TRANZITIA CULTURALA. MODERNITATEA SI PROCESUL DE SECULARIZARE
Termenul de tranzitie este abuzat în prezent, pierzându-si specificitatea. În pofida acestui fapt, merita sa reamintim faptul ca la începuturile Renasterii, termenul a desemnat un anume mod de etalonare a temporalitatii umane, ca practica a vointei de a atinge noi stadii de perfectiune, conduse de un model religios. Tiparul unei viziuni asupra prograsului uman a fost dat de cultura religioasa, si de aici imp 21421x2311v ortanta unei legaturi între tranzitie ca fenomen al schimbarii si secularizare. Ideea de schimbare nu a fost privita cu încredere de nici o autoritate laica ori religioasa, aceasta însemnând ca orice schimbare punea sub semnul întrebarii canonul cultural existent. Ideea unei tranzitii culturale asa cum a fost propusa de da Fiore ramâne ca gen proxim al unei definiri a procesualitatii modernitatii. Tranzitie în acest context cultural general înseamna a lua în seama trandinta de a conserva experienta culturala într-o forma stabila, si tendinta antagonica, de a elibera experienta culturala pentru experiment, pentru noi forme ale noutatii culturale. În acest fel procesualitatea prin care se iveste noul se împlineste într-un contact conflictual între scoli de gândire diferite, reprezentând interpretari opuse asupra realitatii. Traditia instaureaza un primat al panoramei diacronice, experimentul cultural care produce noul, o situare sincronica. Cunoastem aceste doua linii care se confrunta mereu în perceptia moderna asupra tranzitiei, dar este imporrant sa redam acestei perspective duale continutul ei de context cultural. Este înafara oricarei evidente sa sustinem ca traditia nu produce noutate, ori sa ne bazam doar pe experimentul novator fara sa privim sursele acestuia. Prin aceasta trebuie sa privim un lucru pe care modernitatea l-a impus definitiv, si anume ritmul accelerat al tranzitiei. În nici o alta epoca precedenta, schimbarea provocata de reunirea factorilor novatori nu a fost mai pregnanta, si în nici o alta nu s-au produs politici de schimbare atât de evident exprimate pentru a produce o dislocare considerata a aduce un progres binemeritat de societate. Aceste cai de actiune au fost politice, economice, militare, artistice, filosofice, etc. În acest mod schimbarea produsa a urmarit de cele mai multe ori, ori a pretins pe baza unor programe, manifeste, declaratii, ca urmareste un plan dinainte conceput pentru ameliorarea vietii. Ritmul tranzitiei a luat un si mai mare avânt tocmai din aceasta perspectiva a îmbunatatirii vietii, prin aceasta întelegându-se în primul rând apelul de masa pe care modernizarea l-a produs, pentru cel mai mare numar de actori sociali. Secularizarea implica tranzitia. Fara sa definim pe larg acest conceptul de secularizare folosit de Max Weber ( desvrajire a lumii), sa remarcam ca procesul având acest nume desemneaza o experienta de viata în temporalitatea umana, despartita de eternitate. De la bun început secularizarea are drept cadru imanenta. Sub zodia secularizarii omul traieste în veac, are constiinta mortii sale ca individ, mai degraba decât a sfârsitului lumii.
