CARABUSII

CĂRĂBUsII[1]

Carabusul-de-mai sau gainusa (Melolontha melolonlha) este cel mai cunoscut gīndac. Poporul stie ca e stricator, dar se bucura cīnd īl vede. E doar unul dintre vestitorii primaverii din lumea necuvīntatoarelor marunte. Acest gīndac cu aripile ca de arama nu zboara īn cīrduri mari, decīt dupa ce Babele si-au scuturat toata mīnia si s-a dus sa se odihneasca līnga Gerila, ascuns īn cine stie ce pestera tainuita.

Cīnd vezi, catre seara, īn luna lui Mai, cei dintīi carabusi, īn adevar parca simti si mirosul plamadirii pamīntului īn care n-a ramas buruiana neīncoltita. Zanateci zboara īn toate partile. Se lovesc de oameni, se lovesc de copaci. Cad jos ca amortiti si iarasi īsi iau zborul prin vazduhul plin de mireasma proaspata a celor dintīi flori.

Romānul īl prinde, īl pune īn palma si-l lasa sa zboare. Daca zboara iute, peste vara gospodarul va fi harnic; daca sta īn palma multa vreme pīna ce-si ia de seama, harnicia gospodarului e cam īndoielnica.

Cīte alte credinte nu sīnt legate de aparitia car 21521j97v abusilor? De sīnt mai parosi pe pīntece, anul va fi manos īn porumb. De ies multi deodata, nu se vor face poame, dar cīmpurile vor da rod. E bucuria legata de cele dintīi fapturi primavaratice, dar e si ceva din nadejdea fatalistului si dorinta de a cunoaste viitorul.

Dracii de copii stiu ca petrec mai bine pe seama carabusilor, facīnd moristi si zbīrnitori, cīntīndu-le, cīta vreme ei se chinuiesc ca sa zboare, macar ca sīnt prinsi de picior cu vreun spin de prun:

«Vai sarmane carabus

Pe a cui mīna īncapusi

De acum oricīt vei īncerca

De mīna mea nu-i scapa.»

Fig. 215. Carabusii (B) cu larva (A.).

si totusi carabusii nu merita o asemenea crutare. Sīnt rai si ei, sīnt rele si larvele lor.

Batrīnii abia au iesit din pamīnt si se napustesc asupra pomilor cu frunza frageda. Hoinaresc cīt hoinaresc, ca beti, o parte de noapte si apoi se pun pe mīncate. Gura lor e ca un foarfece. Cele doua perechi de falci tari sīnt ca bucati de ferastraie cu dintii stirbiti. Cu ele taie frunza, taie mugurii, mīncīnd pīna ce se umfla, iar spre ziua, satui dar si amortiti de frig, stau nemiscati pe frunze. Cīnd scuturi copacul, pare ca bate piatra, asa rapaie gīndacii somnorosi. Atunci, īn ziua, sīnt prinsi, adunati si azvīrliti īn foc ca niste raifacatori. Prin unele tari, unde se economiseste si firul de iarba, carabusii scuturati sīnt dati la porci; aiurea sīnt uscati, macinati si dati la gobaile din curte. Ba nu rareori sīnt fierti, iar grasimea ce iese dintr-īnsii foloseste la facerea sapunului de casa.

Īsi īnchipuie oricine ce puzderie de carabusi trebuie sa se abata asupra gradinilor, daca sīnt īn destul de mare numar ca sa se poata scoate din ei grasime de sapun. E drept ca sīnt ani cīnd carabusii vin nori, ca lacustele. Īn primavara anului 1887, primaria Brasov a cheltuit 108 fiorini, aproape 300 Iei de pe vremea aceea, lei-aur, pentru culegerea gīndacilor, platind cīte un craitar litrul de carabusi. Īn cei 10 800 litri adunati se gaseau peste 4 milioane de carabusi (Knechtel). Numarul acesta oricīt de mare ni s-ar parea, macar ca acum milioanele[2] sīnt curente, nu e nimic fata de ce s-a strīns īntr-un an īn Saxonia. S-a ajuns la 1 590 milioane de carabusi. Adevarata pacoste pentru livezi.

