Cele trei specii de delfini din Marea Neagra

Cele trei specii de delfini din Marea Neagrã

Numãrul delfinilor din Marea Neagrã a înregistrat o scãdere dramaticã. În anii '40 efectivele erau estimate la 1 - 2 milioane de exemplare. Datoritã pescuitului industrial al acestor specii, dar si a reducerii bazei trofice, numãrul lor era, în 1965, de doar 300 000 exemplare, cu 62 000 capturi anual. Numãrul lor a scãzut în continuare, ajungând în 1980 la 50 000 de exemplare. În apele românesti, conform ultimelor date ce apartin dr. Marcel Stanciu (1995-1998) numãrul lor este estimat a fi de 500-1000 de indivizi apartinând subspeciei Tursiops truncatus ponticus, 400-600: Phocoena phocoena relicta si 600-800: Delphinus delphis ponticus.

În prezent este interzisã prin lege pescuirea sau uciderea sub orice motiv a acestor mamifere marine. Totusi, în ciuda acestor interdictii, numãrul delfinilor continuã sã scadã.

În Marea Neagrã, mamiferele marine sunt reprezentate de trei specii de delfini, apartinând la douã familii
- Familia Delphinidae - cu douã specii: Delphinus delphis ssp. ponticus si Tursiops truncatus ssp. ponticus.
- Familia Phocoenidae - cu specia Phocoena phocoena ssp. relicta.

1. Delphinus delphis ponticus

Caracteristici generale - delfinul comun este colorat, cu un model de clepsidrã pe lateral. Numãrul dintilor este de 44 - 60 per jumãtate de maxilar, forma fiind conicã. Trãiesc în grupuri de maximum 150 de indivizi. Ating viteza maximã de 60 km/h. Sunt specii ihtiofage si vâneazã în grup. Pot fi remarcati deseori jucându-se în jurul navelor. Delfinii comuni se apropie de coastã mai ales vara, în luna august. Lungimea rostrului atinge 10-20 cm.

Culoare - spatele este gri închis spre negru de la vârful capului spre coadã închizându-se într-un V pe ambele pãrti sub înotãtoarea dorsalã. Pãrtile laterale sunt gri deschis în spatele înotãtoarei dorsale si alb-bronz în fata înotãtoarei dorsale. Abdomenul este alb. În jurul ochilor se gãsesc cercuri de culoare închisã legate printr-o linie neagrã care traverseazã capul prin spatele rostrului si o altã dungã de la maxilare pânã la înotãtoare.

Înotãtoare - înotãtoarea dorsalã este triunghiular-curbatã. Ea este ascutitã si localizatã în mijlocul spatelui si este de culoare neagrã spre gri-deschis cu marginea neagrã. Înotãtoarele sunt lungi si subtiri si usor curbate sau ascutite. Înotãtoarea codalã este ascutitã la vârfuri cu o micã crestãturã în centru.

Lungime si greutate - cel mai mare delfin comun din Marea Neagrã capturat a atins lungimea de 219 cm, spre deosebire de populatiile de Delphinus delphis din Oceanul Atlantic si Pacific, ai cãror indivizi mãsoarã pânã la 259 cm. În urma mãsurãtorilor biometrice efectuate pe 11300 femele si 16300 masculi din subspecia Delphinus delphis ponticus, lungimea medie a fost de 162 cm pentru masculi si 160 cm pentru femele. Pot atinge greutatea de 135 kg.
S-au constatat diferente de mãrime si culoare între indivizii capturati în zona sudicã fatã de cei din partea nordicã a Mãrii Negre.
Delfinii sudici erau mai mari iar contrastul dintre culoarea neagrã - dorsal si alb-gãlbui de pe flancuri si ventral era puternic; spre deosebire de acestia, exemplarele capturate în partea nordicã aveau talii mai mici iar contrastul de culoare nu era evident. Aceastã diferentiere este explicatã de influenta pe care o au deversãrile marilor fluvii, cu ape tulburi si mâloase.

Hrãnirea - sunt animale ihtiofage, hrãnindu-se predominant cu pesti pelagici (ce înoatã în masa apei) - hamsie, sprot, stavrizi etc, iar aglomerãrile lor sunt în functie de existenta bancurilor de pesti.

Împerecherea - perioada de împerechere dureazã 5 - 6 luni (iulie-decembrie) iar maturitatea sexualã este atinsã la vârsta de 3-4 ani. Puiul la nastere mãsoarã aproximativ 80 cm lungime, perioada de gestatie fiind de 10 - 11 luni.

2. Tursiops truncatus ponticus

Caracteristici generale - este un delfin relativ robust, de obicei având un rostru scurt si butucãnos, de aici si denumirea englezeascã de "bottlenose" ("delfin cu nasul ca o sticlã"). Afalinul (ca si delfinii albi) are o mare mobilitate cervicalã, pentru cã cinci din cele sapte vertebre ale gâtului nu sunt sudate între ele cum sunt la delfinii oceanici. Are 18-20 dinti conici ascutiti, pe fiecare jumãtate de maxilar. Lungimea rostrului este de cca. 8 cm, fiind considerat de lungime medie. În Marea Neagrã, afalinul trãieste în cârduri nu prea mari, cu efective cuprinse între 4-100 indivizi. Viteza pe care o ating este de 30 km/h. Afalinii reprezintã o specie predominant ihtiobentofagã, ce se apropie de tãrm mai ales primãvara.

Culoare - culoarea acestui delfin variazã considerabil, dar, în general, acest delfin este de la gri-deschis pe partea ventralã, pânã la un gri-pal rozaliu pe partea dorsalã. Toracele si portiunea dinspre înotãtoarea codalã sunt uneori pãtate.

Înotãtoare - cea dorsalã este înaltã si curbatã, aflându-se aproape de mijlocul spinãrii. Lobii înotãtoarei codale sunt lati si curbati, având o crestãturã medianã adâncã. Aripioarele laterale sunt de mãrime mijlocie si ascutite.

Lungime si greutate - lungimea este de la 1 pânã la 3,8 m, iar greutatea medie de cca. 180 kg. Un exemplar capturat în 1986, a atins dimensiunea de 270 cm si greutatea de 300 kg.

Hrãnirea - sunt forme ihtiobentofage. Comportamentul de hrãnire este divers, mergând de la eforturi coordonate de a prinde hrana, hrãnirea asemãnatã cu pescuitul uman, pânã la a urmãri pestele în bancurile de pe fundul apelor. Un delfin adult poate consuma între 8 si 15 kg de hranã zilnic. Delfinul Tursiops truncatus se hrãneste cu peste si crustacee.

Împerecherea - reproducerea are loc în perioada iulie - octombrie. Masculii ajung la maturitate sexualã la vârsta de 11 ani, femelele la 5-7 ani. Perioada de gestatie este de 10-12 luni. La nastere puiul de afalin mãsoarã 122-125 cm. Puii sunt alãptati pânã la vârsta de un an (12-18 luni), si stau cu mamele lor pânã la 3 ani.

3. Phocoena phocoena relicta

Caracteristici generale - este cel mai mic cetaceu din Marea Neagrã. Marsuinul are un corp mic si robust care se îngusteazã spre coadã. Partea dorsalã este de culoare neagrã sau gri închis, în partea anterioarã, mergând pânã la gri deschis pe laterale si alb pe abdomen. Adultii mãsoarã între 1 si 1,8 m în lungime si o greutate maximã de 65 de kg. Nu prezintã un rostru distinct, iar dentitia este reprezentatã de 22-30 dinti / jumãtate de maxilar. Este o specie bentofagã, frecventã în apropierea tãrmului, mai ales vara.

Culoarea - variazã de la negru cenusiu pe partea dorsalã la alb-gri pe flancuri si abdomen.

Înotãtoarea: Înotãtoarele sunt mici, închise la culoare si usor rotunjite, înotãtoarea dorsalã este triunghiularã cu o bazã latã si tuberculi pe partea principalã.

Lungime si greutate - lungimea maximã pentru marsuinii din Marea Neagrã este de 150 cm pentru femele si 160 cm pentru masculi (spre deosebire de marsuinii din Mediteranã a cãror talie atinge frecvent 180 cm). Greutatea medie a marsuinului din bazinul pontic este de 43 kg.

