Pentru a produce o infectie, microorgansimele trebuie sa parcurga, in general, dar nu in mod obligatoriu, urmatoarele etape:
atasarea si patrunderea in organismul gazda;
invadarea locala sau generala a organismului;
multiplicarea in organismul gazda si secretia unor factori de patogenitate.
O leziune traumatica care intrerupe integritatea pielii, principala bariera externa antiinfectioasa, creeaza conditii de patrundere pentru germeni care se gasesc in mod normal pe tegumente (S. aureus, Pseudomonas aeruginosa).
Unele microorganisme patrund prin intepaturile unor insecte (Plasmodium vivax, Borrelia burgdorferi 848d36i , Yersinia pestis) sau prin muscatura unui animal (virusul rabic), iar altele sunt introduse in organism in timpul unor acte medicale, cum sunt injectiile, transfuziile (virusurile hepatitice, virusul SIDA etc.), operatii pe cordul deschis (S.epidermidis) etc.
Leptospirele, care sunt bacterii spiralate, pot patrunde chiar si prin pielea intacta datorita unor miscari de insurubare.
Alte cai de patrundere pentru agentii infectiosi sunt calea digestiva, respiratorie, urogenitala si conjunctivala. Ele sunt prevazute cu diverse mecanisme de clearance a particulelor straine (lacrimi, mucus, miscarile cililor vibratili etc.) care se opun aderentei microbilor. Microorganismele care reusesc sa patrunda pe aceste cai dispun de mecanisme speciale de aderenta, ce depasesc mecanismele rezistentei naturale.
Prima relatie care se stabileste intre microorganismul infectant si gazda sa este atasarea microorganismului de suprafata celulelor.
Aderenta microbilor de organismul gazda presupune prezenta unei sau mai multor adezine microbiene prezente pe peretele bacterian si un receptor pe celula eucariota. Adezinele bacteriene sunt fimbriile si adezinele nefimbiale.
Fimbriile sunt oligomeri proteici care apar ca apendici filamentosi la suprafata celulei bacteriene. Ele sunt alcatuite din subunitati proteice. Sinteza fimbriilor este influentata de conditiile de mediu, mai ales de temperatura si de factori ce influenteaza rata de dezvoltare a culturii microbiene. Subunitatile proteice ale fimbriilor pot fi supuse unei variatii antigenice care scapa bacteria de raspunsul imun al gazdei.
Adezine nefimbriale. La unele microorganisme s-au pus in evidenta componente nefimbriale care asigura functia de adezine. Astfel, Salmonella typhimurium si Bordetella pertussis au la suprafata lor o hemaglutinina care le asigura atasarea de celulele tinta.
Figura 43 : Adezine nefimbriale (substante de pe suprafata bacteriilor)
Capsula unor microbi faciliteaza uneori atasarea bacteriilor de celulele gazda pe langa faptul ca este un factor de inhibitie a inglobarii microbilor de catre fagocite.
Unele substante din organism pot facilita la randul lor aderenta bacteriilor. Astfel, fibronectina, o glicoproteina plasmatica ce se gaseste si in spatiul extracelular, are proprietatea de a adera la suprafetele mucoase. Unele bacterii care patrund in organism adera la randul lor de fibronectina si prin intermediul ei de suprafata celulelor epiteliale. Astfel de microorganisme sunt Streptococcus pyogenes (streptococul beta-hemlolitic de grup A), Staphylococcus aureus, Treponema pallidum, situsul lor de legare fiind insa diferit.
Diseminarea bacteriilor in organsim se poate face pe mai multe cai:
din aproape in aproape, prin intermediul unor exoenzime si a unor elemente structurale ale bacteriilor;
prin endocitoza si translocare;
pe cale sanghina sau/si limfatica.
