APARATUL DIGESTIV

APARATUL DIGESTIV

ANATOMIE ^:^'' " ; ,

CAVITATEA BUCALĂ

Este primul segment al aparatului digestiv. Are doua parti:

vestibulul bucal, între obraji si arcadele dentare;

cavitatea bucala propriu-zisa, la interiorul arcurilor dentare. Aici se gaseste
limba.

Cavitatea bucala este delimitata astfel:

anterior, orificiul bucal, marginit de buza superioara si inferioara, unite
lateral prin comisuri;

-posterior-comunicarea cu faringele, printr-un spatiu numit istm faringian;

lateral, obrajii, care de la exterior spre interior sunt formati din piele, corpul
adipos, muschiul buccinator si mucoasa bucala. Obrazul este strabatut de canalul
glandei parotide, care se deschide în vestibulul bucal, în dreptul molarului doi
superior, pe o proeminenta numita papila parotidiana.

Aplicatie practica: aceasta papila devine rosie si foarte bine vizibila în parotidita epidemica (oreion):

peretele superior este format spre anterior de palatul dur (osos) iar spre
posterior de palatul moale, reprezentat de valul palatin, la mijlocul caruia atârna
lueta (omusorul);

peretele inferior, format de muschii suprahioidieni (hioidul este un os mic,
mobil, în regiunea anterioara a gâtului). Pe acest perete, se gaseste LIMBA.

Limba este un organ muscular, format din trei parti: vârf, corp (partea orizontala si mobila) si radacina (partea Verticala, de deasupra hioidului, mai putin mobila). Limba prezinta, de asemenea, doua margini laterale, o fata superioara si o fata inferioara, care este legata de planseul bucal printr-o plica mucoasa, numita frâul lingual. în structura organului, putem descrie urmatoarele componente:

scheletul fribros, reprezentat de septul limbii (perete fibros antero-poste-
rior) si de aponevroza limbii, care este o tunica fibroasa situata sub mucoasa linguala;

musculatura linguala, reprezentata de muschi intrinseci (încep si se termina
în limba) si de muschi extrinseci (pleaca de pe oasele vecine si se termina în limba);

tunica mucoasa acopera limba la exterior. La limita dintre corp si radacina,
pe fata superioara a limbii, este santul terminal. Acesta are forma literei V deschisa
anterior. Mucoasa prezinta mici proeminente, numite papile linguale, care dau limbii
uri aspect catifelat. Acestea pot fi de mai multe feluri. Cele mai mari, în numar de
10-12, se gasesc anterior de V-ul lingual si se numesc papile valate, si contin
muguri gustativi. Alte tipuri de papile sunt: fungiforme, filiforme, foliate si conice;

glandele limbii sunt de tip mucos, seros, mixt, si sunt raspândite în mucoasa
linguala;

foliculii limfatici sunt dispusi neregulat în mucoasa, la radacina limbii.
Totalitatea lor formeaza amigdala linguala.

Vascularizatia:

arterele linguale, dreapta si stânga, pleaca din carotida externa;

venele se varsa în vena jugulara interna.
Inervatia este complexa:

inervatia motorie, care asigura mobilitatea organului, se face prin nervul hipoglos;

inervatia senzitiva generala, pentru senzatiile tactile, termice, dureroase,
este realizata de nervul lingual (ramura din trigemen);

inervatia senzoriala, pentru informatiile gustative, se face printr-o ramura
a facialului în 2/3 anterioare, si prin ramuri ale nervilor vag si glosofaringian în 1/3
posterioara. . "

. <: '. ,'r...-.; "

GLANDELE SALIVARE

Sunt glande cu secretie externa. Exista glande mici, raspândite în mucoasa peretilor cavitatii bucale, dar exista si trei glande mari în vecinatatea acestei cavitati. Cele trei glande mari sunt: glanda parotida, glanda submandibulara si glanda sublinguala.

GLANDA PAROTIDĂ

Este cea mai mare dintre glandele salivare. Ocupa spatiul dintre ramura mandibulei si procesul mastoid. Are o parte superficiala, care poate fi palpata lateral de ramura mandibulei, si o parte profunda, care poate ajunge pâna aproape de faringe. Partea superficiala se continua cu canalul glandei, numit duet parotidian. Acesta perforeaza obrazul si se deschide în vestibulul bucal. Prin glanda parotida trec, dinspre super­ficial spre profund, nervul facial, vena jugulara externa si artera carotida externa.

Inervatia parasimpatica a glandei este data de nervul glosofaringian, iar inervatia simpatica are originea în ganglionul simpatic cervical superior.

Aplicatie practica: infectia glandei parotide cu virusul urlian provoaca boala numita oreion. Aceasta se manifesta prin tumefactia dureroasa a glandei parotide.

GLANDA SUBMANDIBULARĂ

Se gaseste inferior de planseul cavitatii bucale. Canalul ei strabate acest planseu si se deschide lateral de frâul lingual, pe o proeminenta a mucoasei, numita caruncula sublinguala. Glanda este inervata parasimpatic de nervul facial, iar simpatic din ganglionul cervical superior.

GLANDA SUBLINGUALĂ '

i .: :..'.. Este asezata în grosimea planseului cavitatii bucale. Ridica mucoasa planseului, formând plica sublinguala. Canalul glandei se deschide tot pe caruncula sublinguala. Inervatia este din aceleasi surse ca la glanda submandibulara.

FARINGELE

Este o cavitate cu peretii musculo-aponevrotici, în care se intersecteaza calea respiratorie cu calea digestiva. Este asezat posterior de cavitatile nazala si bucala, si inferior de baza craniului. Dupa raporturile anterioare, faringele se împarte în trei parti: nazo- oro- si laringofaringe.

Nazofaringele este partea superioara. El comunica anterior, prin doua orificii numite choane, cu cavitatea nazala. Pe peretii laterali ai nazofaringelui se gasesc orificiile celor doua tube auditive (doua canale musculocartilaginoase, prin care urechea medie comunica cu faringele).

Aplicatie practica: asa se expica de ce inflamatiile faringiene se pot complica cu inflamatii ale urechii medii, numite otite.

Tavanul nazofaringelui se numeste fomix. Aici se gasesc aglomerari de celule limfatice, care formeaza amigdala faringiana.

Aplicatie practica: acestea se pot hipertrofia, formând asa-numitele vegetatii adenoide (polipi), care obstrueaza partial choanele.

Orofaringele este partea intermediara. El comunica anterior cu cavitate» bucala. De pe laturile valului palatin, coboara spre planseul bucal doua plici urni ate, una anterioara si una posterioara. Spatiul cuprins între ele si radacinii limbii w numeste istm faringian, si face trecerea între cavitatea bucala si orofunngc, IV laturile istmului, de fiecare parte, între cele doua plici arcuutc, se gasesc ionii amigdaliana. In partea ei inferioara, se afla amigdala (tonsilu) palatina, un orgmi de tip limfoid (contine aglomerari de celule limfatice).

Aplicatie practica: inflamatia acestui organ se numeste amigdalitfl,

Laringofaringele este partea inferioara a faringelui. Arc raport spre unlunnr cu orificiul laringelui. Pe marginea lui superioara, spre anterior, se gaseste o formatiune aproximativ circulara, cu structura cartilaginoasa, numita upiglota (în deglutitie, epiglota coboara si acopera laringele). Postero-inferior, la nivelul verte­brei C5, faringele comunica cu esofagul.

Structura: peretele faringelui este tapetat la interior de tunica mucoasa, cnrc contine tesut limfoid, ce formeaza asa-numitul inel limfatic peri faringian, cu rol în apararea locala antimicrobiana. Urmeaza tunica submucoasa, cu aspectul unei aponevroze intrafaringiene. Aceasta este acoperita de tunica musculara, formata de cei trei muschi constrictori ai faringelui (muschi striati: superior, mijlociu si inferior). La exterior, este adventicea, formata din tesut conjunctiv fibros.

Inervatie: senzitiv nervul glosofaringian, iar motor, nervii glosofaringian si vag.

ESOFAGUL

Este un organ cu aspect tubular, cu directie verticala, care leaga faringele de stomac. Are o lungime de aproximativ 30 cm si, dupa regiunile pe care le strabate, are trei parti: cervical, toracic si abdominal.

Esofagul cervical coboara între coloana vertebrala (posterior) si trahee (anterior).

Esofagul toracic coboara prin mediastin (regiune topografica ce contine toate viscerele cuprinse între cei doi plamâni) gasindu-se posterior de trahee si mai apoi de cord. La nivelul T4, bronhia principala stânga si arcul aortic comprima esofagul, determinând strâmtoarea bronhoaortica.