Hrãnirea - ca si afalinele, marsuinii sunt ihtiobentofage, hrãnindu-se cu pesti (cambulã, calcan, guvizi) si nevertebrate (gasteropode).

Împerecherea: împerecherea începe în luna iulie si dureazã pânã în octombrie; perioada de gestatie este de aproximativ 9 luni. Lungimea puiului la nastere variazã între 68-86 cm.

De la nastere pânã la moarte

Dacã veti întâlni vreodatã un banc de pesti, sansele ca toti indivizii sã se asemene sunt mari, deoarece de obicei indivizii din bancurile de pesti apartin aceleiasi generatii. Un singur grup de delfini poate cuprinde, însã, adulti, juvenili si pui. Mai existã un aspect: unii ar putea fi rude - frati, surori, mame - iar altii ar putea fi total strãini din punct de vedere ge 19519h710t netic. Cele mai strânse legãturi în aceste grupuri cu stratificare socialã sunt cele dintre mamã si pui; toate celelalte aspecte ale societãtii delfinilor sunt construite în jurul acestei relatii de bazã.

Fiind mamifere acvatice, femelele nu pot construi cuiburi sau vizuine în care sã-si creascã puii, ci trebuie sã-i nascã si sã-i creascã în mare. De asemenea, puii trebuie sã fie în stare sã înoate, sã respire, sã se alãpteze, sã vadã, sã simtã si sã audã imediat dupã nastere si astfel se nasc formati pe deplin si gata de actiune. Mai multi pui, abia nãscuti, nu ar putea tine pasul cu tot grupul si s-ar pierde în apã, asa cã femelele depun toate eforturile pentru a da nastere unui singur pui dar de dimensiuni corespunzãtoare. Uneori se mai nasc si gemeni, dar acestia supravietuiesc foarte rar. În plus, de vreme ce un pui mai mare este mai rezistent decât unul mai mic, femelele trebuie sã dea nastere unui pui cât mai mare cu putintã si uneori concep pui ce sunt mari chiar în comparatie cu ele însele. Puii mari au nevoie de perioade de gestatie mari ce dureazã între 10 si 14 luni. În opozitie, nasterea, în sine, este rapidã. Fãrã ca femelele sã aibã un pelvis, contractiile si nasterea se pot termina în mai putin de o orã si astfel, nu e de mirare cã acest proces este rareori observat în mediul natural de viatã al delfinilor. Puii se nasc, în mod normal, cu coada înainte si în ciuda faptului cã înotãtoarele sunt îndoite în interiorul uterului, ei trebuie sã înoate din momentul în care ating apa. Precum aripile unui fluture ce iese dintr-o pupã, înotãtoarea dorsalã si aripile îsi capãtã rapid pozitia normalã datoritã presiunii sângelui cãci, atunci când cordonul ombilical se rupe, puiul nu mai primeste oxigen si trebuie sã urce la suprafatã pentru a-si umple plãmânii cu aer pentru prima oarã.

În sãptãmâna ce urmeazã nasterii, mama si puiul sunt inseparabili. Puiul înoatã alãturi de ea putin înapoia aripii dorsale si putin deasupra sau dedesubtul liniei mediane a corpului mamei. În acest fel, culorile si aspectul extern se amestecã si se confundã, camuflând puiul de eventualii prãdãtori. Poate înota si în curentul produs de ea si astfel se poate deplasa fãrã sã punã în miscare nici un muschi. Când mama respirã, puiul respirã exact în acelasi ritm cu ea. Respiratia este destul de dificilã pentru delfinii abia nãscuti, deoarerce, având talie micã, capul le iese cu totul din apã, astfel încât animalele foarte mici ies la suprafatã si respirã înainte ca bãrbia sã reintre în apã. Dar mama si puiul nu pot sta legati la nesfârsit unul de celãlalt. Puii tineri sunt slabi înotãtori, astfel cã la fiecare una sau douã scufundãri trebuie sã iasã la suprafatã si sã respire. De asemenea, puiul trebuie sã-si întrerupã înotul pentru a se alãpta, întrucât glandele mamare ies prin niste deschizãturi situate pe partea ventralã, de o parte si de alta a orificiului genital. Alãptatul poate avea loc fie în stationare, fie în miscare. Laptele ajunge direct în gura puiului si limba acestuia are o margine ondulatã pentru a forma un fel de etanseitate. Laptele delfinilor, ca si al celorlalte mamifere marine, este foarte bogat si contine de pânã la 10 ori mai multe grãsimi si proteine decât laptele mamiferelor terestre. Cu toate cã fiecare alãptare dureazã câteva secunde, puiul este complet dependent de acest lapte pentru circa un an sau chiar mai mult dupã nastere. Aceasta înseamnã consum energetic suplimentar din partea mamei, care trebuie însã sã aibã grijã si de ea. Trebuie sã reînceapã activitãtile de hrãnire, dar acest lucru ridicã o problemã. Dacã vrea sã fie eficientã trebuie sã-si lase puiul la suprafatã si astfel îl expune pericolelor. Gradul acestui pericol variazã în functie de habitatul în care se aflã delfinul. Pentru delfinii de râu, apele nu sunt adânci si prãdãtorii sunt putini, astfel încât dacã îsi lasã puiul câteva momente la suprafatã, riscul nu este prea mare. În mãri si oceane, unde rechinii si balenele ucigase sunt omniprezente, iar hrana se poate afla la adâncimi semnificative, abandonarea puiului pentru a se hrãni se poate termina dezastruos. Dar în aceste situatii femelele - delfin se confruntã cu aceeasi dilemã astfel încât formeazã grupuri coordonate si toate se rãspândesc dar hrãnindu-se si fiind totodatã gata de luptã. O femelã adult ar putea deopotrivã sã cearã ajutprul unui descendent de-al ei din altã generatie, iar gestul acestuia nu este atât de altruist pe cât pare, cãci delfinii îsi au inscriptionat genetic sã ofere ajutor unui frate sau unei surori apartinând aceleiasi generatii. Alte femele pot oferi mai mult decât doar atentie si atunci când întâlnesc un pui orfan, produc lapte în mod spontan. În mod asemãnãtor, femelele balene senescente (apropiat înrudite cu delfinii) îsi pãstreazã capacitatea de a produce lapte mult timp dupã ce au pierdut capacitatea de a mai avea pui.

Desigur, ajutorarea celorlalti are sens mai ales dacã dãdacele si "donatoarele de lapte" sunt înrudite sau dacã sunt implicate câstigurile anumitor favoruri, dar de obicei comportamentul animal nu este atât de simplu pe cât pare. Studii recente din Australia au arãtat cã de fapt asa- zisul baby-sitting este de fapt rãpire si se soldeazã cu urmãriri si atacuri din partea mamei. Femelele fãrã experientã se pare cã exerseazã ce înseamnã sã fii pãrinte pe puii altora, decât sã dea nastere unor pui proprii. În ciuda acestor lucruri benefice cooperãrii între femele sunt indiscutabile si studii recente din Florida aratã cã afalinii nãscuti în grupuri de femele strâns unite au sanse mai mari de supravietuire decât ceilalti. Astfel, beneficiile îngrijirii comune a puilor uneste femelele si o împletiturã de asociatii se formeazã în jurul legãturii dintre mamã si pui.

