VERSIUNI ALE MODELULUI CULTURAL ROMÂNESC
O premisa de la consideram ca merita a se porni în discutarea modelului cultural autohton este includerea a doua aliniamente de gândire care au fost, sunt opuse, cea a a traditionalistilor, si cea a modernistilor ( sincronistilor), care sunt dupa parerea noastra utile pentru a examina formarea unui model cultural, în pofida diferentelor lor. În acest sens, diferenta dintre traditionalisti si sincronisti compune de fapt o reuniune de motive, elemente care denota si mai aleas conoteaza efortul de crearea a unui model cultural într-un moment resimtit ca al unei necesitati istorice. Acest moment al necesitatii istorice survine dupa realizarea statului unitar român, dupa 1918. Exista desigur antecedente importante care au jalonat calea spre dezbaterea constructiva a modelului românesc, prin prisma fixarii unei identitati comunitare românest 22122d317w i si nu mai putin prin inventarea unui discurs national, care dupa modele occidentale dar si orientale (rusesti) sa permita coeziunea unei viziuni nationale. Dificultatea majora în reperarea unor standarde asimilabile celor occidentale consta în absenta unor scoli de gândire (vezi modelele clasice german, francez, englez, chiar american daca luam în seama chestiunea federalismului american) care sa instaleze un demers propriu.Mai degraba sub patronajul unor gânditori, autori, scriitori, politicieni, modelul cultural românesc cunoaste o afirmare evidenta, în perioada de înflorire maxima a societatii capitaliste românesti, când dezbaterea este libera, permitând mai multe puncte de vedere. Libera sa fie de asemenea intens ideologizata de viziunea narodnicist-samanatorista, ortodoxism, în paralel existând o replica mai palida a unei culturi democratice, liberale, care avea sa dispara dupa un scurt dar intens intermezzo. Din acest punct de vedere apare o tensiune importanta pe care este construit modelul cultural românesc, fie printr-un discurs apologetic, fie printr-unul apocaliptic, aceasta fiind lipsa de adecvare la standardele europene, ori mondiale recunoscute. Si în consecinta una din obsesiile care transfera decalajul în problema recunoasterii identitatii noastre. Rezolvarea decalajului devine pentru multi daca nu pentru aproape toti, o problema de reprezentare a aderarii la standardele europene ori de respingere a acestora. Fie ca se recunoaste decalajul dintre noi si Occident, fie ca acest decalaj este mascat de supralicitarea originalitatii culturii românesti ( vezi teza unei "sinteze dintre Apus si Rasarit", care demonstreaza relaxarea problemei într-un compromis superficial), decalajul, inadecvarea sunt motive principale ale criticii pe care acest model o contine, încercând sa se legitimeze. Astfel, fie critica înapoierii fata de Occident, fie critica imitarii valorilor occidentale, modelul cultural românesc este un model al diviziunii si excluziunii, al unui proces de secularizare abia început ( vezi pulsiunile purismului românesc, târzii fata de alte culturi în secolul 20). Tentativele de a ascunde aceasta tensiune disruptiva au adus o mitologie paseist-romantica, care a cautat originaritatea româneasca fie în arhaitatea culturii noastre pre-crestine, vezi dacismul romanilor, fie în cea crestina anterioara tuturor occidentalilor, românii sunt crestini din timpurile apostolilor, fie în evadari ideologice de tip fascistoid ori comunist. Aceste încercari vor continua atata vreme cât tensiunea care sta la baza modelului cultural autohton nu este investitta într-o constructie sociala, cât este mitologizata si manipulata din punct de vedere politic.
Sa nu uitam ca societatea civila româneasca s-a format dupa faurirea statului român modern, ca ea a suferit trauma dizolvanta a mai bine de o jumatate de veac de dictatura, în care a fost dusa la limita supravietuirii si ca datorita acestui fapt reactia ei a fost slabita pâna la un blocaj strict controlat de putere. Societatea civila româneasca nu a fost pe agenda de lucru a factorilor de putere, deoarece lipsea un principiu esential al constructiei sociale, subsidiaritatea, principiu al culturii politice occidentale. Astfel, inadecvarea la standardele occidentale trebuie observata critic, fara nostalgie ori resemnare, prin masurarea corecta a rationalizarii, normalizarii, optimizarii, si globalizarii. Cazul modelului cultural trebuie de asemenea de-dramatizat de lectiile istoricismului romantic care au prevalat. De-mitologizarea culturii noastre nu trebuie însa sa diminueze eforturile constructive ale unor creatori de modele (Blaga), chiar daca acestea dateaza. În fond caracteristicile culturale ale unui model, exprima tocmai aceasta datare, cultura moderna nu este un model pentru eternitate. Disputa dintre traditionalisti si modernisti trebuie privita ca un angajament de a fixa limitele modelului cultural românesc. Nu atât faptul intens exploatat ca s-ar afla la confluenta unor culturi conteaza aici, ci mai ales ca el exprima un proces de tranzitie culturala, fiind un model modern, nascut sub presiunea modernitatii, lipsit însa de capacitatea de a privi înafara acestui model, deoarece în afara lui nu exista în formele unor institutii. Înafara modernitatii cultura româna este orala, arhaica, rurala. De aceea chestiunea secularizarii în analiza modelului cultural autohton este deosebit de importanta. În aceasta analiza trebuie sa deosebim mai multe praguri, sa privim rolul unor institutii cum sunt biserica, statul si statalitatea româneasca, scoala (iluminismul, Universitatea), capitalismul românesc, formarea grupurilor de interes si a partidelor, problema separarii puterilor în stat. Secularizarea trebuie sa dea seama de asemenea si de existena unui strat profund de religiozitate care este exprimata constant în diferite forme, atitudini. Este de asemenea nevoie de a fixa o cumpana pentru prioritatile de studiere a modelului cultural, anume de a separa unele directii de altele. Daca toate directiile de studiere se resorb de pilda în chestiunea nasterii natiunii române, nu vom avea decât un discurs legitimizator al acestei probleme, eventual reciclarea discursului natîonalist românesc de la sfârsitul secolului 19. Daca însa vom trece la evaluarea fiecarei componente, vom regasi ansamblul care trebuie analizat. Modelul cultural românesc fiind un model modern este si un model reformist, chiar daca ritmul acestor reforme nu este cel mai adesea coordonat cu nevoile de reforma. Dar trebuie sa precizam de asemenea si directia in care vin aceste reforme, aproape în totalitatea lor ele vin dinspre putere, si nu angajeaza masele decat prin mijlocirea unei inteletualitati care apartine de fapt puterii, cel putin pâna în momnetul actual. Momentul în care reformele vor veni din interiorul societatii civile, va fi momentul în care societatea româneasca va deveni constienta de modernitatea ei, o va asuma si exploata pentru perfectionarea ei.
|