Aplicatie practica: corpii straini ingerati accidental se opresc de obicei la livelul acestei strâmtori.

Esofagul abdominal are 1-2 cm lungime si se termina la orificiul cardia. Vine în raport anterior cu lobul stâng al ficatului. Structural, peretele esofagian este format din patru tunici:

tunica mucoasa (la interior) are un epiteliu pavimentos nekeratinizat, cu
numeroase glande mucoase;

~ tunica submucoasa, din tesut conjunctiv lax;

lumea musculara, formata din fibre striate în partea superioara; si din fibre
netede în partea inferioara;

tunica advcntice (la exterior), din tesut conjunctiv fibros.

Inervati» esofagului este asigurata de nervul vag, iar vascularizatia de ramuri ale aortei, numite artere esofagiene. Sângele venos ajunge în vena cava superioara.

STOMACUL

Este un organ musculo-cavitar, asezat în etajul supramezocolic al cavitatii abdominale. Se proiecteaza în epigastru si partial în hipocondrul stâng. Este intrapcritoneal si mobil. Se întinde de la orificiul cardiei, pâna la orificiul piloric. Are o lungime de aproximativ 25 cm, si o capacitate de 1300-1500 ml.

Configuratie externa (fig. 7.1).

Stomacul are o fata anterioara si una posterioara. Marginea lui dreapta se numeste mica curbura, iar marginea stânga se numeste marea curbura. Didactic, stomacul poate fi divizat în doua parti. Prima este partea verticala, formata din regiunea cardiei, fundul stomacului (punga cu aer) si din corpul stomacului. A

doua este numita parte orizontala si este formata la rândul ei din doua segmente:

canalul piloric, întins aproximativ
3 cm la stânga orificiului piloric;

- antrul piloric, situat la stânga canalu­lui piloric, pâna la o linie imaginara care prelungeste inferior mica curbura. Antrul este în continuarea corpului gastric. Orificiul cardiei nu are un sfincter propriu. Spre deosebire de acesta, musculatura circulara de la nivelul pilorului formeaza sfincterul piloric, bine individualizat.

Stomacul este mentinut în pozitie prin ligamente, care îl fixeaza de organele vecine.

Raporturi:

Fundul stomacului vine în raport
anterior cu grilajul costal, imediat la stânga
apendicelui xifoid.

Aplicatie practica: percutia acestei zone produce un sunet timpanic, datorita acumularii de aer din fundul stomacului.

Corpul stomacului vine în contact anterior cu lobul stâng hepatic si peretele
anterior al abdomenului.

Raporturile posterioare se fac prin intermediul unei prelungiri a cavitatii
peritoneale, numita bursa omentala. Aceasta are aspectul unui diverticul perito­
neal, în care se intra printr-un orificiu numit hiatul Winslow. Acesta se gaseste
posterior de pediculul hepatic.

Posterior stomacul are raport cu pancreasul, artera splenica, rinichiul stâng si splina.

Structura stomacului

De la interior spre exterior, peretele gastric este format din:

Tunica mucoasa. Aceasta formeaza pliuri verticale în corpul gastric, si
orizontale în antru. La suprafata ei se pot distinge cu ochiul liber zone circulare
numite arii gastrice, în care se deschid glandele gastrice. Epiteliul mucoasei este
de tip cilindric simplu si contine glandele gastrice care sunt de mai multe tipuri:

glande cardiale, cu secretie de mucus;

glande gastrice propriu-zise. Se gasesc la nivelul fundului si corpului gas­
tric. Secreta enzime, acid clorhidric, mucus si factorul intrinsec (necesar
absorbtiei vitaminei B-12);

glande pilorice, care secreta mucus si gastrina.

- Tunica submucoasa, formata dintr-o patura de tesut conjunctiv lax, ce contine plexul nervos Meissner, si o importanta retea vasculara.

Aplicatie practica: un ulcer gastric evolutiv, ajuns în submucoasa, erodeaza vasele si produce o hemoragie importanta.

Tunica musculara, care este formata din trei straturi: superficial longitudi-
nai, intermediar circular, si profund oblic. Aceste fibre oblice înconjoara ca o
cravata orificiul cardiei, asigurându-i astfel o mai buna închidere. Musculara contine
plexul nervos Auerbach.

Tunica seroasa, reprezentata de peritoneu. Vascularizatia stomacului                               

Din trunchiul celiac (ramura anterioara a arterei aorte abdominale), pleaca urmatoarele artere: gastrica stânga, splenica si hepatica comuna. Aceste artere dau ramuri care se unesc între ele, formând doua cercuri arteriale, pe mica si pe marea curbura.

Venele stomacului au acelasi traseu cu arterele, si duc sângele în vena porta, în jurul vaselor exista plexuri nervoase, care patrund împreuna cu ramurile arteriale în peretele gastric. Inervatia parasimpatica provine din nervul vag, iar cea simpatica din ganglionul simpatic celiac.

în raport cu arcadele vasculare, exista numerosi ganglioni limfatici. Vasele limfatice ale stomacului sunt larg anastomozate cu limfaticele organelor vecine, mai ales cele hepatice.

Aplicatie practica: se explica astfel frecventa metastazare a cancerului gas­tric pe cale limfatica, în organele vecine.

DUODENUL

Este un segment al tubului digestiv situat în continuarea stomacului. Are o lungime de aproximativ 25 de cm. Poate fi considerat prima parte a intestinului subtire. Spre deosebire de acesta, este însa imobil, datorita asezarii sale retro-peritoneale. Pe ansamblu are forma de potcoava, în concavitatea careia se gaseste capul pancreasului. Duodenul începe la santul duodeno-piloric si se termina la flexura duodeno-jejunala. Are mai multe parti (fig. 7.2).

Raporturi:

anterior: fata viscerala a ficatului, vezica biliara, mezocolonul transvers.

Posterior: canalul coledoc, vena porta, rinichiul drept.

La stânga: capul pancreasului, cuprins în concavitatea (potcoava) duodenala.
Structura:

De la exterior spre interior, peretele duodenal este format din:

tunica seroasa, reprezentata de peritoneu;

tunica musculara, cu fibre longitudinale la exterior si circulare la interior,
între cele doua straturi, este plexul nervos Auerbach;

tunica submucoasa, formata din tesut conjunctiv lax. Contine foliculi
limfatici, plexuri vasculare si plexul nervos Meissner. Glandele duodenale Bumner
ajung pâna în submucoasa;

tunica mucoasa, cu plici circulare si vilozitati intestinale. Contine glande
intestinale si duodenale, în duodenul descendent, exista doua proeminente ale
mucoasei. Acestea sunt:

papila duodenala mare, în care se deschid reunite canalele pancreatic princi­
pal si coledoc;

papila duodenala mica, superior de prima, în care se deschide canalul pan­
creatic accesor. _:

JEJUNO-ILEONUL ' '\

Este partea mobila, intra-peritoneala a intestinului subtire. Are o lungime de aprox. 5-6 m, fiind cuprins între flexura duodeno-jejunala si valva ileocecala. Dupa ce înveleste intestinul subtire, peritoneul formeaza o structura ligamentara, numita mezenter, care se insera pe peretele posterior al trunchiului, între foitele mezenterului, trec vasele intestinale. Datorita lungimii mari, intestinul subtire formeaza anse.

JEJUNUL ' '..""" ' ."''

Este prima parte a intestinului subtire. Reprezinta aprox. 3/5 din lungimea acestuia. Ansele lui sunt relativ orizontale. Are mai multe plici circulare, iar foliculii limfatici din submucoasa sunt solitari.

ILEONUL

Reprezinta aprox. ultimele 2/5 din lungimea intestinului subtire. Ansele sale sunt relativ verticale, are mai putine plici circulare, iar în submucoasa foliculii limfatici sunt agregati, formând placile Peyer.

Raporturi:

anterior, epiploonul mare si peretele abdominal;

posterior, organele retroperitoneale;

lateral, colonul ascendent (în dreapta) si descendent (în stânga);
- superior, mezocolonul transvers;

inferior, organele pelvine.

Vascularizatia arteriala: prin ramura aortei abdominale numit!) itrleui mezenterica superioara. Aceasta formeaza arcade în mezentcr, din care pIcuuA i anini i drepte la intestin.

Vascularizatia venoasa: se face prin vena mezenterica superioara, care duce sângele spre vena porta.

Structura: în general aceeasi ca la duoden. Mucoasa prezinta caractenstu plici circulare si vilozitati intestinale.