Masculii adulti, fie cã se alãturã grupului de femele, fie cã înoatã de unii singuri, se pare cã nu au nici un rol activ în formarea si dezvoltarea puiului dupã împerechere. Într-adevãr, studii din Florida pe afalini au evidentiat faptul cã masculii tind sã provinã din, si sã se întoarcã în zone complet diferite. În plus, deoarece o femelã se împerecheazã cu mai multi masculi, nici un mascul nu poate fi sigur cã este cu certitudine tatãl unui anume pui. Acest fapt se credea cã mãreste sansele unei femele de a rãmâne însãrcinatã în scurtele momente oportune oferite de ciclul ei de reproducere. Dar acum se stie cã aceasta este o strategie pentru ca masculii sã nu stie dacã sunt sau nu tatãl unui anume pui. Desi acest lucru reduce sansele ca un mascul sã aibã grijã de puiul sãu, reduce de asemenea, sansele unui infanticid. Existã un puternic impuls genetic pentru un mascul ce întâlneste o femelã cu pui, sã-i omoare puiul. Îndepãrtatã de puiul ei, o femelã redevine rapid fertilã dacã vine vorba de a-si transmite genele mai departe. Masculul ucigas are acum o sansã de a deveni tatã. Acest tip de comportament este des întâlnit în rândul leilor unde un mascul îl poate izgoni pe altul, îi omoarã toti puii si se împerecheazã cu leoaicele. De când a fost dovedit, acest fenomen a fost întâlnit în întreaga lume animalã, de la vrãbii la ursi. Dat fiind faptul cã delfinii sunt guvernati de dorinta lor de a-si transmite genele, nu ar trebui sã existe vreun motiv pentru care sã credem cã ei s-ar putea comporta altfel. Într-adevãr, studii recente ale delfinilor din jurul Scotiei aratã cã infanticidul este o trãsãturã a populatiilor de delfini si constituie un motiv suplimentar pentru femele sã formeze grupuri pentru a apãra puii de masculi dornici de împerechere.

Împerecherea, atunci când are loc, se face fatã în fatã si în timpul înotului. Acuplarea poate dura de la câteva secunde pânã la câteva minute, dar este adesea întreruptã de nevoia unuia dintre parteneri sã respire. Se pare cã existã diferite moduri de "a face curte", masculii executând multiple miscãri în timpul înotului si emitând variate sunete. Nu se cunoaste dacã acestea sunt fãcute pentru a impresiona femela sau pentru a semnaliza cã acel mascul s-a acuplat cu acea femelã. Este greu de înteles ce se întâmplã de fapt în cadrul acestor relatii.

Studii pe delfini captivi au oferit multe indicii asupra tipurilor de comportament la care ar trebui sã ne asteptãm, dar în majoritatea situatiilor putini delfini oferã comportamentul asteptat, toti cunoscându-se deja si neavând sansa sã plece dacã ar dori. Orice semnale între aceste animale pot fi fie subtile, fie exagerate. Pentru a complica si mai mult lucrurile, în populatiile de delfini, acuplarea are loc mult mai des decât ar trebui sã aibã în scopul procreãrii. Femelele au o scurtã perioadã de fertilitate la fiecare câtiva ani dar ele se împerecheazã adesea între aceste perioade; în plus, împerecherea are loc si între frati si surori, mamã si pui sau parteneri de acelasi sex.

Asadar, se pare cã împerecherea are un rol social mult mai important în viata delfinilor decât în viata altor mamifere, iar ritualul de împerechere se aseamãnã cu cel întâlnit la maimute, cai, pisici si alte mamifere. Pentru a putea distinge între reproducerea procreativã si cea cu rol social sunt necesare mai multe informatii despre conditiile în care se reproduc femelele-delfin. Cele mai precise pot fi obtinute mãsurând nivelul hormonilor din urinã si sânge. Desigur, delfinii captivi oferã multe oportunitãti, dar avantajele evaluãrii lor ca animale captive în largul mãrii sunt confuze. O solutie mult mai practicã ar fi înregistrarea comportamnetului dintre femelã si mascul, apoi cercetarea faptului dacã femela este însotitã de un pui. Scãzând perioada de gestatie din data nasterii vom obtine perioada în care ea era fertilã si de aici se poate deduce starea în care era când au fost fãcute observatiile initiale. Cu sigurantã acest proces este încet si obositor dar explicã de ce stim atât de putine despre felul în care delfinii îsi aleg partenerii.

Desi puii se nasc complet dezvoltati, ei sunt considerabil diferiti fatã de adulti. Au corpul mai robust si capul este mai mare comparativ cu restul corpului. Înotãtoarea dorsalã, dacã este prezentã, este mai triunghiularã si coloratura diferã. De exemplu, "delfinii pãtati" se nasc fãrã pete, cãpãtându-le ulterior pânã ajung sã se asemene cu o furtunã de zãpadã. În mod asemãnãtor delfinii Risso au de la nastere o culoare gri omogenã, dar orice zgârieturã lasã pe piele o urmã albã sub forma unei cicatrice. Adultii ajung sã fie complet albi dupã o viatã întregã în care s-au muscat între ei. Puii tuturor speciilor se nasc cu 5-8 linii verticale mai deschise la culoare numite pliuri fetale, ce se întind pe ambele pãrti ale corpului. Aceste linii se pare cã se datoreazã îndoiturilor pe care le suferã pielea în pântecul mamei si ele diferentiazã un pui de ceilalti delfini în primele 3-18 luni de viatã.

Întãrcatul este un proces lent si presupune o dietã consistentã care sã înlocuiascã laptele matern si dureazã câteva luni sau câtiva ani. În tot acest timp tânãrul delfin rãmâne sub ocrotirea mamei sale si poate rãmâne cu ea timp de câtiva ani pânã când dobâdeste aptitudinile sociale si fizice ce îi vor trebui mai târziu. O femelã poate rãmâne gestantã din nou sau poate alãpta doar un pui pânã ce precedentul se va decide sã se alãture celorlalti juvenili. Dar în ciuda acestei suprapuneri, cresterea puilor este un proces lent si costisitor din punct de vedere energetic întrucât o femelã poate naste un singur pui la circa 1 - 4 ani. Specii mai mari produc doar pânã la 7 pui toatã viata. Pentru juvenilii ce nu sunt independenti, maturizarea trebuie sã aibã loc cât mai repede cu putintã dacã nu vor sã moarã de foame sau sã nu cadã pradã altor animale. Ating maturitatea fizicã între 5-13 ani, dar maturizarea completã poate dura mult mai mult, pânã la circa 20 de ani la masculii afalini.

Deoarece femelele sunt receptive doar pentru o perioadã de timp în ciclul lor de reproducere, femele disponibile pentru împerechere sunt relativ rare în comparatie cu numãrul mare de masculi gata pentru reproducere. Pot apãrea competitii între masculi si la majoritatea mamiferelor aceste culmineazã cu întreceri de ordin fizic în care sunt favorizati masculii mari si puternici. De exemplu un singur mascul de focã elefant poate cântãri mai mult decât trei femele la un loc. Si la delfini sunt prezente aceste presiuni, dar din anumite motive sunt mai putin intense. La speciile mari cum sunt afalinii si delfinii Risso, masculii sunt cu putin mai mari decât femelele. La speciile mici, precum delfinii Commerson, delfinii Hector si delfinii de râu, probabil actioneazã factori foarte diferiti deoarece masculii pot fi cu pânã la 15 % mai mici decât femelele. Poate cã la aceste specii masculii au talia optimã pentru supravietuire iar femelele sunt mai mari dat fiind faptul cã trebuie sã nascã pui. Un pui mic nãscut de o femelã de talie micã este posibil sã nu aibã sanse de supravietuire.

Deoarece cresterea si reproducerea dureazã mult, delfinii ar trebui sã aibã durata de viatã lungã. Dar este greu de aflat durata exactã a vietii lor. O metodã ar fi urmãrirea individului de la nastere pânã la moarte, dar fiind la fel de longevivi ca si omul putine cariere sau studii în domeniu dureazã atât de mult. O metodã mai simplã constã în decodarea informatiilor din dintii lor. Cetaceele cu dinti pãstreazã aceiasi dinti de la nastere pânã la moarte. Când se formeazã, dintii sunt goi pe dinãuntru, având la exterior un strat de smalt, sub care se aflã un strat de dentinã. Pe mãsurã ce animalul îmbãtrâneste, în interiorul dintelui se dispun straturi regulate de dentinã. Sectionând longitudinal un dinte, aceste straturi sunt vizibile si numãrându-le se poate afla vârsta exemplarului. Obtinerea dintilor este usor de fãcut deoarece animalele esuate sau capturate sunt destul de des întâlnite. O metodã ar fi folosirea tetraciclinei. Administrarea acestui antibiotic la copii formeazã mici depozite în dintii lor, formând benzi ce lucesc în lumina ultravioletã. Dacã unui delfin capturat se administreazã antibiotice, acesta va încorpora colorantul în ultimul strat de dentinã. Dupã ce moare si este eventual recuperat, numãrul de straturi dupã cel colorat indicã rata depunerilor. La afalini se depune un strat pe an, la altii douã, dar pentru majoritatea speciilor rata este necunoscutã. Pentru speciile la care rata este cunoscutã, cel mai bãtrân delfin sãlbatic (o femelã) a trãit 51 de ani. Pentru majoritatea indivizilor, viata este mult mai scurtã.