Modernitatea poate fi perceputa în functie de interpretari diferite. Nu se poate exclude, oricâte interpretari am pune în joc, o anumita perceptie conform careia modernitatea este schimbarea accelerata pentru producerea continua a noului în diverse domenii, o activitate de anvergura produsa de societatea capitalista, mai cu seama. În acelasi timp, sa subliniem ca modernitatea reduce considerabil, daca nu complet un stil cultural transcendental, manifestând preferinta pentru imanenta culturala. În modernitate se vorbeste tot mai mult de de-spiritualizarea lumii, de drama omului care se simte tot mai îndepartat de radacinile sale "naturale", întelegând prin aceasta fie trauma dominarii naturii si distrugerii ei graduale, fie incertitudinile provocate de o lume în care religiosul are o pozitie marginala, iar religiozitatea este investita în tehnologie, politica, divertisment. Dupa renumitul sociolog britanic Anthony Giddens, chestiunea producerii noutatii în modernitate nu se datoreaza a ceea ce pâna a cum ar fi tinut de apanajul ritmul accelerat de schimbare prin care capitalismul urmareste producerea de capital nou, ci prin efectul pe care toate aceste schimbari îl au asupra întregii lumi, societati, asupra imaginarului în cele din urma. Giddens gaseste ca factorul care instaureaza noutatea este de fapt reflexivitatea ce se manifesta în diverse domenii de activitate, prin exprimarea criticismului, examinarii altor posibilitati, de fapt prin schimbarea a ceea ce curent se cheama mentalitate. Faptul de a prvvi critic ceea ce tocmai se produce ca noutate, înzeceste ritmul de dislocare pe care noutatea îl aduce, producând o ruptura la nivelul pastrarii pe timp îndelungat a ierarhiilor culturale, (totalitatea formelor culturale), si în consecinta creearea altor noi, impuse din nevoie de noutatea, mai degraba decât din alte nevoi. Reflexivitatea este sursa care accelereaza tranzitia de la o faza a modernitatii la alta. Una din sursele care se aplica consecvent în aceasta directie este rationalizarea si optimizarea. Întregul demers critic al reflexivitatii este orientat de un anumit reductionism interpretativ necesar ideii de operabilitate spre rationalizari si optimizari. Tocmai aici consista si bogatia de posibilitati pe care o asemenea folosinta a reflexivitatii o aduce. Modernitatea introduce o viziune a timpului fragmentat conform careia individul nu mai asteapta "descoperiri" într-o transcendenta care sa aiba si sensul unei salvari. Dislocarea profunda este cea produsa de interpretarea timpului care se limiteza astfel la cel al actiunii, mai degraba decât cel al contemplatiei. Am pus fata în fata aceste doua moduri de interpretare a timpului uman pentru a sesiza modificarea profunda produsa de secularizare, sî prin aceea ca adevarul nu mai apartine revelatiei cât mai ales caii care duce spre revelatie, adica actiunii, care arata versiuni ale adevarului si nu întregul adevar.
Modernitatea poate fi descrisa cu ajutorul a doua perspective care s-au constituit deja care arata procesul de secularizare, si anume societatea capitalista si aparitia statului-natiune. Cele doua procese de institutionalizare sunt strâns legate de procesul de secularizare, de fapt se conditioneza reciproc. Atsfel producerea de marfuri, acumularea de capital, exportul acestuia si crearea de noi piete pentru marirea capitalului, produce efectul unei globalizari accelerate, a unei uniformizari rapide si cresterea unei clase noi care lupta pentru ideea de separare, nu doar a puterilor, ci de limitari pentru dezvoltari ulterioare. Principiul acestor separari succesive care este intrinsec secularizarii poate fi regasit de la transformarea limbilor sacre în limbi moderne, la separarea puterilor în stat, de la separarea bisericii de stat, la granitele dintre disciplinele stiintifice. Separarile produc noutate. O separare importanta priveste despartirea economiei de politica, nu prin aceea ca cele doua nu se influenteaza, ci pentru ca dezvolta domenii din ce în ce mai specifice. Separarea atinge noi limite tocmai prin specializarile care se creaza din praxis-ul uman. Secularizarea aduce neîntrerupt un examen critic asupra realitatii existente, promovând modernizarea prin optimizari succesive, prin rationalizarea si democratizarea întregii societati, proces care este legat de valorile traditional liberale ale societatii capitaliste. Religiosul nu se separa doar de politic, dar ambele entitati devin mai specifice, producând noi rupturi, care la rândul lor cer dezvoltari ulterioare. Aceasta semioza a domeniilor culturale se cere reordonata prin redefinirea perspectivelor globale. Societatea capitalista a faurit nu doar un model economic propriu ci mai înainte de acesta un imaginar, o mentalitate noua. Compartimentarea si dezvoltarile diferitelor specializari au creat de asemenea un tip de control social nou, prin aparitia mai întâi a unei birocratii administrative care sa regleze afacerile de stat, apoi a unor clase de experti care sa controleze productia de bunuri spirituale si materiale, ei însisi producatori de reflexivitate sociala.
Controlul si administratia sferei publice devin în modernitate forme de exercitare ale puterii. Herbert Marcuse observa la un anumit moment dat al dezvoltarii societatii americane demersul clasei politice americane spre o "administrarea totala", caracterizare prin care filosoful german critica noua societate de conum. Pe de alta parte dezvoltarile istorice din cea de a doua jumatate a secolului 20 au demonstrat ca valorile acestei societati de consum si-au impus apelul de netagaduit asupra restului lumii. Democratia anglo-saxona s-a dovedit apta sa aduca rezolvari benefice tensiunilor culturale si sociale. Timpurile de azi sunt timpuri ale secularizarii care s-a petrecut în cultura acestei parti a societatii umane. Transformarile produse la nivelul natiunii care devine dintr-o comunitate etnica una civica promovând un model federalist sunt o alta sursa majora pentru separari ulterioare.
|