Vilozitatile intestinale sunt diverticuli epiteliali ai mucoasei, de 0,5-1,5 mm lungime, cu o densitate de cea 1000/cm. Prezinta un epiteliu simplu, prismatic. Celulele acestuia au pe marginea libera microvili, vizibili la microscopul elec­tronic, în axul vilozitatii, o arteriola se desface într-un sistem de capilare, din care pleaca o venula. în centrul vilozitatii, exista un vas limfatic, numit chilifer central.

INTESTINUL GROS.

Este ultima parte a tubului digestiv. Se deosebeste de intestinul subtire, prin diametrul mai mare, si prin prezenta unor dilatatii numite haustre, separate între ele de plici semilunare. Intestinul gros are de-a lungul sau trei benzi musculare longitudinale, numite tenii, pe care se insera ciucuri de grasime numiti apendici epiploici.

Intestinul gros este format din mai multe segmente:

Cecul, prima parte a intestinului gros, cu aspect de fund de sac. Este asezat
în fosa iliaca dreapta, în peretele cecal medial se termina ileonul, la nivelul unei
formatiuni numite valva ileocecala. Inferior de aceasta, cecul prezinta un diverticul
lung de 3-10 cm, numit apendice vermiform. .>.'.-..

159

Aplicatie practica: inflamatia acestuia se numeste apendicita. Simptomele bolii sunt diferite, în functie de pozitiile diferite ale apendicelui (infero-medial, retrocecal, latero-cecal, subhepatic si retro-cecal) (fig. 7.3).

Colonul Ascendent. Urca prin flancul drept abdominal. Este retroperitoneal si imobil. Are 15-20 cm lungime, începe la valva ileo-cecala, si se termina la flexura colica dreapta.

Colonul Transvers. începe la flexura colica dreapta si se termina la flexura colica stânga. Are aprox. 50 cm lungime. Este intraperitoneal si mobil. Mezoul sau se numeste mezo-colon transvers si se insera pe peretele posterior al trunchiului.

Colonul Descendent. Coboara prin flancul stâng, si se termina în fosa iliaca stânga. Are aprox. 25 de cm lungime si este retroperitoneal.

Colonul Sigmoid. începe în fosa iliaca stânga si se termina pe linia mediana, la joncti­unea recto-sigmoidiana. Are o lungime de cea. 40 de cm, si este intraperitoneal si mobil. Mezoul sau se numeste mezosigmoid.

Aplicatie practica: când sigmoidul prezinta un exces de mobilitate si lungime, se poate torsiona, boala numindu-se volvulus de sigmoid. Rectul. Ultima parte a intestinului gros, lung de circa 20 de cm. începe la nivelul vertebrei S3, si se termina la anus. Are o parte pelvina partial intraperitoneala, numita amputa rectala, si un segment distal de aprox. 4 cm lungime, care traverseaza perinetil, numit canal anal. Acesta se termina la, orificiul anal (fig. 7.4). Vuxcnldri:u\it::

'wul, colonul ascendent si 2/3 drepte din colonul irunsvcrs primesc sânge arterial din urtcrn inc/.cntcrica superioara, si dre-sAiigdc¹ venos prin vena mezenterica în vena porta.

Treimea stimga a colonului transvers,
colonul descendent si partea superioara a
rectului sunt vuscularizate de artera si vena
mezenterica inferioara.

Partea inferioara a rectului este
vascularizata de ramuri rectale din artera si
vena iliaca interna.

Aplicatie practica: hemoroizii externi sunt dilatatii de tip varicos ale venelor sub­cutanate, din jurul orificiului anal.

GLANDELE ANsXE ALE HĂULUI DIGESTIV

n     ' .' '..: ,' ^:; . ', ''^r:_:-'.''.       

. '<-:' ' ' "---.' FICATUL ' ' ""

.

Este un organ parenchimatos (plin), intraperitoneal, supramezocolic. Este considerat drept o glanda anexa a tubului digestiv. Se gaseste în hipocondrul drept, partea superioara a epigastrului si o parte din hipocondrul stâng. Limita superioara ajunge pâna în spatiul cinci intercostal stâng (putin mai sus în dreapta). Marginea inferioara este la nivelul rebordului costal drept.

Aplicatie practica: marginea inferioara nu se poate palpa în mod normal. Devine palpabila în hepatite. Inspirai profund, coborând ficatul, faciliteaza palparea marginii inferioare.

Configuratie externa:

Ficatul prezinta o fata diafragmaticâ (superior), o fata viscerala si o margine inferioara.

Fata diafragmatica este convexa si împartita prin existenta ligamentului falciform în lobul stâng si lobul drept.

Fata viscerala este situata inferior. Este împartita, printr-un sistem de santuri dispuse în forma literei H, în 4 lobi: drept, tâng, patrat (ant.) si caudat (posterior) în jumatatea anterioara a santului drept, se gaseste vezica biliara, în jumatatea posterioara, trece vena cava inferioara. Prin santul stâng, trec doua ligamente rezultate din obliterarea unor vase existente în perioada intrauterina (ligamentul rotund, spre anterior si ligamentul venos, spre psoterior). Prin "bara" transversala a H-ului (corespunzând hilul hepatic), trec elementele pediculului hepatic: canalul hepatic comun, artera hepatica, vena porta, vase limfatice si nervi vegetativi.

Raporturi:

^i; - Fata superioara este în contact cu diafragma, prin intermediul careia vine în raport cu coastele, pleura, plamânii si pericardul.

' - Fata inferioara este în contact cu organele din santurile descrise mai sus. Aceasta fata acopera primele doua parti ale duodenului, capul pancreasului, flexura colica dreapta si rinichiul drept.

- Structura ficatului

Ficatul este acoperit la exterior de o capsula fibroasa si greu extensibila, fdafte bine inervata senzitiv, învelita la rândul ei de peritoneu. Aplicatie practica: durerea hepatica este cauzata de presiuni sau tractiuni asupra acestei capsule, fie din interiorul, fie din exteriorul organului.

Ficatul este împartit, pe criterii de repartitie a vaselor, în doi lobi, drept si stâng.

Fiecare lob este format din 2 segmente. Segmentele sunt formate dintr-o multitudine de lobuli, de dimensiuni microscopice. Lobului este cea mai mica portiune de tesut hepatic, care are o unitate de structura si functie. Teoria clasica prezinta lobului ca fiind format din cordoane de celule hepatice (hepatocite) dispuse radiar în jurul unei vene centrolobulare. între lobuli se formeaza spatii porte interlpbulare,_tîn care se gases.c ramificatii din vena porta, canalul hepatic si calea biliara, în interiorul lobului, intre cordoanele de hepatocite, trec capilarele sinusoide.

11 - Anatomia si fiziologia omului - cd. 116

Acestea unesc ramura venei po'rte din spatiul portal, cu vena centrolobularâ (sinusoidele reprezinta modul în care se termina vena porta în ficat, prin capilari-zare). La periferia lobulului, în sinusoide, se deschid si ramificatiile din artera hepatica, astfel ca la hepatocite ajunge sânge care contine atât oxigen cât si substante nutritive. Intre polul celulelor hepatice care^?nu vine în contact cu capilarele sinuso­ide, se formeaza capilare biliare, care dreneaza bila-spre exteriorul lobului. Venele centrolobulare conflueaza treptat, formându-se în final trei vene¹ hepatice, care se deschid în vena cava inferioara.

Vascularizatia ficatului este dubla, nutritiva si functionala. Cea nutritiva este
reprezentata de artera hepatica, care aduce sânge oxigenat.

Vascularizatia functionala este reprezentata de vena porta, care aduce de la tubul digestiv sânge cu substante nutritive.

Cele doua sisteme fuzioneaza la nivelul capilarelor sinusoide:

Aplicatie practica: medicamentele sau substantele-toxice, absorbite din tubul digestiv, ajung, pe calea venei porte, mai întâi în ficat.

,, _v CĂILE BILIARE " >

Sunt formate dintr-un sistem de canale prin care circula bila dinspre;'ficat spre duoden. Pot fi împartite topografic în cai biliare intra- si extrahepatice.

Caile intrahepatice încep la nivelul lobului hepatic si se unesc progresiv, formând canale din ce în ce mai mari, pentru a se termina în final prin canalele hepatice drept si stâng.

Caile extrahepatice: prin unirea celor doua canale hepatice, drept si stâng, rezulta canalul hepatic comun, care se continua cu canalul coledoc. Acesta se

deschide în duoden, împreuna cu canalul pancreatic principal, la nivelul unei proeminente a mucoasei numita papila duodenala mare. Aceasta papila contine fibre musculare circulare, care formeaza sfincterul lui Oddi (fig. 7.5.).