Perioadele cele mai periculoese din viata unui delfin sunt atunci când este nou-nãscut si când a devenit independent fatã de mama sa. La aceste stadii de vârstã, atacurile rechinilor, ale balenelor ucigase sau chiar a indivizilor din aceeasi specie sunt o amenintare permanentã. Înfometarea reprezintã de asemenea un pericol. Dacã un pui este îndepãrtat de mama sa înainte de a fi complet întãrcat, existã sanse foarte mari, ca el sã moarã de foame. În mod asemãnãtor, când stocurile de hranã se împutineazã, adesea cei mai afectati sunt delfinii neexperimentati. Odatã ce un delfin a depãsit aceste obstacole, moartea este mai putin iminentã, iar pericolele pe care oamenii le aduc delfinilor în fiecare an devin tot mai evidente pe aceastã listã.

Ca la orice animal sãlbatic, corpul delfinilor oferã o gazdã permanentã sau temporarã multor alte organisme. Unele specii de pesti se prind de pielea lor pentru a obtine o cãlãtorie gratuitã sau chiar protectie. Alti pesti se prind, de asemenea, de corpul delfinilor, dar iau o bucatã de carne atunci când se desprind lãsând urme circulare caracteristice, vizibile pe multi delfini. Desi aceste rãni sunt mici, o ranã deschisã reprezintã o oportunitate de invazie pentru ciuperci, bacterii si virusuri.

Ca urmare, delfinii si-au dezvoltat uimitoare capacitãti de regenerare. Atunci când pielea umanã este distrusã, cheagurile de sânge si proteinele formeazã o crustã sub care pielea se reface. În apã, aceste cruste se înmoaie si se pot desprinde. În cazul delfinilor, pielea afectatã are un rãspuns diferit: celulele ce înconjoarã rana mor imediat si formeazã un scut protector inert ce nu este luat de apã.

Un exemplu de regenerare ce a urmat unei rãniri grave i s-a întâmplat unui afalin ce trãia în largul coastelor Angliei. Acest animal, numit Freddie, trãia în rada unui port si înota frecvent alãturi de oameni si bãrci. Adesea înota în valurile urise fãcute de palele elicei, dar a suferit o ranã gravã când conducãtorul unei salupe, nestiind de prezenta delfinului a trecut în marsarier. Delfinul a fost tras între cele douã elice si s-a ales cu 11 tãieturi de-a lungul pãrtii drepte: unele penetraserã total pielea si stratul de grãsime, ajungând pânã la musculaturã. În ciuda faptului cã delfinul era permanent în contact cu apa si nisipul, rãnile mai usoare s-au vindecat într-o lunã, iar cele mai grave în 5 luni. Rãni asemãnãtoare pentru un om, dacã ar fi fost tinute în apã, ar fi fost fatale.

Cu toate acestea, un numãr mare de agenti patogeni pot distruge sistemul imunitar al delfinilor. Între acestia se pot întâlni numeroase boli comune si pentru mamiferele terestre, inclusiv oamenii. Infectii cu ciuperci precum Candida (care cauzeazã aftele la oameni) si bacterii precum Staphylococi si Streptococi care cauzeazã pneumonia si alte boli, sunt adesea întâlnite si în rândul delfinilor. Altele par a fi specifice mamiferelor marine, dacã nu chiar anumitor specii. Alte bacterii contagioase ce au fost întâlnite la vite, au fost întâlnite si în rândul mamiferelor marine, inclusiv la delfini. Totusi, la o examinare mai atentã afectiunile întâlnite la delfini sunt usor diferite de cele de la vite, ceea ce reflectã biologia diferitã. Totusi, dupã cum se constatã si în industria cãrnii, nu existã nici un motiv sã credem cã bolile nu pot trece de la o specie la alta, având efecte devastatoare. Asadar, din motive evidente, este de preferat ca delfinii sau alte mamifere marine, vii sau morti, sã fie manipulati cu grijã. Este recomandat ca rãnile sã fie ferite, sã se poarte mânusi de protectie si sã se evite contactul direct sau sã se mentinã o distantã adecvatã fatã de rãsuflarea lor. Dar adesea este pierdut din vedere faptul cã si ei ar putea contracara vreo boalã de la noi. Dacã respirãm deasupra lor sau umblãm la rãnile lor, cu sigurantã nu le face bine. În plus guvernele si consiliile de administratie nu se gândesc la impactul pe care îl are politica de deversare a deseurilor menajere în mare asupra delfinilor costieri.

Pe lângã organismele microscopice, corpul delfinilor este gazdã si pentru numerosi alti paraziti precum amfipode, scoici, platelminti, acarieni, nematode si tenii. Povara acestor paraziti este coplesitoare: când un delfin vãrgat de 2 metri lungime a fost disecat, au fost scosi din el atâtia paraziti încât s-au umplut 2/3 dintr-o gãleatã. Dar în ciuda acestei poveri, delfinii pot înota, se pot scufunda si reproduce întrucât aceste infestãri sunt normale. Acest delfin a murit din cauza unei viroze ce a provocat o epidemie în Marea Mediteranã în 1990 si 1991. Au fost peste 1100 de animale moarte sau pe moarte aduse pe tãrm, dar nici în ziua de azi nu se cunoaste cauza ce a determinat izbucnirea acestei epidemii. În timp ce este clar cã punctul de pornire a fost un virus de tipul aceluia care provoacã rãpciuga la câini, alte descoperiri sugereazã cã epidemia ar fi fost mult mai complicatã iar virusul a fost pur si simplu "picãtura care a umplut paharul". Multe animale erau grav subnutrite, unele erau intens parazitate iar tesuturile indivizilor erau contaminate cu poluanti toxici produsi de om. Aceste chimicale erau variate, de exemplu, pesticidele produse de deversarea industrialã, despre care se stie cã afecteazã capacitatea mamiferelor de a lupta cu infectiile. Deci, cu toate cã viroza pãrea a fi un fenomen normal, impactul sãu devastator s-a datorat interventiei umane. De fapt, activitãtile umane au afectat viata majoritãtii delfinilor prin pescuit intensiv, plase de pescuit, zgomot, substante chimice, poluare cu mase plastice si produse petroliere, vânãtoare, explozii si activitatea vaselor. Desi nici o specie nu a dispãrut încã, unele dintre ele sunt la limita supravietuirii, iar magnitudinea acestor impacte variazã în functie de habitatul fiecãrei specii.

Comportamentul delfinilor în mediul natural

Perfect adaptat mediului marin în care el a evoluat cu usurintã, delfinul iubeste contactul cu omul; însoteste vapoarele sãltând peste valuri, se joacã cu copiii în apropierea plajelor, plonjeazã împreunã cu pasionatii adâncurilor marine, salveazã înotãtorii imprudenti si ia parte chiar la misiuni în timp de rãzboi. Se poate spune cã nu-i lipsesc decât cuvintele, însã mâine poate, gratie muncii cercetãtorilor, limbajul sãu ar putea fi descifrat.

Vânãtori organizati si eficace

Pentru a se hrãni delfinii vâneazã, fiecare specie având propria sa tehnicã. Delfinii costieri care trãiesc în grupuri mici vâneazã individual. Ei atacã prãzi izolate, apropiindu-se foarte repede de tãrm, înaintând câteodatã în ape care nu depãsesc mai mult de 2 m adâncime. Regimul lor alimentar este mult mai variat decât al fratilor din largul mãrii. Ei mãnâncã pesti care trãiesc pe fundul mãrii. Barbunul este însã hrana lor preferatã.

În momentul vânãtorii se formeazã mai multe echipe care se rãspândesc pe o suprafatã mai mare, mentinând însã un permanent contact sonor între ele. Datoritã sistemului lor de ecolocatie, ei repereazã repede bancurile de pesti: moruni, scrumbii, scrumbii de Dunãre. Atunci când un banc este localizat, delfinii se apropie si "scufundãtorii" îl încercuiesc. Pestii se vãd astfel prizonieri, înconjurati de un zid viu, si sub efectul panicii, ei se îngrãmãdesc, facilitând astfel rolul prãdãtorilor lor.