Oricīt i-ai scutura, oricīt i-ai arde, pare ca ies din pamīnt la nesfīrsit. Noroc ca intervine si politia naturii. Ce pasare nu e voioasa ca duce un carabus gras drept dejun copiilor sau sa se īngrase ea singura! Cīnd scuturi pomii din gradina e bucuria gainilor. Pīna si vulpea, caci de arici nici nu mai e vorba, nu se da la o parte, sa ia o zacusca de carabusi.

Viata carabusilor nu tine mult. Nici cīt luna lui Mai.

La īnceput umplu vazduhul; pe urma se vad tot mai rar, pīna ce īntr-o zi nu se mai zareste unul. Au intrat īn pamīnt. Nu e vorba azvīrlita. Dupa īmperechere, printre pomi n-au ramas decīt barbatii, prada pasarilor ori murind de batrīnete. Nu mai au nici un rost īn lume. Femeia, dimpotriva, paraseste zarile senine si se lasa la pamīnt. E grijuliva, se ascunde. N-ar vrea sa moara, caci īn pīntecele ei poarta 60-70 oua fecundate, pe care trebuie sa le aseze la siguranta īn pamīnt, pachete de cīte 10-20. Nici o saptamīna n-a trecut si din fiecare ou iese cīte un viermus. E larva carabusului, puiul īn forma de vierme. Ciormag īi zic Romānii din Bucovina; vierme-alb cei din Muntenia.

Pe cīt parintii au fost de zburdalnici, hīrjonindu-se īn lumina argintie a lunii, pe atīt larvele nu cunosc decīt īntunerecul hrubelor subpamīntene, pe care le sapa mai la adīnc, tot la adīnc, vreme de ani de zile. Pe cīnd parintii ataca planta si de sus la flori si din adīnc la radacina. Iata de ce nu trebuie crutati.

Larva creste īncet. La sfīrsitul verii e cīt un pai de gros si numai falcile sīnt de ea. Sta alaturea de surorile ei, gramada, cum au fost puse ouale. Dupa ce ierneaza, īncepe adevarata lacomie. Frate de frate nu mai stie, caci fiecare apuca īncotro īi e mai īndemīna. Falcile lor puternice nu cruta nimic din ce le iese īnainte, īn tunelele sapate. Rod coaja radacinilor; rod radacina de trifoi, dar mai ales de cartof. Īsi īnchipuie acum oricine stricaciunile ce le aduc.

Viata larvei pe sub pamīnt dureaza cam 4 ani. Īnspre toamna celui de-al 4-lea an, grasa, alba, mare uneori cīt degetul cel mic, se trage mai la adīnc, īsi face un culcus ceva mai larg si se schimba īn nimfa. Prefacerea tine scurta vreme, caci pe la mijlocul toamnei din ea iese carabusul ce sta ascuns īn pamīnt pīna ce-l cheama caldutele raze ale soarelui de primavara.

Acum se lamureste de ce navala gīndacilor nu e aceeasi īn fiecare an. Daca īntr-o primavara s-au ivit multi din cale afara, e de asteptat ca dupa 4 ani sa se iveasca tot asa de multi. Nu e īnsa regula nici aceasta vrīstare, caci si ciormegii sīnt expusi la foarte multe pericole. Mai īntīi e cīrtita. Camarile ei sīnt ticsite cu viermi albi proaspeti, pentru mīncarea pe o zi. Dupa unele observari cīrtitei nu-i ajunge pe zi nici 150 de viermi-albi. Pe urma vin conditiile climatice. Cu toate precautiile larvelor de a se adīnci spre iarna, un ger mare le da gata, caci pielea lor e asa de subtire; īncīt se vad maruntaie prin ea. Alteori ploile mari le inunda cotloanele īnabusindu-le, caci ele respira oxigenul din aer. Grase cum sīnt, e o mīncare aleasa pentru pasari. De aceea, īn urma plugului, gainile stau la pīnda, dar si cioarele, iar adeseori chiar porcii rīma pamīntul ca sa deie peste viermii albi cum stau ei colac, īn casuta īntunecata.

Toti acesti dusmani fac adesea mai mult decīt puterea omului, caruia nu-i ramīne drept arma de combatere a carabusului decīt tot numai scuturatul pomilor, ca sa stīrpeasca femeile cu pīntecele doldora de oua[3].