Canalul hepatic comun si, canalul
coledoc formeaza calea biliara principala.
Aplicatie practica: blocarea
acesteia (calculi, inflamatii, compresii)
împiedica ajungerea bilei în duoden, si
defineste sindromul de icter mecanic.
Exista si o cale biliara secundara
reprezentata prin vezica biliara si canalul
cistic. Acesta se uneste cu calea princi­
pala, la limita dintre canalul hepatic
comun si coledoc. ,

Vezica 'biliara este un organ cavitar, asezat pe fata viscerala a ficatului.

Are o lungime de 8-10 cm, si o capacitate de 30-50 ml. I se pot descrie trei parjt;,fundul (care depaseste inferior marginea ficatului), corpul si colul. Acesta dijiiurma, se continua cu canalul cistic. ....... Aplicatie practica: blocarea canalului cistic cu un calcul exclude vezica din

circuitul biliar.

Pe fata inferioara, vezica este acoperita de peritoneu. Ea vine în raport cu duodenul si flexura colica dreapta.

Aplicatie practica: acest raport explica posibilitatea formarii unor fistule între vezicula biliara, colon sau duoden.

PANCREASUL'

Este o glanda mixta, asezata retroperitoneal. Este un organ parcnchi-matos, alungit, cu o dispozitie transversala la baza epigastrului si o lungime di-circa 15-18 cm.

Configuratie externa: este format din cap, corp si coada. Capul este siliiMi in partea dreapta. Are o prelungire inferioara numita proces uncinat, marginita In bâza de o adâncitura numita incizura pancreatica (prin aceasta trec vasek-mezenterice superioare).

Raporturi: capul pancreasului este încadrat de concavitatea duodenului, cele doua organe fiind strâns unite.

Aplicatie practica: din aceasta cauza, în tumorile din regiune, se practica duodenopancreatectomie cefalica, prin care sunt extirpate ambele organe simultan.

Anterior de pancreas trece radacina mezocolonului transvers. Superior de aceasta, pancreasul are raport cu artera splenica si fata posterioara a stomacului.

Aplicatie practica: un ulcer al fetei posterioare gastrice îsi poate continua evolutia, printr-o penetratie în pancreas.

Inferior de radacina mezocolonului, pancreasul are raport anterior cu ansele intestinale.

: Posterior de capul pancreasului trec canalul coledoc, vena porta si vena cava inferioara. Pancreasul trece peste coloana vertebrala si artera aorta, si ajunge cu coada pâna în hilul splinei.

Structura pancreasului: histologic, are o componenta endocrina si una exocrina. Partea exocrina este formata din acini, grupati în lobuli. Secretia exocrina ajunge în duoden, la nivelul papilei duodenale mari, prin canalul pancreatic princi­pal Wirsung, si prin canalul pancreatic accesor Santorini (la nivelul papilei duodenale mici), înainte de varsare, canalul Wirsung se uneste cu canalul coledoc.

Componenta endocrina este formata din grupuri de celule numite insule pancreatice, raspândite printre acinii glandulari. Insulele sunt alcatuite din celule alfa, secretoare de glucagen si celula beta, secretoare de insulina. Secretia hormonala se varsa direct în sânge, în retelele de capilare care înconjoara insulele.

Aplicatie practica: scaderea secretiei de insulina (principalul hormon hipo-glicemiant), determina aparitia diabetului zaharat.

VENA PORTĂ , - .

Este o vena care transporta sângele încarcat cu substante nutritive de la tubul digestiv, la ficat, începe la nivelul peretelui tubului digestiv, printr-un sistem de capilare, care se unesc progresiv în vase din ce în ce mai mari. în final vena porta se lorniea/a prin unirea venei mezenterice superioare (care aduce sângele de la intestinul subtire si 2/3 drepte ale intestinului gros) cu vena hiezenterica inferioara (care aduce sângele de la restul intestinului gros) si cu vena splenica (care aduce sângele de la splina). Formarea are loc posterior de pancreas. Vena porta trece apoi prin pcdiculul hepatic si intra în ficat, unde se ramifica. Ultimele ramificatii din spatiul portal se continua cu capilarele sinusoide (deci vena porta are caracteristic faptul ca începe si se sfârseste printr-un sistem tie capilare).

PERITONEUL '

Este o membrana (seroasa) care acopera la interior peretii cavitatii abdomino-pelvine, si înveleste cea mai mare parte a organelor interne. Este de fapt un sac închis, ce limiteaza cavitatea peritoneala. Este format din doua componente, în continuare una cu cealalta:

peritoneul visceral, care acopera diferitele organe;

peritoneul parietal, ce tapeteaza la interior peretele abdomino-pelvin.

în cavitatea peritoneala, exista aproximativ 100 ml de lichid peritoneal, ce usureaza mobilitatea viscerelor.

Fata de cavitatea peritoneala, exista un spatiu extraperitoneal, subdivizat în spatiile pre-, retro- si subperitoneal. în spatiul retroperitoneal, se gasesc vasele mari (artera aorta abdominala si vena cava inferioara), rinichii si ureterele. Fata de raportul cu periloncul, viscerele pot fi intraperitoneale, partial retroperitoneale sau leliopcritoneale (fig. 7.6).

Organele intraperitoneale .sunt legate de peretele abdominal posterior, printr-o formatiune perito­neala cu aspect ligamentar, numita mezou. Acesta este format din doua foite, printre care trec vasele si nervii organului respectiv. Mezo-* colonul transvers, împarte cavita­tea peritoneala într-un etaj supra-mezocolic si un etaj inframezocolic (fig. 7.7). Acesta din urma este împartit de mezenter (mezoul intes­tinului subtire) în spatiile mezen-^; terico-colice drept si stâng.

Aplicatie practica: peritoneul este foarte bine inervat senzitiv. Drept urmare, lezarea lui este însotita de durere intensa Inflamatia peritonemui se numeste' pentomta si este însotita de o contractura musculara specifica, numita aparare musculara.

FIZIOLOGIA DIGESTIEI

Digestia reprezinta totalitatea procese­lor fizico-chimiCe pe care le sufera princi­piile alimentare în tubul digestiv în vederea absorbtiei. Principiile alimentare reprezinta un amestec eterogen de substante chimice, organice si anorganice, care odata ajunse în organism servesc la cresterea acestuia precum si la mentinerea troficitatii tisulare. Digestia alimentelor începe în cavitatea bucala si sfârseste în intestin.

Flg.

I. ficat: 2. stomac; 3. pancreas; 4. colon transvers; 5. etaj siipi'ame'octilic; 6 inczo-colon transvers: 7. etaj inframe:ocolic,

DIGESTIA BUCALA

La nivelul cavitatii bucale are loc atât o activitate secretorie cât si una motorie, prin intermediul carora încep procesele de digestie alimentara. Activitatea secretorie este realizata prin intermediul glandelor salivare - produsul de secretie al acestora . fiind saliva. Saliva este secretata în cantitati de 1,5 l/zi si contine:

-99,5% apa;

- 0,5% reziduu uscat:

u  , - 0,3 g% - substante organice (amilaza salivara; mucina; lizozim etc.); i;â.,   - 0,2g% - substante anorganice (KC1, NaCl, bicarbonat de K, Na). 'Rolurile salivei sunt digestive si nedigestive.

Rolurile digestive constau în:

înmuierea si solubilizarea alimentelor (datorita apei), usurând masticatia
si favorizând senzatiile gustative;

hibrifierea si protectia mucoasei bucale (datorita mucusului), intervenind
în. legareai bolului alimentar si în deglutitie;

rol chimic - prin intermediul amilazei salivare intervenind în digestia
amidonului fiert sau copt;

sp alatea cavitatii bucale (prin intermediul apei).
Rolurile nedigestive constau în:

mentinerea echilibrului hidric. în deshidratari secretia salivara este scazuta;

rol în yprbirea articulata, comunicarea prin limbaj fiind imposibila fara
umectarea si lubrifierea cavitatii bucale;

rol în termoreglare. La animalele care nu transpira («. câinele), exista
polipnee termica; .

rol de excretie a unor substante: Pb, Hg etc.;

rol în transmiterea unor boli infectioase. Prin saliva se pot transmite hepatita
epidemica (tip A); poliomielita, precum si virusul turbarii la animalele care au
aceasta boala (vulpi, câini, pisici);

rol antiseptic prin lizozim;

rol cariopriv - prin intermediul factorilor antibiotici ai salivei precum si
prin fluorul din saliva.