Cei mai puternici delfini se aruncã asupra prãzii lor, în timp ce "santinelele" rãmân la margine ca sã opreascã bancul. Vânãtorii însfacã pestii unul câte unul si inspirând, îi împiedicã sã alunece, prinzându-i în mijlocul numerosilor lor dinti.

Toate delfinidele sunt carnivore: ei înhatã pestii si crustaceii cu dintii si îi înghit fãrã sã-i mestece. În mediul natural este imposibil sã se estimeze cantitatea de hranã înghititã de un delfin într-o zi. Singurele studii realizate s-au fãcut asupra delfinilor morti, analizându-se continutul stomacal. Estimãrile sunt mai usor de fãcut în captivitate, un afalin care cântãreste în jur de 230 kg, mãnâncã între 8-10 kg de peste pe zi iar o femelã gestantã are nevoie de 15 kg de peste pe zi.

Dar delfinii în libertate înghit fãrã îndoialã cantitãti mult mai mari, deoarece prãzile lor nu au calitãtile nutritive ale speciilor distribuite animalelor în captivitate.

Sensibili la temperatura apei

Iarna, izotermele cu valoarea cea mai ridicatã se înregistreazã de-a lungul Crimeiei, Caucazului si partial pe coastele Anatoliei. Acesta este si motivul pentru care în aceste areale are loc o concentrare masivã de ihtiofaunã si implicit de exemplare de delfini apartinând celor trei specii.

În sezoanele calde ale anului, urmând curentii ce antreneazã cu ei hrana (ce constã în hamsie, sprot, stavrid) întâlnim delfini în toatã masa de ape a Mãrii Negre.

Migrarea prãzii si modificarea temperaturii apei nu produc decât miscãri sezoniere. Ele modificã, de asemenea, pe timp mai îndelungat rãspândirea anumitor specii de Delphinidae.

Sunt delfinii într-adevãr inteligenti ?

Ce se întelege prin inteligentã?

În general, prin inteligentã întelegem facultatea atribuitã în special omului prin intermediul cãreia acesta este capabil sã înteleagã usor, sã sesizeze esentialul, sã rezolve situatii sau probleme noi.

Putem deci vorbi de o inteligentã a animalelor, cu precãdere a delfinilor? Desi stim ceea ce în general întelegem prin inteligentã, o definire exactã a ei este greu de realizat. Se ivesc astfel de probleme dacã se încearcã definirea ei de asemenea manierã încât sã suporte comparatie validã între diferite specii de mamifere.

Este larg rãspânditã ideea cã cetaceele (balene, delfini si marsuini) sunt foarte inteligente. Probabil principala argumentatie în sustinerea acestei teorii este mãrimea si suprafata complexã a creierului cetaceelor. Ideea cã mãrimea creierului si trãsãturile suprafetei cerebrale ar avea legãturã cu notiunea de inteligentã a fost larg rãspânditã printre neuroanatomisti de-a lungul secolului trecut, dar a primit o puternicã loviturã când s-a descoperit cã creierele câtorva oameni faimosi (care si-au donat corpurile pentru stiintã) nu au prezentat caracteristici deosebite si au fost, de fapt, dezamãgitor de comune.

Subiectul a rãmas mult timp deoparte pânã când doctorul John Lilly a fost impresionat de mãrimea creierului cetaceelor.

1. Mãrimea creierului - un indicator al inteligentei !?

Dacã inteligenta ar fi determinatã doar de mãrimea creierului, atunci nu ar fi nici o dificultate în a decide ce specie este superioarã celorlalte.

Tabel 1 - Greutãtile aproximative ale creierului si corpului câtorva mamifere, în ordinea greutãtii creierului

Însã speciile cu cele mai mari greutãti cerebrale sunt totodatã si cele care posedã cele mai mari greutãti corporale si s-ar pãrea, astfel, cã animalele de talie mare chiar au nevoie de creiere mari pentru a-si controla corpul. Chiar si când vorbim de inteligentã în general, întelegem mai mult decât suma sistemelor de control ale corpului. S-a încercat exprimarea, pentru diferite greutãti, a greutãtii creierului ca procent din greutatea corpului.

Tabel 2 - Greutatea cerebralã aproximativã exprimatã ca procent din greutatea corporalã aproximativã

În aceastã listã omul pare sã aibã un mare avantaj asupra celorlalti, asupra balenelor în special. Bineînteles cã acestea nu sunt decât niste enumerãri limitative. Cercetãtorii au fãcut încercãri mult mai extensive si sofisticate pentru investigarea inteligentei comparative în acest sens. Aceasta este, de altfel, o problemã de bazã în compilarea listelor de acest tip, si anume aceea de a decide care anume greutate poate fi consideratã tipicã unei specii. De exemplu, oamenii normali pot avea creiere a cãror greutate sã varieze între 900 - 2000 gr. De asemenea, greutatea cerebralã poate varia în functie de starea în care se aflã: proaspãt prelevat sau conservat si în functie de pãrtile prelevate. Greutatea corpului variazã mult si între indivizii aceleiasi specii, iar în cazul câtorva specii de balene greutatea poate varia cu aprox 40% de-a lungul unui an datoritã hrãnirii sezoniere.

Relatia greutatea creierului - greutatea corporalã variazã si în functie de vârsta individului, mamiferele tinere având corpuri mai mici si cutii craniene mai mari, iar mãrimea creierului descreste considerabil odatã cu vârsta.

Pot fi remarcate diferente de mãrime corporalã si în functie de sex, spre exemplu, la multe specii de balene femelele adulte fiind cu mult mai mari decât masculii, în timp ce la alte specii, masculii sunt mai mari decât femelele.

Variatiunile normale ale mãrimii creierului si corpului au fost însã intens studiate numai asupra unor specii.

Câteva dintre cele mai importante studii moderne efectuate în domeniu au promovat un indice, coeficient al cerebralizãrii (EQ) pentru a exprima relatia dintre greutatea creierului si cea a corpului. Studiile aratã cã anumite cetacee (balene cu dinti, balena ucigasã) au un EQ aproximativ egal cu cel al omului. Însã ce este sigur este cã inteligenta nu depinde în mod necesar de mãrimea creierului.

2. Structura creierului - un indicator al inteligentei !?

Studii efectuate prin folosirea unor tehnici diverse asupra structurii interne a unor creiere de delfini bine conservate au dus la concluzia cã aceste animale nu au parcurs ultima fazã a evolutiei creierului, caracteristic mamiferelor terestre. Se crede cã aceastã linie de evolutie a început acum 50 mil ani la mamiferele terestre, în timp ce strãmosii cetaceelor s-au întors în apã acum 70 mil de ani, cu foarte mult timp înainte de a fi început acest stadiu al evolutiei.
Desi creierul cetaceelor nu a urmat cursul evolutiei mamiferelor terestre, prezintã totusi toate caracteristicile conservative regãsite în formele primitive terestre precum aricii si liliecii. Creierul delfinilor nu prezintã nici una dintre caracteristicile heterogenitãtii structurale anatomice a unor creiere mai evoluate precum cele ale primatelor. Neocortexul este partea creierului care diferentiazã definitiv mamiferele de nemamifere - neuropsidae (restul vietuitoarelor) si este foarte rãspânditã teoria conform cãreia dezvoltarea neocortexului este responsabilã pentru evolutia inteligentei. Studiile realizate pânã în prezent au relevat faptul cã cetaceele au doar cinci etaje neocorticale. Unele cercetãri au ajuns la concluzia cã cetaceele, de fapt, nu ar avea un cortex adevãrat, ci doar un preneurocortex. Dacã neurocortexul este cu adevãrat esential pentru dezvoltarea inteligentei, cetaceele pierd din start.

