Antigenele sunt substante capabile de a interactiona specific cu receptorii pentru antigen (anticorp, BCR , TCR ). Datorita configuratiei de suprafata, antigenele sunt recunoscute de organism ca straine, ca "non-self". In unele situatii patologice chiar si unele substante proprii ale organismului pot deveni antigenice, nemaifiind recunoscute de organism ca self.
Un agent infectios, indiferent de natura lui, este un mozaic de antigene capabile sa produca un raspuns imunitar.
Antigenele complete au doua proprietati de baza:
imunogenitatea, care este capacitatea unui antigen de a induce un raspuns imunitar (umoral sau/si celular), si
antigenicitatea, care este proprietatea antigenelor de a reactiona in mod specific cu efectorii imuni (anticorpi sau limfocite sensibilizate) a caror producere au indus-o.
Haptenele sunt antigene incomplete lipsite de imunogenitate, deci de proprietatea de a induce ele insile un raspuns imunitar, dar sunt capabile sa reactioneze cu anticorpi specifici. Contradictia din definitia de mai sus se explica prin faptul ca o haptena devine imunogena legata covalent de o molecula mai mare, numita "carrier". Anticorpii care se vor forma vor reactiona la un contact ulterior si cu haptena libera fara ca aceasta sa fie asociata cu carrierul.
Epitopii. Gruparile unui antigen care sunt recunoscute de organism ca "non-self" se numesc epitopi. Partea complementara a efectorilor imuni (anticorpi sau receptori de pe suprafata limfocitelor) se numeste paratop. Un antigen poarta in general mai multi epitopi diferiti fata de care organismul va produce tot atatia anticorpi cu paratopi diferiti. S-au descris si antigene cu epitopi identici repetitivi.
Pozitia epitopilor intr-un antigen este diferita si in functie de aceasta pozitie pot fi recunoscuti de limfocitele - T sau B.
Epitopii care vor fi recunoscuti de anticorpi sau limfocitele B sunt proeminente ale unor molecule ghemuite la suprafata antigenului si se numesc epitopi structurali sau epitopi B. Acesti epitopi nu sunt antigenici decat in stare nativa, denaturarea proteinei modificand aspectul acestor epitopi.
Figura 30 - Epitopii B
Limfocitele T recunosc doar epitopi situati in interiorul moleculei de antigen si care sunt peptide scurte (8-10 aminoacizi). Acesti epitopi liniari se numesc epitopi secventiali sau epitopi T. Ei sunt recunoscuti de limfocitelele T doar dupa prelucrarea antigenului de catre macrofag si dupa ce ajung la suprafata acestuia.
Figura 31 - Epitop T
Deci, limfocitul B recunoaste epitopul ca o parte a moleculei intacte de antigen, pe cand limfocitul T isi vede epitopul corespunzator doar dupa descompunerea moleculei. Cu alte cuvinte, limfocitul T recunoaste o portiune "ascunsa" din carrier iar limfocitul B haptena.
Antigenele pot fi timodependente stimuland sistemul imun prin intermediul limfocitelor T dupa prelucrare macrofagica si timoindependente care stimuleaza direct limfocitele B, in stare nativa, fara interventia limfocitelor T. Antigenele timodependente sunt proteine, iar cele timoindependente sunt in general polizaharidele si antigenele cu epitopi repetitivi.
Factori care influenteaza imunogenitatea. Intensitatea raspunsului imun fata de un antigen este in functie de natura chimica, greutatea moleculara, persistenta in organism, doza, ritmul, calea, intervalul si calea de administrare. Cunoasterea raspunsului in functie de acesti factori sta la baza elaborarii calendarului de vaccinari.
Microorganismele sunt mozaicuri de antigene. Acestea sunt fie corpusculare legate de structura microorganismului (bacterii, virusuri fungi etc.), sau eliberate in mediu dupa distrugerea microorganismului (endotoxinele), fie solubile, secretate de microorganism in mediul inconjurator (enzime, exotoxine).
Dintre antigenele corpusulare, cele mai importante sunt antigenele de suprafata (polizaharidele capsulare, componente ale peretelui celular, antigene flagelare).
Componentele de suprafata a florei microbiene normale a organismului favorizeaza colonizarea acesteia in nisele naturale, cum ar fi cavitatea bucala, faringele, intestinul gros etc. Antigenele acestei flore au o importanta deosebita, deoarece datorita lor organismul se imunizeaza ocult, rezultatul fiind aparitia anticorpilor naturali, cu rol in apararea antiinfectioasa.
Antigenele care sunt implicate in patogenitatea agentilor infectiosi se numesc antigene de patogenitate. Dintre acestea amintim:
antigenele capsulare (Streptococcus pneumoniae, Klebsiella, Bacillus anthracis, antigenul de invelis Vi al bacilului tific, antigenul K al bacilului coli enteropatogen etc.),
antigenele de perete (antigenul O din peretele bacteriilor gram-negative, proteina M a streptococului de grup A),
exoenzimele (coagulaza, hemolizinele secretate de Staphylococcus aureus, fibrinolizinele streptococului beta-hemolitic de grup A etc.),
exotoxinele (difterica, tetanica, diferitele enterotoxine etc.)
Imunogenitatea antigenelor bacteriene depinde de mai multi factori, cum sunt: predispozitia genetica a gazdei, cantitatea, forma de prezentare a antigenului, care practic nu este niciodata pur, fiind combinat cu diversi adjuvanti sau carrieri ce apartin peretelui bacterian, cililor, capsulei etc. La acesti factori se mai adauga variabilitatea antigenica a unor microorganisme si modificarile pe care le pot suferi antigenele bacteriene in organism.
Componentele bacteriene intracelulare pot fi si ele antigenice, dar numai in cazul in care se elibereaza in mediu dupa liza bacteriei.
Raspunsul imunitar difera, de asemenea, in functie de habitatul bacteriilor in organismul infectat, Astfel, agentii infectiosi care se inmultesc in mediul extracelular induc un raspuns predominant umoral, pe cand cei cu habitat facultativ sau obligatoriu intracelular un raspuns predominant celular.
Structura antigenica a agentilor infectiosi este importanta deoarece pe baza ei putem recunoaste diferitii agenti prin intermediul serurilor imune care contin anticorpi specifici cunoscuti.
Figura 32 - Superantigenele
Superantigenele sunt antigene care stimuleaza in mod necontrolat si dramatic proliferarea limfocitelor T. Ca urmare, limfocitele vor secreta cantitati deosebit de mari de citokine, care determina manifestari clinice foarte grave, cum este socul.
Foarte multe exotoxine bacteriene functioneaza ca superantigene. Astfel, de pilda, exotoxinele secretate de S.aureus sunt superantigene responsabile de manifestarile clinice ale socului toxic stafilococic. Eritrotoxinele streptococice sunt, de asemenea, superantigene.
|
