Atât plasma cât si elementele figurate ale sângelui contin un evantai complex de enzime proteolitice a caror actiune coordonata sta la baza unor importante procese biochimice si fiziologice cum ar fi coagularea sângelui, prevenirea formarii trombelor în vasele sanguine si liza trombelor deja formate, biosinteza si degradarea peptidelor biologic active etc 515h713f .
Trombina (E.C. - 3.4.4.13.) îndeplineste în organismul animal cel putin doua functii importante. Pe de o parte, trombina realizeaza conversia fibrinogenului în fibrina care apoi se polimerizeaza spontan. Pe de alta parte, trombina catalizeaza reactia de activare a factorului XIII (asa-numitul factor fibrino-stabilizator) implicat în procesul coagularii sanguine. Factorul activ XIII astfel format, sau fibrinaza, reprezinta de fapt enzima numita transglutaminaza ce converteste fibrina solubila în fibrina insolubila prin formarea de legaturi transversale între resturile de lizina ale unui monomer de fibrina si respectiv resturile de acid glutamic apartinând altui monomer.
Trombina se gaseste în plasma sanguina preponderent sub forma zimogenului sau inactiv numit protrombina. Alaturi de protrombina, în plasma normala sunt prezente si cantitati mici de enzima activa. Protrombina se sintetizeaza în ficat, acest proces fiind reprimat în avitaminoza K sau în prezenta dicumarolului (care este cea mai importanta antivitamina K). Protrombina apartine clasei glicoproteinelor, are o structura asemanatoare cu cea a globulinelor si prezinta un continut ridicat de glucide. Cu toate acestea, structura moleculei de protrombina si mecanismul prin care aceasta este convertita în trombina activa nu sunt pe deplin elucidate.
Reactia de activare a protrombinei este puternic activata în prezenta trombinei si mai ales a autoprotrombinei C (numita trombokinaza sau factorul activ X).
Plasmina (sau fibrinolizina, E.C. - 3.4.4.14.) este o alta proteinaza importanta din plasma sanguina. Ea este activa în mediu neutru si are o specificitate foarte larga de substrat, fapt ce o diferentiaza net de trombina si alte enzime proteolitice din sânge. Plasmina se întâlneste la mamifere, pesti, amfibieni si pasari. Datorita capacitatii sale hidrolitice foarte înalte în raport cu fibrina si fibrinogenul, plasmina este unul din componentii principali ai sistemului de anticoagulare sanguina. Din aceasta cauza ea este utilizata în practica medicala pentru tratamentul maladiilor trombo-embolice.
Plasmina se gaseste în sânge preponderent sub forma precursorului sau inactiv numit plasminogen sau profibrinolizina. Acest precursor se sintetizeaza în celulele maduvei osoase de unde patrunde în sânge si alte tesuturi. Conversia plasminogenului în plasmina activa se realizeaza atât autocatalitic cât si sub actiunea tripsinei si a unor activatori specifici.
Toti activatorii cunoscuti ai plasminogenului sunt enzime proteolitice. În procesul de activare are lor scindarea hidrolitica a legaturilor peptidice realizate de grupele carboxilice ale resturilor de lizina si arginina. În timpul conversiei plasminogenului uman sub actiunea diferitilor activatori (ca de exemplu urokinaza, streptokinaza, tripsina etc.), are loc ruperea unei legaturi peptidice de tipul Arg-Val.
Fig. 11. Reprezentarea schematica a mecanismului conversiei plasminogenului în plasmina
Numarul puntilor disulfidice este x + y = 21. În urma scindarii legaturii peptidice Arg-Val se formeaza molecula plasminei care contine doua catene polipeptidice, spre deosebire de zimogenul sau care este format dintr-un singur lant. Cele doua catene polipeptidice se unesc printr-o punte disulfidica a carei degradare conduce la pierderea capacitatii catalitice.
În afara de trombina si plasmina, sângele mai contine si alte proteinaze. Un grup important de proteinaze sanguine din punct de vedere fiziologic si biochimic include kallicreinele a caror functie consta în eliberarea peptidelor hipotensive numite kinine prin degradarea partiala a proteinelor plasmatice, precum si enzimele implicate în degradarea ulterioara a kininelor.
Kallicreina din plasma sanguina se deosebeste de kallicreinele pancreasului si glandei salivare atât din punctul de vedere al proprietatilor fizico-chimice, cât si în functie de sensibilitatea lor fata de inhibitori, precum si dupa specificitatea de substrat.
Prin actiunea kallicreinei asupra kininogenului (care este o α-glicoproteina) se elibereaza nonapeptida numita bradikinina care poseda capacitatea de a diminua presiunea sanguina, de a determina contractia musculaturii netede etc. Eliberarea bradikiniei poate avea loc si în urma actiunii tripsinei si a enzimelor din veninul serpilor asupra proteinelor plasmatice.
Kallicreina plasmatica, ca si în cazul kallicreinelor tisulare, se sintetizeaza sub forma zimogenului sau inactiv numit prekallicreina sau kallicreinogen. Acesta este convertit în kallicreina activa sub actiunea tripsinei sau a factorului XII.
În plasma sanguina umana si cea a unor animale se gaseste carboxipeptidaza N, o enzima ce determina inactivarea bradikininei si kallidinei prin clivarea restului C-terminal de arginina. O activitate proteolitica însemnata o poseda si elemente figurate ale sângelui. În eritrocite de exemplu apar diferite peptidaze, iar leucocitele sunt bogate în diferite proteinaze.
|