Dintre rolurile digestive ale salivei este de mentionat actiunea amilazei salivare asupra amidonului. Amilaza salivara actioneaza asupra amidonului fiert sau copt, în prezenta apei si a ionilor de CI, producând hidroliza acestuia. Amidonul trece prin stadii intermediare de dextrine (amilodextrine, eritrodextrine, acrodextrine), ajungând în final în stadiu de maltoza.

REGLAREA SECREŢIEI SALIVARE        , _--

Se face prin mecanisme nervoase si umorale.

Reglarea nervoasa presupune mecanisme reflex conditionate si neconditionate. Mecanismul reflex neconditionat:

Receptori - sunt situatii în cavitatea bucala, stomac, duoden, cai biliare, zone nedigestive (aparatul urogenital - ex. gravide, cutanati - stimuli mai ales pentru durere).

Cai aferente - fibrele senzitive ale nervilor cranieini V, VII, IX si X.

Centrii nervosi - situati în bulb (nucleul salivator superior pentru glanda parotida) si în punte (nucleul salivator inferior pentru glandele submandibulare si sublinguale).

Caile eferente - sunt reprezentate de fibre pre- si postganglionare para-simpaticc anexate unor nervi cranieni. Astfel calea eferenta în stimularea secretiei parotidiene este reprezentata de fibrele parasimpatice ale n. IX, iar pentru glandele sublinguale si submaxilare prin fibre parasimpatice anexate n. VII. Stimularea simpatica determina o secretie salivara vâscoasa, bogata în enzime.

Mecanismul reflex conditionat se poate declansa fara stimularea receptorilor din cavitatea bucala, excitantii fiind conditionati (sunet, gând, vederea alimentului) si necesita participarea scoartei cerebrale. Reglarea u m o r a l a a secretiei salivare exprima relatia dintre glandele salivare si sistemul endocrin. Secretia salivara poate fi inhibata de catre ADH (vasopresina), ocitocina, si poate fi stimulata de bradikinina.

Secretia salivara este vitala, în lipsa ei se produc grave tulburari ce afecteaza epiteliul cavitatii bucale, faringelui, iar în cazul în care are loc si infectarea cavitatii bucale, poate sa apara chiar si exitusul. Activitatea motorie a cavitatii bucale presupune masticatia si timpul bucal al deglutitiei. Masticatia este primul act motor digestiv. La actul masticatiei participa: mandibula, muschii masticatori, oasele maxilare, precum si dintii, în cursul masticatiei se produc miscari de ridicare si coborâre ale mandibulei, de propulsie si retropulsie, de lateralitate si circumductie. în decursul actului masticator, aceste miscari sunt combinate. Prin intermediul

dintilor, alimentele sunt taiate, zdrobite si sfâsiate. Limba, prin contractii sau relaxari, deplaseaza alimentele spre zonele masticatorii. Reglarea masticatiei este realizata prin mecanisme nervoase reflexe, conditionate si neconditionate. RECEPTORII: mugurii gustativi de pe suprafata limbii, proprioceptorii muschilor masticatori, presoreceptorii din diferite formatiuni ale cavitatii bucale, precum si receptorii pentru tact si durere.

Centrii masticatori sunt localizati în punte, în vecinatatea nucleului masticator al trigemenului. Acestia coordoneaza reflexele de ridicare si coborâre ale mandi­bulei. Nervul VII coordoneaza musculatura obrajilor, iar nervul XII pe cea a limbii, Alti centrii masticatori sunt situati în punte si bulb, precum si în structuri nervoase superioare: cortex,, ganglionii bazali etc.

Actul masticatiei poate fi declansat si voluntar, stimulii venind de la scoarta cerebrala, putându-se continua ulterior automat prin intermediul sistemului motor extrapiramidal. Actul masticator se automatizeaza treptat în cursul vietii.

1J,; DEGLUTITIA

hr /,

Actul deglutitiei presupune procesele prin care bolul alimentar, format în

cavitatea bucala, este transportat în stomac. Deglutitia este un act reflex care nc desfasoara în trei timpi:

timpul bucal - care asigura trecerea bolului alimentar în faringe;

timpul faringian;

timpul esofagian.

Timpul bucal este sub control voluntar si are o durata foarte scurta. Limbii
este cea care împinge posterior bolul alimentar, spre istmul bucofaringian.

Timpul faringian este un timp reflex, având de asemenea o durata foarte
scurta. Prin timpul faringian bolul alimentar trece îri esofag. Deplasarea bolului
alimentar are loc ca urmare a contractiilor peristaltice ale muschilor faringieni.
întoarcerea alimentelor înapoi în cavitatea bucala este împiedicata de contractia
musculaturii ce a provocat timpul bucal. De aemenea, alimentele nu pot trece în
cavitatea nazala datorita contractiei ridicatorului si tensorului palatin si a muschilor
faringieni ce detrmina ridicarea palatului moale. Accesul alimentelor spre caile
respiratorii este împiedicat de ridicarea orificiului laringian, prin contractia muschi­
lor faringieni si tirohioidieni, precum si de apropierea corzilor vocale prin contractia
concomitenta a muschilor aritenoizi.

Intrarea în activitate a grupelor de muschi este coordonata de centrii deglutitiei din bulb. Ca urmare, bolul alimentar traverseaza faringele si ajunge la nivelul sfincterului esofagian superior.

Timpul esofagian este un timp involuntar ce dureaza diferentiat pentru
diversele tipuri de alimente (solide sau lichide). Alimentele transverseaza esofagul
prin miscari peristaltice. La nivelul esofagului exista unde peristaltice primare,
initiate reflex prin centrii deglutitiei de la nivel bulbar, si unde peristalice secundare,
produse prin stimularea locala a plexurilor nervoase intramurale de câtre continutul
esofagian.

Reglarea deglutitiei se face prin mecanisme exclusiv nervoase. Receptorii: organele strabatute de bolul alimentar.

Centrii: în substanta reticulata din bulb. Sunt corelati cu suptul, respfiâtâersi
vorbirea. ''.".*'. ' ' .' ' ' .

Caile aferente: nervii V, VII, IX, X. Caile aferente: nervii V, VII, IX, X, XII.

DIGESTIA GASTRICĂ

La nivelul stomacului, bolul alimentar sufera transformari chimice si mecanice, transformându-se într-o masa omogena, denumita chim gastric. Activitatea secretorie a stomacului este consecinta secretiei glandelor gastrice si a celulelor secrctorii izolate.

Glandele gastrice: din punct de vedere topografic sunt împartite în glande cardiale, fundice (ale corpului stomacului), pilorice si antrale. în regiunea fundica glandele sunt de tip tubular simplu, pe când în regiunea antrala sunt de tip tubular ramificat. Glandele gastrice sunt alcatuite din celule exocrine. Exista trei tipuri fundamentale de celule exocrine la nivelul stomacului:

celule principale care secreta pepsinogenul;

celule paritale (oxintice) care secreta HC1; ,

celule mucoase care secreta mucusul.

Glandele fundice prezinta toate cele trei tipuri de celule. Glandele antrale, pilorice si cardiale, sunt foarte bogate în celule secretoase de mucus si nu contin celule oxintice sau parietale.

Sucul gastric este produsul de secretie al glandelor gastrice. Se secreta în cantitate de l ,5 l//.i, este un \ichid limpede sau usor opalescent.

Compo/itia sucului gastric:
<><>% apa; .

1% rcy.iduu uscat:

()/)% substante anorganice HC1 0,5% = g HC1/1 1);

0,4% substante organice (enzime, mucus, antigene de grup sg.).
' Sucul Austrie contine doua tipuri de fermenti:

- prolcolitid: pepsina-secretata sub forma inactiva de pepsinogen, de catre celulele pmitale Forma inactica este activata de HC1. pH-u\ optim de actiune al pepsinci este de 1-1,5. Proteinele sunt atacate de pepsina, care trecându-le prin stadii secundare de albumoze, le transforma în peptone. Actiunea pepsienei este mult amplificata de HC1, care transforma proteinele în acid-albumine.

Lahfermentul - are rol în coagularea laptelui; sub actiunea sa si în prezenta
Ca²⁺, cazeinogcnul solubil se transforma în paracazeinat de calciu. Rolul sau este
important doar la copii în perioada de alaptare.

Gelatinaza - hidrolizeaza gelatina.

Lipaza gastrica - exista un complex de lipiaze gastrice, care însa au o
actiune foarte slaba si una eficace doar asupra trigliceridelor ce se gasesc în grasimi
gata emulsionate.

