintei si a experimentului stiintific, inefabilul cultural rezultat din caracterul sincretic al culturii religioase se atenueaza, dispare, fiind înlocuit de descrieri specializate, cu un caracter tot mai tehnic, exemplul cel mai curent constând în despartirea de mit în filosofie, de invocatia poetica în literatura, etc. Fata de polisemia sincretismului, inventarea genurilor separatoare produce un alt tip de cultura.
Desigur, atunci când am vorbit despre imaginea cartii în textualizare, despre importanta textului, am facut referinta si la rolul de capatâi jucat de simbol si alegorie în perceptia realitatii, în constructia ei. Perceptia propriu-zisa a realitatii este culturala prin aceea ca simbolul si alegoria ca mijloace retorice, sunt reductive, comprima în mod necesar realitatea la optiuni de cunoastere, optiuni dezvoltate în fond din practici ale cunoasterii. Daca am mentionat analogismul gândirii umane, trebuie sa acceptam ca simbolizarea si alegorizarea sunt în general vorbind surse ale valorizarii acestui analogism. Diferentele dintre alegorie si simbol au reiesit cu pregnanta în perioada romantica, atunci când institutiei literaturii si autorului i s-au dat noi dimensiuni în producerea textualizarii culturale. Tot atunci, în perioada romantica, asistam la investirea culturii moderne cu un rol de reconstructie, fie reevaluând trecutul, fie profetizând apropierea iminenta a unui viitor profetizat. În ambele cazuri, alegoria si simbolul sunt folosite pentru critica prezentului. În acest fel, alegoria si simbolul devin unelte ale formelor discursului practicat în diverse domenii, religios, politic, literar, filosofic, chiar stiintific.
|