Mai aduce īn īnfatisare cu carabusul, un gīndac mai marunt, dragut, mai paros, care zboara pe īnserate, prin mijlocul verii. E carabuselul (Amphimallon solstitialis), zis pe unele locuri si carabuselul-de-hrisca, pentru ca aparitia lui e semn ca trebuie semanata hrisca. Aiurea i se spune carabusul-de-iarba, pentru ca zborul lui e mai mult pe la fata pamīntului. Nu se avīritura pe sus. Ziua īl gasesti amortit pe frunzele copacilor sau aninat pe cīte un spic de grīu. Cum īncepe amurgul, prinde viata, zburīnd tot īn loc, īnvīrtindu-se pe deasupra buruienilor. E stricator ca orice gīndac, dar nu asa de mult ca varul sau mai mare. Larva ataca radacinile ierburilor[4].

Fig. 216

Unul din cei mai frumosi gīndaci de pe la noi este ileana (Cetenia aurata)[5]. Mai ales cīnd sta īnfundat īntre staminele galbene de macies, de pare ca e mort, e īn adevar ca o nestemata, aducīnd aminte de frumosii gīndaci din tinuturile departate, din care se fac azi siraguri de margele ori tin locul diamantului dintr-un ac de cravata.

E un gīndacei bunduc, cu aripele scortoase, cu un luciu metalic verde batīnd īn galben, de parca e īmbracat cu o foita subtire de aur, care prin transparenta pare verzie. Cīnd zboara zbīrnīind, īsi desfasoara si aripele de dedesubt, strīnse altfel falduri, iar daca cumva īl bate o raza de soare, aduce aminte de un colibri. Ce folos ca trebuie socotit printre gīzele stricatoare! Cīnd īl vezi cu nasul īnfundat īn pulberea polenului de trandafir, īti pare ca doarme. Īn schimb lui īi place sa manīnce īndesat, numai din partile cele mai fragede ale trandafirilor parfumati, īn special. De aceea gradinarul, īngrijit de munca lui, nu-l priveste tocmai cu ochii colectionarului, care se bucura de frumoasa-i īmbracaminte.

De larva ei se leaga doua particularitati curioase. Mai īntīi e ca nu merge ca toate celelalte larve, pe picioare, ci aluneca pe spinare cu buri a īn sus. O poti īntīlni īn putregaiuri de lemn, unde de obicei se naste, ca un contrast cu traiul dintre flori al parintilor. Dar o poti īntīlni si īn musuroaiele īnalte de furnici-rosii-de-padure (Fonnica rufa).

Ce cauta acolo? Se socotea o taina, nestiindu-se ce folos trag furnicile de la larve, cunoscīndu-se cīt de egoiste si bune gospodine sīnt ele. Se credea ca īn sfīrsit si ele sīnt odata mai omenoase, fiindu-le indiferent oplosul unei fiinte blajine, care nu le stinghereste de la lucru. Dar iata ca un observator atent a dezlegat taina.

Larva ilenei, cīnd e sa se schimbe īn nimfa, aduna coji, bucatele de crengute si tot ce gaseste īn cuibul furnicilor, de-si face un cocon zdravan. Printr-un suc, ce-l fabrica, lipeste bucatica de bucatica cu un ciment trainic. Apoi tot cu sucul fabricat chituieste peretele pe dinlauntru, de-l face luciu ca si odaia data cu stuc. Pe urma se īnchide, se schimba īn nimfa, iar cīnd iese ca gīndac, lasa casa lui īnjghebata solid drept plocon furnicilor, plata pentru gazduire. Bunele gospodine au gasit imediat īntrebuintare darului capatat. Īn el asaza frumos, īn ordine, nimfele lor (ouale de furnici), cum ar aseza un zgīrcit saculetii cu bani īn casa de fier. si asa nu se dezice nici de data aceasta spiritul de negustorie al furnicilor.

Neamul gīndacilor este atīt de numeros, īncīt chiar la rude de aproape se observa obiceiuri deosebite, dupa locul unde sīnt nevoite sa-si duca viata. Carabusul si rudele lui pomenite pīna acum duc o viata oricum mai placuta, īn miros de flori si aer mereu īmprospatat din rasuflarea racoroasa a frunzelor tinere.