Dovezi ale inteligentei delfinilor

a) coeficientul de cerebralizare (EQ)

Biologii americani specializati în comportamentul animalelor au identificat coeficientul de cerebralizare al delfinilor, care se obtine calculând raportul dintre volumul creierului si suprafata corporalã a unui individ. Concluziile cercetãrilor au fost cã cea mai mare parte dintre mamiferele terestre are un coeficient de cerebralizare mai mic de 2; în schimb cel al omului este de 7.4 iar al cimpanzeului de 2.5. Delfinii care trãiesc în râuri au un coeficient de cerebralizare de 1.5, în timp ce delfinii de talie mare au un coeficient de 5.6. Ori, cu cât coeficientul este mai ridicat, cu atât facultãtile mentale si capacitatea de învãtare sunt mai dezvoltate, ceea ce constituie si cazul delfinilor.

b) asemãnarea din punct de vedere structural al creierului primatelor, incluzând omul, si cel al delfinilor

Cercetãrile au relevat asemãnarea organizãrii creierului la primate si la delfini ca încã o dovadã a înaltului nivel de inteligentã al delfinilor. Câteva studii au mers chiar mai departe, sugerând cã delfinii ar avea un limbaj propriu pe care oamenii nu-l pot întelege.

c) imitatori atât vocali cât si motrici

Cu exceptia oamenilor, numai delfinii si-au demonstrat abilitãtile de mimicã atât vocalã cât si motrice. Astfel, pãsãrile pot imita numai vocal, iar maimutele pot imita numai miscãrile, dar nu sunt capabile si de mimicã vocalã.

d) regiunile functionale ale creierului

Recentele cercetãri în domeniu sugereazã cã o mare parte a creierului delfinilor este destinatã ecolocatiei, receptionãrii si folosirii informatiilor acustice - procese la care ei exceleazã.

e)dDovezi ale inteligentei delfinilor:

- testele cu oglinzi: experimentul a fost efectuat asupra a doi delfini captivi într-un Delfinariu din apropiere de New York si a dus la concluzia cã delfinii posedã capacitatea de a se recunoaste în oglindã, calitate descoperitã pânã acum doar la oameni si maimute. Mai mult, s-a observat cã dacã erau marcati cu cernealã neagrã pe oricare parte a corpului, acestia se îndreptau imediat cãtre oglindã si se admirau, exprimându-si chiar dezacordul. Însã se pare cã rãmâneau indiferenti la petele de pe corpul celuilalt.

- un "test cu gunoi": câtiva delfini captivi au fost dresati sã aducã dresorului resturile alimentare, gunoiul si alte obiecte care nu-si gãsesc locul în bazinul lor, primind în schimb o recompensare. Într-o zi în care s-a sãrit peste rutina antrenamentului, dresorul a constatat cã delfinul continua sã îi aducã resturi din bazin pentru a-si primi "premiul". S-a descoperit apoi cã delfinul îsi depozitase toate gunoaiele într-o pungã lipitã de un perete al bazinului si aducea de fiecare datã câte o bucãticã. Mai mult, el le mãruntea pentru a fi recompensat cât mai mult de dresor. Acest comportament este extrem de interesant pentru cã aratã cã delfinii au fost suficient de isteti încât sã înteleagã cã primeau pentru o bucatã mare tot atât cât primeau si pentru una micã, asa cã de ce sã nu ducã numai bucãti mici pentru a-si asigura suplimentul de mâncare?

- vânãtori isteti : delfinii folosesc o mare varietate de stiluri de vânare adaptate pentru fiecare specie de pesti si nevertebrate. Tehnica lovirii pestilor cu coada pare a fi un obicei deprins si nu un instinct. Un exemplu extrem de interesant este acela a doi delfini captivi care încercau sã prindã un tipar ascuns într-o crãpãturã a bazinului lor. Unul dintre delfini a capturat un peste-scorpion si, tinându-l în gurã, a întepat tiparul cu spinul otrãvitor al pestelui-scorpion. Pestele a iesit din ascunzãtoare tocmai pentru a cãdea pradã celuilalt delfin care îl astepta în partea opusã.

În lumea sunetelor .

Cu ajutorul undelor sonore pe care le emit, delfinii pot naviga, pot vâna si pot comunica între ei. În astfel de conditii vederea nu le este de foarte mare ajutor. Iatã unul dintre motivele pentru care delfini trãiesc într-o adevãratã lume a sunetelor.

1. Ecolocatia - termenul de ecolocatie se referã la o capacitate pe care odontocetele, dar si alte mamifere marine sau terestre o posedã si care le permite în mod esential "sã vadã" cu urechile, prin receptionarea sunetelor subacvatice si a ecourilor. Ecolocatia se produce prin emiterea unor unde sonore sub formã de clicuri urmate de receptionarea si interpretarea ecoului. Clicurile sunt produse în valuri, fiecare având o duratã între 10 - 128 microsecunde.

Unda sonorã iese prin melon, care joacã rolul unei camere de rezonantã, în care se focalizeazã ultrasunetele într-un "mãnunchi" ce este proiectat în apã, în fata animalului. Undele sonore strãbat apa cu o vitezã de 1 km/sec, adicã de 4,5 ori mai repede decât viteza sunetului în aer.

Undele sonore odatã emise, se lovesc de orice obiect aflat în apã pe traiectoria lor, apare apoi fenomenul reflectiei undelor sonore, care se vor întoarce la delfini, deci la emitãtor, sub forma unui ecou. Creierul primeste undele sonore sub forma unor impulsuri nervoase ce permit delfinilor sã interpreteze mesajul.

Clicurile sunt alcãtuite din unde sonore de frecventã înaltã (150 kHz), care însã, datoritã mãrimii lungimii de undã si implicit a energiei mai mari, nu pot strãbate o distantã mare în apã.

Ecolocatia prezintã o mare importantã pentru delfini. Atât timp cât delfinul nu poate privi drept în fatã, datoritã amplasãrii laterale a ochilor, el sondeazã practic apa din fatã prin emiterea unei unde sonore care va fi reflectatã dacã întâlneste ceva în cale. Din modul în care ultrasunetele se întorc la delfin, acesta îsi poate cu usurintã localiza, spre exemplu, hrana. Mai mult, el poate identifica, tot cu ajutorul ultrasunetelor, structura internã a obiectului plutitor sau submers, putând astfel dinstinge între hrana preferatã de cea obisnuitã, sau dacã acel obiect este sau nu comestibil.

2. Navigatia - delfinii îsi folosesc sonarul nu numai pentru a ecoloca, ci si pentru a se deplasa. Navigatia joacã si ea un rol important, pentru cã, dacã nu ar exista acest veritabil sistem de navigare, un delfin si-ar putea pierde complet simtul orientãrii si notiunea locului în care se aflã.

Însã, se întâmplã câteodatã, - dar nu si fãrã un motiv - ca un delfin sau chiar un grup sã se abatã de la pozitia initialã sau de la ruta pe care o urmeazã. Dacã ar fi vorba de o deviere de câtiva kilometri de la rutã, atunci nu ar constitui cu adevãrat o problemã, însã atunci când ajung în ape de adâncime micã, sfârsitul este inevitabil. Aruncati pe tãrm, ei nu se mai pot întoarce în mare si, în aceste conditii, este critic pentru ei sã-si mentinã corpul umed. Dacã nu reusesc acest lucru, vor muri prin deshidratare. Delfinii esuati pot fi salvati numai dacã oamenii ar putea ajunge la locul accidentului suficient de repede încât sã-i poatã ajuta sã se întoarcã în mare. Iatã deci cã astfel de erori de navigatie pot fi fatale.

3. Comunicarea - delfinii comunicã între ei prin folosirea unor ultrasunte, însã cu o frecventã mai joasã decât acelea folosite în ecolocatie. Delfinii emit o gamã variatã de sunete ce seamãnã cu fluierãturi, gemete, mormãituri, usi trântite. Ei pot emite aceste sunete oricând si la adâncimi considerabile. Sunetele variazã în volum, lungime a undei, frecventã, tonalitate.

Delfinii se identificã reciproc prin semnale de recunoastere. Delfinii posedã un "limbaj" prin intermediul cãruia comunicã. Este foarte diferit de cel al oamenilor. De exemplu, noi folosim expresiile faciale ca un mijloc de comunicare. Când suntem supãrati, aceasta se poate citi prin mimica fetei sau din gesturi, precum strângerea pumnilor sau încruntarea sprâncenelor. Când suntem fericiti, zâmbim si câteodatã pocnim palmele de bucurie.