- Mucusul este secretul (liH'dltilnln i hh

si chimica'. Mucusul se comporti fu ntnmi i 4

interiorul cavitatii gastrice, iar o iillrt puri* .

însuculgastricseaflasidoi'flu'toiipinitiiM

vitaminei B12. Este vorba de facloiul înliliin- H

proteina R. în lipsa lor vitamina Dl 2 nu ne «hmi . Bfis n

(megaloblastica). Acestia doi factori suni NQ0rtlu|i >l* telnh i

- Acidul clorhidric-este secretat de celulele paritiila An                   illti       i

antiseptic;

activeaza pepsinogenul¹ în pepsina;

pregateste proteinele pentru actiunea pepenii, (IfimlHiSiidli l* si i
forfnându-le în acid-albumine (sintonine). Creste cinetioa «tifiniRlIut a |iifiem»l,
prinpH optim;

antianemic, prin reducerea Fc'¹ la Fe²';

controleaza hematopoieza -prin intermediul i Hot ilol lni'liMl ptolŁlfll
necesari absorbtiei vitaminei B12.

Reglarea secretiei gastrice se face prin mccimismc nei'vtiHae ti uninin!»

1. Reglarea nervoasa este reflex conditionatii si nca>iuli|ioiwll\ Kelle^ul neconditionat gatrosecretor. Receptorii: suprafete receptoare din numliil iilimcnlm (receptori din cavitatea bucala, receptori gastrici, intestinali) sau din alina uiiwlului alimentar (aparatul urogenital, cord etc.).

Centrii nervosi: centrul gastrosecretor din bulb, în substanta rcticulata din vecinatatea nucleului dorsal al vagului).

Caile eferente: neuronii efectori din nucleul dorsal al vagului (nervul vag).

Reflexele conditionate gastro-secretoase. Sunt declansate de excitanti indife­renti (stimuli conditionali), cum ar fi: ora mesei, sunet, lumina. Aceste reflexe se închid în scoarta-si de aceea necesita integritatea scoartei cerebrale.

. Reglarea umorala a secretiei gastrice. Mecanismul umoral este reprezentat în special de hormonul gastrina. Gastrina este secretata de celulele G ale mucoasei antrumului piloric, precum si de celulele similare din portiunea proximala a duodenului. Secretia de gastrina este stimulata de: l. distensia gastrica; 2. substante secretagoge, cum ar fi: proteinele, alcoolul în cantitati mici, cafeaua etc; 3. stimulare vagala. Secretia de gastrina este inhibata de : l./>H-ul scazut la nivelul antrumului; 2. secretina; 3. glucagon.

în afara gastrinei, mai exista si alte substante excitosecretoare sau inhibitoare ale secretiei gastrice. Histamina stimuleaza secretia de HC1 a stomacului, actionând asupra receptorilor H2 gastrici. De asemenea, cantitatile mici de alcool si insulina stimuleaza secretia gastrica. Aldosteronul si nicotina exercita efecte inhibitoare asupra secretiei gastrice.

Fazele secretiei .gastrice: Secretia gastrica se desfasoara în trei faze care se întrepatrund.

l. Fazacefqlica este o secretie anticipativa, declansata fie conditionat (gând la mâncare, sune,t, lumina), fie neconditionat (miros, receptori gustativi, tactili buco-faringieniV Mecanismul este pur nervos (conditionat sau neconditionat). Atât reflexele conditionate cât si cele neconditionate "se desfasoara pe calea nervilor vagi.

Faza gastrica presupune mecanisme nervoase si umorale. Este declansata
de distensia stomacului consecutiv patruderii alimentelor în stomac.,Este stimulat
centrul gastrosecretor din tub, care amplifica secretia gastrica (prin intermediul
nervului X). Mecanismul umoral este reprezentat de gastrina, a carei secretie este
stimulata.

Faza intestinala este reglata nervos si umoral. Mecanismul predominant
al acestei faze este cel umoral. Mecanismul nervos este reprezentat de reflexe scurte
locale, vagul având rol excitator în faza intestinala. Aceasta faza functionala în
special prin inhibarea secretiei gastrice. Substantele care inhiba secretia gastrica
în aceasta faza sunt reprezentrate de: enterogastron, secretina, colecistokinina etc.
Gastrina si enterooxintina au efecte stimulatorii. Aceste mecanisme nervoase si
umorale sunt esentiale în vederea adaptarii permanente a volumului si calitatilor
sucului gastric la alimentele introduse, în vederea digestiei optime. s

ACTIVITATEA MOTORIE A STOMACULUI    _H

.'.^iV' 4?<-t;'V;f:1<-^ ' .

i Sunt: - miscari ale stomacului gol; , i,- ,''.

- miscari ale stomacului plin.

A. Miscarile stomacului gol sunt grupuri de unde de contractie^cu durata de
10-15 minute, între care exista pauze de 90 minute. Aceste contractii nu sunt cauza
senzatiei de foame, dar coincid cu ea.

B. Miscarile stomacului plin sunt de trei feluri.

de umplere;

de amestec;

de golire.

Miscarile de umplere. Stomacul gol este o cavitate virtuala. Pe masura ce
se umple cu alimente, este redus tonusul postural al stomacului, permitînd umplerea.
Umplerea se face treptat, dinspre periferie spre centru, în straturi concentrice. Astfel,
la periferiepH-ul este acid, iar centralpH-ul este alcalin sau neutru, amilaza salivara
putându-si continua activitatea. Timp de 30 minute stomacul nu prezinta nici un
fel de activitate motorie, dupa care încep contractiile.

Miscarile de amestec realizeaza amestecul alimentelor cu sucul gastric.
Ele sunt miscari peristaltice, comandate de un pace-maker situat în regiunea
fundica, la mijlocul stomacului. Aceste miscari peristaltice, alaturi de contractiile
tonice (variatii ale tonusului peretelui gastric cu diferite amplitudini), realizeaza
amestecul cu sucul gastric. Aceste miscari dureaza si ele aproximativ 30 minute.

Miscarile de evacuare. Evacuarea stomacului nu începe pâna când
proprietatile fizico-chimice ale chimului gastric nu sunt în concordanta cu ale
mediului intern. Miscarile sunt combinate, reprezentând o combinatie între contractii
tonice, peristaltice, care conduc la final la deschiderea sfincterului pilone. Sfincterul
pilone se deschide când prsiunea exercitata asupra lui devine inferioara fortei de
contractie a sfincterului. Alcalinizarea duodenului duce la scaderea tonusului si
relaxarea sfincterului, iar acidifierea lui la cresterea tonusului sfincterian.

Reglarea neuro-umorala a motilitatii glastrice se face astfel: - -mecanismul nervos: vagul are efecte stimulatoare, iar simpaticul inhibitoare; '.'"- mecanismul umoral. Evacuarea stomacului este stimulata de gastrina si motilina. Hormonii care inhiba evacuarea stomacului sunt reprezentati de secretina, colecistokinina, enterogastron etc.

^r ".> DIGESTIA INTESTINALA i

Digestia intestinala duce la formarea produsilor finali de digestie, astfel încât sa poata avea loc absorbtia. Functia secretprie a intestinului este reprezentata de secretia de suc pancreatic, secretia biliara si secretia de suc intestinal.

SECREŢIA PANCREATICĂ

Pancreasul este considerat "glanda parotida" a abdomeniului. Sccrc|in mi este reprezentata de sucul pancreatic. Acinii pancreatici secreta sucul pancrentii:, în cantitate de 1,5 l/zi. Este un lichid izoton ce contine:

-98% apa;

- 2% reziduu uscat:

substante organice (enzime amilolitice, enzime proteolitice, enzimc lipolitice;

substante anorganice (NaHCO3).

pH-ul sucului pancreatic este puternic alcalin (8,5), ca urmare a prezentei bicarbonatului de sodiu.

Enzimele amilolitice sunt reprezentate de amilaza pancreatica. Aceasta este o alfa-amilaza ce hidrolizeaza amidonul (inclusiv cel crud) pâna la stadiul de maltoza. La fel ca si amilaza salivara, actioneaza asupra amidonului în prezcn|;i ionilor de CI.

Enzimele proteolitice sunt reprezentate de: l. tripsina; 2. chimotripsina; 3. lab-fermenrul pancreatic; 4. polipeptidaze: carboxipeptidaze si aminopeptidaze; 5. plinu-cleotidaze: ribonucleaze. Caracteristica acestor enzime este aceea ca ele nu pot ataca proteinele în starea nativa, fiind obligatorie digestia gastrica premergatoare.