Bacteriile secreta numerose exoenzime dintre care o parte, agresinele, faciliteaza invazia in tesuturi. Astfel:
hialuronidaza, sau factorul de difuziune este o enzima ce hidrolizeaza acidul hialuronic din substanta fundamentala a tesutului conjunctiv permitand patrunderea prin tesut a unor bacterii ca, de pilda: Streptococcus pyogenes, S.aureus si Clostridium welchii;
coagulaza, enzima asemanatoare trombinei este produsa de toate tulpinile de S.aureus. Ea protejeaza stafilococii, pe de o parte prin formarea unor bariere de fibrina in jurul stafilococilor si a leziunilor produse ce acestia iar, pe de alta parte prin inactivarea unor substante bactericide prezente in serul sanguin;
fibrinolizina secretata, de exemplu, de Streptococcus pyogenes si S.aureus favorizeaza difuzarea infectiei prin lizarea fibrinei ce se formeaza in jurul leziunilor produse de bacteriile respective;
enzimele hidrolitice (lipaze, proteaze, nucleaze) sunt secretate de toate speciile bacteriene indiferent de patogenitatea lor. Nu toate sunt implicate in patogenitate.
enzimele citolitice cum sunt hemolizinele si leucocidinele. Astfel, de pilda, Streptococcus pyogenes secreta streptolizina O cu actiune litica asupra hematiilor ce provin de la diverse specii animale.
Invazivitatea bacteriilor nu este un proces pe deplin lamurit. Pe langa exoenzimele amintite.
Endotoxine
Endotoxina este lipopolizahardul (LPZ) din membrana externa a peretelui celular al bacteriilor gram-negative si joaca un rol important in patogenia infectiilor produse de aceste microorgansime. Ea este "cartea de vizita" a bacteriilor gram-negative.
Structura endotoxinei. LPZ sau endotoxina se compune din 3 unitati: un glicofosfolipid ce se numeste lipidul A, o parte numita core formata din zaharuri, etanolamina si acid fosforic si antigenul O, un lant lung, de zaharide, mai putin obisnuite, specific de specie. Partea activa este lipidul A, celelalte avand rol de carrier. Efectele endototoxinei nu sunt specifice speciei, ci sunt identice indiferent de la ce bacterii gram negative provine.
Efectele endotoxinei. Ea se elibereaza numai dupa distrugerea bacteriilor. In cantitati mici produce "reactii de alarma" benefice organismului, cum sunt: febra, activarea complementului pe cale alternativa, activarea macrofagelor si stimularea limfocitelor B. In cantitati mari, insa, produce socul endotoxic ce poate evolua fatal.
Reactiile de alarma
febra. Endotoxina actioneaza ca un pirogen atunci cand in tesuturi apare un numar suficient de mare de bacterii gram-negative care sa le permita contactul cu circulatia sanguina. 100 ng de endotoxina injectate iv. induc febra, ceea ce corespunde unui numar de aproximativ 10 milioane de bacterii. Endotoxina determina reactia febrila prin actiunea ei asupra macrofagelor care vor secreta pirogeni endogeni (interleukina I, Tumor Necrosis Factor);
activarea complementului. Endotoxina activeaza direct complementul pe cale alternativa, ceea ce favorizeaza liza bacteriilor si chemotaxia fagocitelor in focarul infectios. Astfel, se vor acumula PMN sub actiunea C5a si vor fagocita bacteriile opsonizate de C3b. Eliberarea anafilatoxinelor in cantitati fiziologice (C3a si C5a) duce la cresterea permeabilitatii capilare si degranularea mastocitelor. Se produce astfel raspunsul inflamator;
activarea macrofagelor. Sub actiunea endotoxinei, macrofagele vor secreta enzime lizozomale in cantitati crescute, intensificandu-si fagocitoza. S-a constatat, de asemenea, ca macrofagele, activate de endotoxina, sunt capabile sa distruga unele celule tumorale. Acest aspect, legat de tratamentul anticanceros, este foarte studiat in prezent;
stimularea limfocitelor B. Interleukina I secretata de macrofagele activate de endotoxina induce proliferarea limfocitelor B. Din acest considerent, endotoxina este considerata un imunomodelator.
Socul endotoxic. Reactiile descrise anterior fac parte din rezistenta antiinfectioasa. In situatia cand depasesc anumite limite, ele devin foarte nocive organismului. Acest aspect se intalneste uneori in septicemiile cu bacili gram-negativi, cand in organism se elibereaza cantitati mari de endotoxina si se produce socul endotoxic. Acesta se caracterizeaza prin hipotensiune, coagulare intravasculara diseminata, evolutia fiind grava. Socul endotoxic poate aparea si in cazul administrarii unor perfuzii in care endotoxina provine de la bacili gram negativi omorati prin sterilizare. Deci, perfuziile trebuie sa fie lipsite total de germeni pentru a exclude posibilitatea existentei endotoxinei.
|