Delfinii nu pot face toate acestea. Nu pot executa multe miscãri cu trupul. Limbajul vorbit este un alt lucru pe care delfinii nu-l pot face. Laringele delfinilor nu prezintã corzi vocale, iar unii cercetãtori au înaintat ipoteza potrivit cãreia cel putin o parte din sunete îsi au originea în laringe. Studiile recent efectuate au relevat faptul cã fluierãturile sunt produse în regiunea laringianã, în timp ce clicurile sunt produse în regiunea nazalã.

Delfinii fluierã foarte mult. Rolul lor nu este foarte cunoscut, însã aproximativ jumãtate dintre ele sunt fluierãturi de recunoastere, de identificare. Fluieratul de identificare al unui delfin diferã de cel al celorlalti delfini prin contur, variatia frecventei. Puii îsi dezvoltã propriul fluierat de identificare între 2 luni si un an. Aceste fluierãturi rãmân neschimbate pentru aproape 12 ani, si foarte probabil pentru toatã viata.

Pe lângã propriul fluierat de identificare, câteva dintre celelalte fluierãturi ale delfinilor sunt imitãri perfecte ale fluierãturilor celorlalti, ca si cum s-ar striga "pe nume".

Se pare cã delfinii fluierã pentru a mentine contactul în cadrul grupului sau când se întâlnesc cu alte grupuri de delfini. De exemplu, existã fluierãturi când se schimbã directia de mers.

Femelele fluierã pentru puii lor în mod continuu câteva zile dupã nastere. Aceastã întipãrire acusticã îi va ajuta pe acestia sã-si poatã recunoaste mama.

Viata în grup implicã obligatoriu mijloace de comunicare. Conform numeroaselor studii asupra limbajului, printre care si cele ale lui L. Rose, delfinii utilizeazã trei note diferite în conversatie. Vocabularul lor este, deci, destul de complex. Masculii fluierã sau cântã pentru a atrage femelele în timpul sezonului de împerechere sau pentru a preveni grupul în caz de pericol. Mamele "vorbesc" zile întregi dupã nasterea puilor pentru a-i obisnui cu vocea lor. Fiecare delfin posedã o "semnãturã" sonorã proprie, pe care o învatã de la mamã si pe care o va utiliza ca mod de recunoastere în propriul grup si nu numai. Este singurul caz de folosire a unui mod de identificare sonor atât de precis documentat pânã în prezent, la altã specie decât cea umanã.

Numerosi cercetãtori, printre care John Droher si Guy Busnel, au încercat sã analizeze sunetele, infrasunetele si ultrasunetele înregistrate cu ajutorul hidrofoanelor, variind modalitãtile de lecturã. Au putut astfel identifica secvente mai mult sau mai putin ordonate de sunete, dintre care unele se repetau când delfinii se gãseau în situatii similare: mesaje de chemare, de alertã, de ajutor. Cu toate acestea suntem departe de a stãpâni mecanismele acusticii animale, si mai ales a celei a cetaceelor.

Gesturile sunt si ele parte din limbaj: un delfin care stã în pozitie verticalã cu capul afarã din apã semnalizeazã celorlalti cã se vede un obiect plutitor. Datoritã numãrului mare de terminatii nervoase din piele, aceasta este deosebit de sensibilã, delfinii folosind atingerea, de la mângâiere pânã la frecare, ca parte a limbajului gestual.

Cele mai frecvente gesturi pe care delfinii le folosesc si care pot fi observate de om de la suprafatã sunt saltul, deplasarea în salturi, spionarea, bãtaia cozii si a înotãtoarelor pectorale.

Saltul (breaching) se referã la iesirea completã a animalului din apã, de cele mai multe ori intrarea în apã fiind însotitã de un zgomot puternic. Contactul cu apa va fi cel mai frecvent pe burtã; afalinii pot sãri pânã la 5 m în aer.

Deplasarea în salturi (porpoising) este efectuatã numai când delfinul înoatã cu vitezã, folosind o serie de salturi elegante. Cetaceele mici folosesc cel mai des acest tip de deplasare. Salturile sunt joase si lungi, de cele mai multe ori.

Spionarea (spyhopping) se referã la animalul care iese vertical din apã expunând capul si câteodatã înotãtorele pectorale. Se considerã cã rolul acestui comportament este exploatarea suprafetei si orizontului.

Bãtaia cozii (lobtailing) este unul din comportamentele cele mai zgomotoase. Se manifestã prin lovirea suprafetei apei cu înotãtoarea codalã, repetat. Se presupune a fi manifestarea nervozitãtii animalului în asociatie cu comportamentul teritorial si/ sau reproductiv.

Bãtaia înotãtoarelor pectorale (flipper slapping) este un gest efectuat mai des de cetaceele mai mari dar este întâlnit si la delfini. Se presupune cã acest gest este folosit în comunicare si a fost semnalat la animale frustrate.

Se poate afirma cã performantele pe care delfinii le realizeazã, ingeniozitatea de care sunt capabili, capacitatea lor de a întelege raporturile între diferitele elemente ale unei situatii inedite si de a comunica între ei si cu late specii, de a inventa cãi de a-si atinge scopurile, demonstreazã premizele unei constientizãri si emergenta unui rationament logic.

Delfinii si telepatia

Existã un domeniu în care, pentru moment, stiinta nu se poate aventura, cel al telepatiei.

Numeroase persoane sustin cã, în prezenta delfinilor, au trãit experiente dificil de explicat rational. E cazul persoanelor salvate de la înec de cãtre delfini si nu numai. Unii au ajuns pânã acolo încât au afirmat cã delfinii ne cunosc intentiile, starea de spirit, si chiar ne citesc gândurile (Patricia Saint John - Mesajul delfinilor). Este evident faptul cã capacitatea de a utiliza ecolocatia permite delfinilor sã aprecieze pulsul unui om (fapt dovedit stiintific, prin experimente în oceanarii) sau activitatea sa respiratorie, sau gradul de crispare a musculaturii, oferindu-i în consecintã o idee despre starea noastrã de spirit. Dar pânã la dovada contrarie nu se poate vorbi în acest caz de telepatie.

Comportament social. Dusmani.

Delfinii au putini dusmani, fiind situati în fruntea prãdãtorilor marini. Singurele animale de care aceste mamifere se feresc, cu care intrã în conflict datoritã concurentei pentru hranã sau cãrora le servesc drept hranã, sunt unele specii de rechini mari si omul.

Odontocetele prezintã un comportament social foarte complex care le-a adus faima de mamifere foarte inteligente, fiind considerate chiar cele mai inteligente vietuitoare cu exceptia omului.

Comportamentul social al oricãrei specii de mamifere se axeazã în jurul perpetuãrii speciei, ca program primar, si al cãutãrii hranei si adãpostului, ca program secundar. Urmeazã în ierarhia comportamentelor, cele ludice, cele de mentinere a coeziunii grupurilor etc.

Odontocetele au ales organizarea gregarã datoritã multiplelor avantaje pe care acest ,,modus vivendi" le oferã în conditiile unui spatiu vital extrem de vast, cu surse de hranã de o mobilitate foarte mare si cu dusmani atât de bine adaptati acestui mediu încât au rãmas neschimbati de milioane de ani.

Odontocetele prezintã o organizare socialã de tip matriarhat, indivizii unui grup social grupându-se în jurul unei femele vârstnice, mama, mãtusa si bunica tuturor celorlalti indivizi, atât masculi cât si femele. Pentru a se evita consangvinizarea, odatã cu atingerea maturitãtii sexuale, masculii pãrãsesc pentru scurtã vreme grupul alãturându-se unei femele în perioada de împerechere si grupului acesteia. Dupã acuplare femela gestantã va rãmâne în grupul sãu iar masculul pleacã în cãutarea propriei familii sau a unei alte femele.

Din observatiile efectuate în ultimii 60 de ani asupra speciilor de delfini din Atlanticul de Nord, sudul Pacificului si Marea Mediteranã s-a concluzionat cã speciile observate prezintã o teritorialitate puternic manifestatã, fiecare grup familial stãpânind un teritoriu vast de unde îsi procurã hrana.