Baligarul (Geotrupes stercorarius) e bietul proletar din lumea gīndacilor, care se multumeste cu putin. Cercul lui de viata e restrīns la gramada de baliga de cal. Ziua sta tacut, īnghebosat, aproape nemiscat. Daca-i strici linistea, se misca īncet si greoi, de unde si numele de trīndus, ce-i dau Romānii de prin unele locuri. De-i iese īn cale vreo piedica, īncearca sa o īnfrīnga. Se acatara, cade jos, iar se straduieste sa o treaca, pīna ce-si ia de seama si apuca alt drum. Pare ca-l auzi spunīnd «Da mueti-s pesmetii»?» din «Povestea lenesului».

La īnfatisare e lungaret, īmbracat de la cap pīna la vīrful pīntecelui cu o zale ca pana corbului, albastruie de neagra ce e. Pe aripioarele tari, are cīteva rīglīituri punctate, vreo 14 pe fiecare.

Cum īnsereaza e altul. E īnsufletit, zboara de colo-colo, cautīndu-si soata ori o baliga proaspata de cal, hrana lui obisnuita. Acolo e si locul unde femeia īsi pune ouale. Sapa sub baliga, singura ori īn tovarasia sotului, un cotlon ca un degetar: pune un ou si-l astupa cu baliga. Larva are astfel ce mīnca, de cum deschide ochii dupa vreo 3 saptamīni. Nu e lacoma. Daca dopul de baliga e prea uscat si e prea tare pentru falcile ei īnca fragede, asteapta pīna ce roua ori o ploaie īl moaie.

Mai complicate sīnt locuintele puilor la baligarul-de-padure. (Geotrupes stercorosus), caci sīnt ramificate si īn fiecare fund de cotlon e pus cīte un ou. Te minunezi cum pot atīt de repede sapa gīndaceii marunti adevarate tuneluri fata de faptura lor, caci ramurile secundare pot fi lungi, si de 2 decimetri. Munca nu se restrīnge numai la sapat locul unde īsi pun ouale. Dupa ce le sapa, le umple si cu hrana pentru pui. Sa-i vezi cum cara de-a busele, ducīnd cu picioarele dindarat, ca noi cu minele, ba o bucata de putregai, ba o bucata de baliga ori scīrna de om, pīna ce umple fiecare cotlon, afara de o mica odaita, la mijloc, unde pune oul. Larva se naste la cald, aparata si cu mīncarea la nas. Manīnca ce manīnca, apoi ierneaza si iarasi mai manīnca pīna-n mijlocul verii viitoare, cīnd spatiul astfel largit īl lutuieste cu propriu-i baligar, īl netezeste bine, ca pentru sarbatoare, si apoi se linisteste, schimbīndu-se, īn nimfa.

Dar pe forfecar (Lethrus apterus) cīti din cei, care au ochi si pentru natura nu l-au admirat, carīndu-si hrana spre locuinta lui din pamīnt? Barbat si femeie lucreaza de-a valma īntr-o īntelegere demna de invidiat.

Fig. 217. Forfecarul (D., refacut de M.s.).

Scurt, bunduc, are trupul negru si cu numeroase gropite, pare ca ar fi din metal batut cu ciocanul.

Barbatul e mai zdravan, iar la gura are pe falci cīte un cīrlig taios, de unde si numele foarte nimerit dat de Romān.

Īl vezi carīnd ba o frunza de papadie, ba un lastar verde, si-l tīrīie, cum ar tīrīi un om un brat de vreascuri, numai ca merge de-a-ndaratelea desi iute si sigur. Urmarindu-l, īntr-o clipa s-a facut nevazut īntr-o gaura, poarta locuintei lui subpamīntene, care e foarte complicata, īntīi e oblica ca si scarile de la pivnita. Dupa vreo 20 de centimetri, deodata devine verticala si adīnca de 1/2 metru. Din fundul acestui cotlon adīnc pornesc cīteva camari mai largi, unde īngramadeste tot ce cara de afara, lasīndu-l sa fermenteze ca si īn groapa cu nutret verde pe care bunul gospodar o face pentru iernatul vitelor sale. Īn fiecare gogolos de verdeata fermentata pune cīte un ou. Cu aceasta asigura viata larvei. Fidelitatea dintre soti merge si mai departe

Fig 218. Locuinta. forfecarului, īn fundul careia se afla provizia de frunze

Cīt femeia īngrijeste īn fundul coloanelor de progenitura ei, sotul nu hoinareste prin case straine, ci sta si pazeste intrarea ca un cīine credincios. Iar daca cumva vreun cavaler mai īndraznet ori vreun vaduvoi tomnatic cearca sa intre īn casa lui, se īncinge o lupta pe viata si moarte.