Tripsina. Este secretata sub forma inactiva de tripsinogen si activata în
duoden sub actiunea enterokinazei, în prezenta ionilor de calciu, în continuare ea
se activeaza autocatalitic. Ea hidrolizeaza peptonele pâna în stadiul de oligopeptide
si peptide mai mici.

Chimotripsina. Este secretata sub forma de chimotripsinogen si activata
de tripsina sau autocatalitic. Are actiune asemanatoare cu a tripsinei.

Carboxipeptidazele sunt activate si ele de tripsina si hidrolizeaza oligo-
peptidele pâna în stadiul de aminoacizi.

Polinucleotidazele scindeaza acizii nucleici ADN si ARN în nucleotide.
Enzimele lipolitice sunt reprezentate de lipaza pancreatica. Atacul ei este favorizat
de emulsionarea grasimilor de catre sarurile biliare. Deci, activitatea lipazei
pancreatice este potentata de prezenta sarurilor biliare. Duce la aparitia de acizi
grasi si glicerol.

Reglarea secretiei de suc pancreatic se face prin mecanisme nervoase si umorale. Mecanismul nervos poate fi conditionat si neconditionat. Centrul: pancrcatico-secretor bulbar. Cale eferenta: n. X. Mecanismul umoral se realizeaza prin intermediul a doi hormoni. Secretia, secretata de celule din mucoasa duodenala, stirmile,T/â secretia pancrcatica bogata în apa si saraca în enzime. Principalul stimulator al secretiei de secretinaîl reprezinta aciditatea chimului. Colecistokinina sau piuicrco/imia este secretata tot de celulele mucoasei duodenale si determina secretia de suc pancreatic bogat în enzime.

SECREŢIA BILIARĂ . " ' * ¹

u < '

Bila reprezinta produsul de secretie al ficatului. Cantitatea de bila secretata de ficat pe zi este de aprox. 800 ml. în periodele interdigestive, bila este depozitata în vezicula biliara, singurele perioade în care bila ajunge în duoden fiind cele digestive, în vezicula biliara, bila se concentreaza, prin reabsorbtia apei. Astfel, bila hepatica este un lichid limpede, galben-citrin, iar boala veziculara este plina de mucus, filanta, verde-închis. Gustul bilei este amar.

Compozitia bilei: bila hepatica contine 97% apa si 3% reziduu uscat, iar bila veziculara contine 85% apa si 15% rezidu uscat si mucos. Rezidul uscat contine:

compusi cu importanta digestiva (sarurile biliare);

compusi cu importanta metabolica (colesterol, fosfolipide);

produsi de epurare (pigmentii biliari).

Sarurile biliare sunt reprezentate de glicocolatul si taurocolatul de Na. Rolurile sarurilor biliare sunt:

rol tcnsioactiv. Determina emulsionarea grasimilor, scazându-le tensiunea
superficiala;

rol colcini/at. Este proprietatea sarurilor biliare de forma, împreuna cu
acizii grasi insolubili în apa, complexe coleinice si micelii hidrosolubile;

rol de stimulare a peristaltismului intestinal;

activea/,ft lipaza pancreatica;

fnvori/.ca/a absorbtia vitaminelor liposolubile si a hormonilor liposolubili;

rol untiputrid, frânând procesele de putrefactie intestinala;

solubili/caza colesterolul, impedicând împreuna cu fosfolipidele aparitia
calculilor biliari. Ficatul reface zilnic cantitatea de saruri care se pierde prin materiile
fecale. Restul sarurilor biliare recircula între intestin si ficat: ficat - duoden -jejun
- ileon (arc loc reabsorbtia deoarece sunt receptori pentru sarurile biliaare, precum
si mecanisme de transport) - ficat.

Pigmentii biliari sunt produsi de metabolism ai hemoglobinei. Ei sunt reprezentati de bilirubina si biliverdina. Prezenta lor în materiile fecale si urina determina coloratia acestora. Acumularea pigmentilor biliari în organism (prin obstacol mecanic sau prin dtstructie'masiva eqtrocitara) determina aparitia icterelor., icterul reprezentând impregnarea tesuturilor cu pigmenti biliari si aparitia coloratiei galbene a acestora.

Regalarea secretiei si excretiei biliare. Secretia bielei se numeste colereza, iar substantele ce cresc secretia biliara se numesc substante coleretice. Evacuarea sau excretia bilei din vezicula biliara reprezinta functia colagoga. Substantele ce cresc fnotilitatea cailor biliare se numesc substante colagoge.

Mecanismul nervos este reprezentat de reflexe scurte locale, precum si de reflexe generale exercitate prin intermediul nervului vag. Vagul are efect atât coleretic, cât si colagog. Simpaticul are efecte opuse.

Mecanismul umoral: substantele cu actiune coleretica sunt reprezentate de secretina (hormon secretat de mucoasa duodenala), sarurile biliare si de substante cum ar fi: uleiul vegetal, galbenusul de ou, ceaiuri amare (au efect caleretic cât si colagog indirect). Substantele calogoge sunt reprezentate de colecistokinina si de cele de mai sus, existând o influentare a colerezei de catre functia colagoga.

SUCUL INTESTINAL

t ,Ł>,*>

^3r Este produsul de secretie al glandelor intestinale. Glandele de la nivelul intestinului subtire sunt reprezentate de gl. Brunner din duoden si de glandele Lieberkuhn din jejun si ileon. Celulele care intra în constructia acestor glande mi furictii diferite. Glandele Brunner secreta mucus si putine enzime, pe când glandele Lieberkuhn secreta atât enzimele sucului intestinal cât si substante cu rol hormo­nal, cum ar fi serotonina. Sucul intestinal este singurul suc digestiv cu aspect opales-cent, fapt datorat celulelor descuamate. Secretia de suc intestinal este de 1,5-2 l/zi. Se sustine ca sucul intestinal nu are apa, mucus si saruri minerale, iar enzimele provin de la microvili sau celule descuamate. pH-ul sucului intestinal este alcalin (7,5-8,5(, având efect neutralizai asupra chimului gastric acid. Enzimele sucului intestinal sunt:

1. amilplitice: amilaza intestinala;

, ,;,. 2. dizaharidazele:

maltaza - hidrolizeaza maltoza pâna în stadiul de glucoza (2 molecule);

lactaza - hidrolizeaza lactoza pâna la glucoza si galactoza;
;!< ^ .. t; - zaharoza - hidrolizeaza. zaharoza pâna la glucoza si fructoza;

, 3. proteolitice: carboxipeptidaze si aminopeptidaze ce actioneaza asupra proteinelor, deja atacate de celelalte enzime proteolitice digestive, ducându-le pâna în stadiul de >aminoacizi;

4. lipoh'tice: lipaze si fosfolipaze ee degradeaza lipidele deja atacate pâna las glicerol si acizi grasi, componente absorbabile.

. 'Reglarea secretiei de suc intestinal se face prin mecanisme nervoase si umorale. Mecanismul nervos este reprezentat de reflexe locale provocate de distensia niHianica'â âMse'ii Parasimpaticul este excitator, iar simpaticul inhibitor. Mecanismul umoral este 'reprezentat de hormoni cu âctiunie''stimulatoare (secretina si VIP), rJre'curri si^:'dc hormoni secretati de catre glandele intestinale (ca enterocrinina si dct6'crirfina). Printre hormonii cu'actiune inhibitoare asupra" secretiei de suc gastric

se'roima'iîâ: G l P, cnteroglucagonul si somatostatinul.

Itoii -f,'i \i . -n¹ :fV.,f'ⁱⁱMf;JH"-->:-,. v, ,;,

Activitatea motorie a intestinului subtire. La nivelul intestinului subtire pot fi observate trei tipuri de miscari:

Miscari peristaltice. Ele evolueaza întodeauna spre rect. Ele sunt asemanatoare
miscarilor peristaltice de la nivelul stomacului. Sunt unde peristaltice cu viteza
lenta (de aprox. l cm/min) si unde cu viteza rapida (de aprox. 600 cm/min: Ele
asigura transportul chimului gastric de la pilor spre valvula ileo-cecala.

Miscarile de segmentare. Rolul este de amestec cu sucurile intestinale.
Reprezinta contradictii circulare ritmice. Locul acestor contractii se schimba alternativ,
aparând succesiv în portiunea mijloacie a spatiului dintre doua contractii anterioare.

Miscarile pendulare sunt rare la om si au rolul de a deplasa continutul
intestinal pe distante mari.

Reglarea motricitatii intestinale. Se realizeaza prin mecanisme nervoase si umorale. Mecanismul nervos: Motricitatea intestinului subtire este, la fel ca si a stomacului, automata si doar influentata de sitemul nervos vegetativ extrinsec. Astfel, motricitatea intestinala este asigurata de plexurile intrinseci Meissner si Aurebach. Parasimpaticul exercita o influenta excitatorie, iar simpaticul inhibitorie. Actiunea sistemului nervos vegetativ asupra sfinctenlor este de relaxare pentru parasimpatic si inhibare pentru simpatic. Mecanismul umoral este reprezentat de: gastrina -care relaxeaza sfincterul ileocecal; glucogonul care stimuleaza motilitatea intestinala; metilina cu efecte tot stimulatoare. De asemenea, serotonina are efect stimulator, iar VIP si somatostatina au efecte inhibitoare.

Absorbtia intestinala reprezinta transferul substantelor nutritive din intestin în mediul intern. Principiile alimentare se absorb din intestin dupa transformarea lor în forme elementare de monozaharide, aminoacizi si acizi grasi, mono- sau di-gliceride. Intestinul, în vederea absorbtiei, prezinta o structura specializata. Aceasta este reprezentata de vilozitatea intestinala ce prezinta o irigatie sanguina si limfatica foarte bogata. De asemenea, la polul intestinal al celulelor absorbante se afla si micro-vilozitati ce maresc suprafata reala de absorbtie. Absorbtia are loc prin procese fizice si chimice. Procesele de absorbtie mai au loc si la nivelul stomacului (apa si alcool si unele medicamente), precum si la nivelul colonului (apa, vitamine, saruri minerale etc.).

Mecanismele pasive sunt reprezentate de:

Difuziunea în gradient de concentratie (pentru o substantaneutra din punct
de vedere electric) si difuziune în gradient electric (pentru o.substanta încarcata
electric). Procesul de difuziune poate fi simplu sau facilitat, când exista un "caraus".

Osmoza-reprezentând procesul de deplasare a apei din compartimentul cu
presiune osmotica mica spre cel cu presiune osmotica mare, deplasarea facându-se
printr-o membrana semipermeabila.

Filtrarea procesului fizic dirijat de diferenta de presiune hidrostatica.
Mecanismele active au loc cu consum de energie. Transportul activ are loc împotriva
gradientelor de concentratie. Mecanismul de transport activ este un mecanism
selectiv, în sensul ca prefera ^anumite substante pe care le preia din intestin si le da
mediului intern. Aceste mecanisme sunt asimilate cu notiunea a da "pompa" chimica

Absorbtia glucidelor. Este selectiva si se realizeaza printr-un mecanism de cotransport cu Na. Deci, este secundar activa, în regimul lipsit de sare, absorbtia glucidelor este deficitara. Pentozele si unele hexoze (fructoza si galactoza) difuzeaza

pasiv. Absorbtia activa a hexozelor este conditionata de fosforilarea initiala a acestora sau de prezenta "carausilor" ce asigura transportul concomitent al Na si al glucozei.

Absorbtia proteinelor. Se absorb sub forma de aminoacizi, în portiunea proximala a intestinului subtire. Sunt preferate formele L de aminoacizi, în dauna celor D. Exista de asemenea si un mecanism pasiv pentru aminoacizii dicarboxilici. De asemenea, exista un mecanism pasiv de absorbtie la copilul mic unde pot fi absorbite anumite proteine si anticorpi din laptele matern.

Absorbtia lipidelor se face aproape exclusiv prin mecanisme pasive de difuziune. Astfel glicerolul, fiind hidrosolubil, poate trece paracelular si apoi poate ajunge în sânge. Monogliceridele si acizii grasi, fiind liposolubili, formeaza împreuna cu sarurile biliare micelii. Miceliile sunt agregate plurimoleculare ce contin: coleste­rol, fosfolipide, acizi grasi si monogliceride. La nivelul ileonului sunt reabsorbite (circuitul hepato-entero-hepatic), iar lipidele vor lua doua cai:

lipidele pinocitate si majoritatea grasimilor neutre ajung în chilifer ccnlrnl
vilozitar si circula în limfa sub forma de chilomiconi, dupa care ajung în sistemul
venos al marii circulatii;

acizii grasi cu lant scurt de atomi de C (sub 12) iau calea venei porte
Absorbtia apei si a sarurilor minerale. Are Ioc pe tot parcursul intestinul

(subtire si gros).

Apa se absoarbe pasiv în functie de gradientul osmotic dintre sânge si intestin. Sodiul (Na) se absoarbe prin mecanisme active, absorbtia fiind favorizata de însotirea cu ioni negativi sau prin mecanisme antiport cu alti ioni (H"). Clorul se absoarbe pasiv datorita Na sau prin schimb cu HCO₃". K* se absoarbe prin difu/iunc pasiv sau activ. Calciul se absoarbe de asemenea prin mecanisme active sau pasive. Vitaminele se absorb prin mai multe modalitati: Vitaminele hidrosolubilc pasiv, iar cele liposolubile sub forma de complexe coleinice.

FIZIOLOGIA INTESTINULUI GROS

La nivelul colonului se întâlnesc activitati secretorii, motorii, precum si doua procese chimice secundare activitatii florei microbiene de la acest nivel: procese de fermentatie si de putrefactie.

Activitatea secretorie. Este în principal dominata de secretia de mucus. Aceasta ajuta la formarea si progresia bolului fecal. La nivelul intestinului gros au loc si procese de absorbtie, fiind dominate de absorbtia apei si a sarurilor minerale. Anumite medicamente se pot absorbi si de la acest nivel, precum unele vitamine (B, K).

Procesul de fermentatie se datoreaza prezentei florei microbiene aerobe de la acest nivel. Ea are rol în sinteza unor vitamine (K,B12, acid folie).

Procesul de putrefactie are loc în ultima parte a colonului si se datoreaza prezentei florei microbiene anaerobe de la acest nivel. Conduce la formarea de NHj, amine, precum si la formarea de substante toxice (indol, scatol) ce dau mirosul caracteristic al fecalelor.

Activitatea motorie. Este reprezentata de doua tipuri de miscari: segmentare, limilare celor de la nivelul intestinului subtire; peristaltice, care deplaseaza continutul ;olic spre rect. Ele mai sunt denumite si miscari "în masa", initiind si actul defecatiei. Rcj'Jiirea motilitatii se face nervos si umoral. Mecanismele nervoase sunt reprezentate i Ic plexurile intnnscci si extrinseci (parasimpaticul excitator si simpaticul inhibitor).

n/'fi'i-itjia este procesul prin care materialele fecale ajunse în ret sunt elimi-imlc in mediul exterior. Poate fi controlat voluntar. Centrii sunt situati în maduva siiciiitfl. Receptorii: mecanoreccptorii situati în rect, stimulati de prezenta bolului lecui In necst nivel. Impulsurile sunt transmise la maduva si la nivelul scoartei ccrrbnile. Ducii este posibil, scoarta, prin nervii rusinosi externi, determina relaxarea slim tenii unal striat si defecatia. Daca defecatia nu poate avea loc, are loc contractia slinclenilui unal extern si materiile fecale sunt retinute în rect. în actul defecatiei participii si muschii abdominali.

FUNCŢIILE FICATULUI

Ficatul este un organ vital. El îndeplineste o serie de roluri, printre care: l. functia biligenctica (vezi digestia intestinala); 2. Roluri metabolice: a. sinteza proteinelor, ureogeneza si gluconeogeneza - metabolismul proteinelor, b. sinteza fosfolipidelor si a colesterolului, precum si cetogeneza - metabolismului lipidelor c. glicogeno-geneza si glicogenoliza - metabolismul glucidic d. depozit de vitamine e. rol în reglarea volumului sanguin f. depozit de fier g. inactiveaza o serie de gormoni h. rol antitoxic - neutralizeaza o serie de produsi toxici proveniti de la nivelul colonului i. organ hematopoietic în perioada ferala j. rol în apararea antiinfectioasa.

FUNCŢIILE CĂILOR BILIARE

(Tulc biliare intra- si extrahepatice au rolul de a conduce bila, secretata de licpnlocilc, liciiuluoden (în penoadele digestive), fie în vezicula biliara (în perioadele Aceasta se realizeaza datorita mobilitatilor cailor biliare.

FUNCŢIILE PANCREASULUI

l'imiTcasul are atât un rol endocrin cât si unul exocrin. Rolul exocrin este lepre/.entat de secretia de catre acinii pancreatici a suculului pancreatic. Rolul endocrin este reprezentat de secretia de hormoni: insulina (celulele P ale insulelor Langcrlians), glucagon (celulele.a) si somatostatin (celulele C).