Forfecarul īnsa nu se multumeste decīt la nevoie cu orice fel de buruieni. Are gusturi alese si nu rar nazuieste la tinerele lastare ale vitei de vie, īn care gīlgīie sucul de primavara.

Īn acest caz e un musafir nepoftit la munca omului; aiurea este urmarit si pedepsit. Romāncele din Banat chiar le īnchina o zi pe an [...] īn care nu ti-ar coase, doamne fereste, pentru ca sa apere viile de lacomia forfecarilor.

Multi gīndacei foiesc si īn jurul baligelor de vaca, luīnd, ca si baligarul, hrana de-a gata din ce au lepadat vitele. Sīnt astfel curatitorii cīmpurilor. Īn zilele calduroase de vara, rastorni placinta de baliga cazuta īn urma cirezilor sau mai ales la toloaca. Abia a prins balega coaja si daca o scormonesti foiesc gīndaceii marunti, care au transformat-o īntr-un burete, strabatut de canale ce se tes īntre ele. Sīnt gīndaceii din genul Aphodius, ca niste cilindri, cu aripele scortoase, taiate rotund la capatul trupului. Sīnt vioi si repede apuca zborul daca īi nelinistesti de la zilnica lor ocupatie. Pentru progenitura nu-si prea bat capul, caci femeia pune oul īn baliga, asa īncīt larva cīnd se trezeste are de-a gata mīncarea, tot acolo schimbīndu-se si īn nimfa.

Fig. 219. Sisyphus schaefferi (B.).

Fig. 220. Carabusul sfīnt (D. refacut, de M.s.).

Sīnt īnsa gīndacei care nu manīnca pe loc baligarul, ci se muncesc sa-l aduca la loc ascuns, mai īn siguranta pentru pui. Pe la noi e comun gīndacelul zis īn stiinta Sisyphus, dupa numele legendar al lui Sisif, fiul lui Eol, condamnat dupa moarte sa care pe vīrful unui deal o piatra mare care se rostogolea mereu la vale. Acesti gīndacei micuti, cu o carapace negrie īn spate, cu picioarele, mai ales cele de dinapoi, lungi, fac din baligar mai īntīi boturi ceva mai mari decīt o mazare. Dupa ce le-au rotunjit bine, e vorba acum sa le care unde trebuie.

Īsi īnchipuie oricine munca grea savīrsita. Barbatul si nevasta muncesc de-a valma. Cīteodata le mai vine īn ajutor si un vecin. Barbatul se pune īnainte si tine bombita cu picioarele de dinapoi, pe cīnd femeia īmpinge dindarat. O ridica o bucata de loc si la o cotitura, din nebagare īn seama, bombita se rostogoleste, apucīnd la vale. Hai, īncepe munca din capat, ca si Sisif. Nu-si pierd rabdarea īnsa si la urma cu chiu cu vai ajung sa transporte gramada de balegar pīna unde socot ca e la adapost. Acolo femeia pune un ou pe bobita, īl acopera cu o bucatica de balegar si provizia pentru progenitura e gata.

Vestit īn aceasta privinta e gīndacul sfīnt al egiptenilor (Scarabaeus sacer), socotit de ei drept simbolul puterii creatoare si al carui chip se gaseste pretutindeni, īn mormintele faraonilor ca si pe peretii templelor, zugravit ori cioplit īn piatra. Renumele lui e mai mare īnsa de cīnd Fabre, Homerul insectelor, cum i s-a spus, si-a īndreptat nesecata-i rabdare si tenacitate de observator amanuntit asupra obiceiurilor acestui gīndac, comun īn tinuturile batute-n plin de soare, gasindu-se si pe la noi prin Dobrogea si Moldova[6].

Īnfatisarea lui este de altfel schimbata pentru munca ce are de facut. Picioarele de dinainte sīnt ciunte: le lipsesc ceea ce ar corespunde la talpa piciorului. Īn schimb sīnt mai puternice si cu zimti zdraveni, adevarate brate de muncitor. si capul are īnvalisul latit ca un scut zimtuit pe margini. E īmbracat cu haina neagra stralucitoare.

Dupa ce cu scutul de pe cap si cu picioarele de dinainte a ajuns sa formeze o bomba mai mare decīt trupul lor, se pun la munca sa o rostogoleasca. Barbatul īnainte, femeia īndarat, īmping din greu. N-ar fi nimic, daca īn calea lor n-ar exista tīlhari. Alti gīndaci lenesi vor sa puie mīna pe munca lor, de-a gata. Lupta se īncinge, īn care vreme adesea boamba se rostogoleste sau īn timp ce doi barbati se lupta crīncen, un al treilea vine, fura si bombita si nevasta celui dintīi. Nimic deosebit īn lumea gīnganiilor de ceea ce se petrece si īn lumea oamenilor.

Sīnt asa de multi gīndacii din nearmil carabusilor, īncīt ar fi nesfīrsita īnsirarea lor.

Voi īncheia cu pomenirea a doi gīndaci foarte obisnuiti la noi. Carabanul (Oryctes nasicornis ) e rinocerul din lumea gīndacilor nostri. Pe cap poarta un corn īndoit īndarat, iar marginea dindarat a scutului de pe piept este dintata si rasfrīnta īnainte. Peste tot negru sau cafeniu īnchis, pe aripioarele-i chiti-noase cu numeroase siruri de gropiti, are o īnfatisare cu totul stranie. E unul din uriasii gīndacilor nostri, gasindu-se exemplare lungi si de 4 degete. De altfel prin cornul lui, prin mersu-i domol, lenevos, greoi, prin corpul taiat din topor, e reprezentantul la noi al uriasilor din zonele tropicale, din care unii ajung sa fie si de 2 decimetri lungime. Carabanului i se mai zice si dubalar, caci se īntīlneste adesea pe līnga dubalarii, pe sub scoarte de stejar ce servesc la dubit.

Fig. 221. Carabanul.

Mai mare decīt carabanul, cel mai mare gīndac de la noi este radasca (Lucanus cervus). E asa de comun si are o īnfatisare atīt de deosebita, īncīt chiar poporul l-a botezat cu fel de fel de nume. Cīnd e numit boul-lui-Dumnezeu, cīnd buhai, cerbariu ori cornac. Toate numirile īnsa sīnt legate de cele doua mari coarne ca de cerb, ce le are pe laturile capului. Numai barbatul este īmpodobit cu aceste semne alese, care nu sīnt decīt prelungirea falcilor de dinainte; la femeie sīnt scurte de tot. Ce arme puternice pentru radasca sīnt coarnele sale, desi nu le foloseste, ca si cerbii, decīt cīnd se lupta ei īntre ei, barbatii. E o placere sa-i vezi, īntarītati. Le stralucesc dosul capului latit ca un scut de metal. Ochii holbati, proieminenti, arata mīnia.

Ridicati pe picioarele dindarat, cu jumatatea trupului de dinainte aburcata īn sus, ca rupti la sele, īncearca sa se apuce cu coarnele sfīrsite cu 2 vīrfuri ca sulitele de ascutite. Īn furia lor, se aude scīrtiitul carapacelor de pe corp, ca si ciocanitul coarnelor lovite cu putere. Īnvinsul fuge cu elitrele strapunse ori cu vreun corn rupt. E descalificat pentru toata viata, care de altfel nu dureaza decīt scurta vreme din vara. Dupa īnfatisare se crede ca trebuie sa fie o fiara, īn lumea gīndacilor. Daca-i rastorni pe spate, vezi ca īn jurul gurii nu are nici macar falcile carabusului, ci niste tufe de perisori, cu care linge sucul ce iese din copacii pe care traieste. Īi plac mai ales stejarii, caci īn preajma lor pun ouale, din care ies larvele, ce pot sa ajunga cīt un deget de groase si lungi. Larva se hraneste la īnceput cu pamīnt negru, apoi cu parti putrede din stejar. Abia īn al 5-lea an se schimba īn nimfa.

Din preajma stejarilor, barbatii se avīntura adesea si pīna prin orase. Zboara greoi, ca rataciti, asa īncīt īi poti doborī din zbor cu palaria sau cu bastonul. Unii dintre ei, masurati din vīrful coarnelor, pot fi si de 8-9 cm de lungi, asa īncīt cu drept cuvīnt formeaza mīndria insectarului unui colectionar.

Fig. 222. Radasca.