Din cercetãrile ultimilor ani asupra unor specii ale genurilor Tursiops, Delphinus si Stenella din zonele mai sus mentionate, s-au desprins observatii de mare valoare. Astfel, s-a descoperit faptul cã indivizii acestor specii, în special masculii, se asociazã un timp mai scurt sau mai lung între ei formând veritabile aliante politice, care au mai fost puse în evidentã doar la cimpanzeu si la om. Aceste aliante au ca scop stabilirea unei suprematii, fie si de scurtã duratã, asupra unor aliante similare, în vederea sechestrãrii unor femele, de obicei. Nu s-au semnalat pânã în prezent dispute în privinta hranei.

S-au pus în evidentã si confruntãri relativ violente între aliante si chiar între membrii aceleiasi asocieri, confruntãri neritualizate, manifestate prin muscãturi, ciocniri cap în cap, lovituri violente cu coada sau cu capul. Disputele se soldeazã cu rãniri, mai usoare sau mai grave, dar niciodatã cu moartea învinsului. De cele mai multe ori aceste dispute se rezolvã înainte de declansarea propriu zisã a ostilitãtilor prin manifestãri sonore intense însotite de o oarecare agitatie.

S-au semnalat frecvent situatii în care, la scurt timp de la o astfel de confruntare, fostii adversari au redevenit buni prieteni, adesea membri ai aceleiasi aliante.

De cresterea puilor se ocupã, fãrã exceptie, clanul matern, începând cu câteva ore de la nastere, când mama revine din scurtul exil autoimpus câteva zile înainte. Masculli, care nu iau parte la cresterea propriilor progenituri, devin ,,unchi" grijulii si afectuosi pentru puii nãscuti în propriul clan.

Imediat dupã nastere mama comunicã neîntrerupt cu puiul sãu, repetând aceleasi secvente sonore, în special ,,semnãtura" noului nãscut, pânã când acesta din urmã converseazã fãrã probleme. În conversatiile delfinilor de toate vârstele apar sunete de facturã diversã, semnalându-se o preponderentã a unui anume tip de sunet sau grup de sunete într-o situatie datã: fluierãturi, pocnituri, gemete etc.

În afarã de sunete, specialistii sunt de pãrere cã delfinii mai comunicã si prin gesturi, în special bãtãi ale cozii, miscãri ale capului, salturi în aer, ajungând la adevãrate acrobatii, precum si prin emisii de bule.

Comportamentul gregar al odontocetelor ajunge la extrem în cazul globicefalilor, care esueazã în bloc urmând, se pare, lideri bolnavi sau derutati. Acest comportament gregar nu trebuie însã asimilat obiceiului delfinidelor de a înota în jurul navelor

Un loc aparte îl are comportamentul ludic, prezent atât la pui cât si la indivizii maturi, si care culmineazã cu practicarea surfului în zonele de coastã.

Un alt comportament specific este comportamentul epimeletic, fie în cadrul unui grup familial cât si în cazul unor indivizi din alt grup sau chiar din altã specie. Acest lucru confirmã comportamentul social foarte complex al acestor animale, mai ales situatia în care delfinii rãniti sau bolnavi sunt ajutati sã respire; aceastã atitudine depãseste si frontierele între specii, deseori delfinii ajutând oameni pe punctul de a se îneca. De asemenea, sunt numeroase cazurile în care delfini de specii diferite au actionat ca moase, ajutând la nastere femele din alte specii. De aceea dr. Carleton Ray si dr. Lilly insistã asupra importantei de a lãsa delfinii bolnavi în compania semenilor lor pentru a putea fi ajutati de cãtre acestia.

În afarã de ajutorul la nastere si în caz de boalã, femelele dintr-un grup pot actiona ca mame surogat, în timpul orelor de hrãnire, într-un bazin cu mai multi delfini mari, se manifestã o agitatie generalã. Mama se tine departe de astfel de situatii dar trebuie sã se hrãneascã si ea. Se întâmplã frecvent ca o mãtusã sau sorã a puiului sã aibã grija acestuia în lipsa mamei. Ea si mama pãstreazã celelalte animale la distantã, mai ales masculii curiosi. În caz de pericol se pozitioneazã întotdeauna între sursa acestui pericol si pui. Aceasta strategie a fost exploatatã de om, vânãtorii harponând mai întâi puiul pentru a determina mama sã se apropie de navã.

În zilele noastre sunt frecvente cazurile când diverse specii de odontocete sunt capturate în nãvoade pentru delfinarii. S-au semnalat vizite ale grupului familial sau altor grupuri în apropierea plasei iar în timpul transportului, familia însoteste individul captiv cât mai departe posibil. În cazul rãnirii unei femele din grupul familial, celelalte rãmân lângã ea pânã la moartea ei. Dacã cel rãnit este masculul, femelele se îndepãrteazã rapid.

Aceastã atitudine de întrajutorare depãseste limitele pasivitãtii la speciile mari (casalot, orcã) care nu se tem de nimeni si nimic si care au atacat de multe ori balenierele.

Desi este cunoscutã capacitatea delfinilor de a vedea în aer, rãmâne un mister faptul cã nu încearcã niciodatã sã evadeze din nãvoade, care nu au continuitate la suprafatã, neconstituind, deci, un obstacol real pentru ei.

Se mai remarcã indivizi solitari, denumiti "ambasadori", care preferã un trai relativ sedentar, în apropierea oamenilor. Nu se cunoaste mecanismul acestei alegeri dar este cert cã nu e vorba de hranã, lucru dovedit de experimentul Monkey Mia - Australia.

Perfect adaptat la mediul marin în care evolueazã cu gratie, delfinului îi place compania omului: însoteste navele în salturi, se joacã cu copiii la marginea plajelor, plonjeazã cu scufundãtorii spre adâncuri, salveazã înotãtorii imprudenti si participã chiar la misiuni în timpul rãzboaielor! Nu îi lipseste decât cuvântul, dar poate mâine, gratie cercetãrilor în domeniu, limbajul sãu va fi descifrat.

Stiati cã ...

1. Atunci când dorm, delfinii înoatã paralel cu suprafata apei, aproximativ sub 30cm? La fiecare 30 de secunde executã o respiratie în mod reflex si deschid pleoapele. Dupã unii autori, somnul lor este o inhibare alternativã a fiecãrei emisfere cerebrale.

2. Ochii delfinilor sunt protejati împotriva sãrii din apa de mare de o membranã lacrimalã de consistenta unui lipici?

3. Pot sta sub apã, fãrã sã iasã la suprafatã, aproximativ 15 min? Capacitatea delfinilor de a se scufunda fãrã a respira timp îndelungat se datoreazã, se pare, numãrului foarte mare de globule rosii din sânge.

4. Delfinii se pot scufunda pânã la adâncimea de 500m? Este însã cunoscut un delfin de Pacific, din familia tursiopsilor, care, antrenat fiind de marina amercianã, a ajuns la adâncimea de 536m?

5. Ei pot atinge în aer, într-o sãriturã, 6 m?

6. Cât de repede poate un delfin înota? Viteza maximã pentru un tursiops este în jur de 32 km/h, însã delfimul comun poate înainta cu viteza de 60 km/h?

7. Stomacul lor este alcãtuit din trei compartimente care seamãnã cu acela al vitelor? Tot asemeni lor, ei au rinichi multi-lobati semãnând cu un ciorchine de struguri?

8. Delfinii îsi folosesc dintii pentru a apuca, a însfãca, si nu pentru a mesteca?

9. Delfinii sunt incapabili sã digere zahãrul, datoritã faptului cã ei nu se întâlnesc deloc cu zahãrul în mediul lor natural?

10. Laptele cetaceelor este unul dintre cele mai bogate cunoscute stiintei, continând 40% grãsimi si 10-14% proteine?

11. Delfinii pot fi foarte usor infectati si câteodatã ucisi de o boalã care se întâlneste la porcine, numitã Ersypelas? Ei pot contracta boli si de la oameni, nu numai de la animale, boli precum gripa, oreionul si poliomelita?

12. Adesea sunt gãsite în corpurile delfinilor, în urma disectiilor, rãmãsite de membre inferioare care dovedesc faptul cã ei au fost cândva mamifere terestre?

13. Puii de delfini, în timpul travaliului, sunt expulzati din abdomenul mamei cu coada înainte, si nu cu capul, cum se nasc toti puii de mamifere? Care este explicatia acestui fapt? Pentru cã sunt mamifere care respirã aer atmosferic, dacã puiul s-ar naste invers, deci cu capul înainte, în timpul travaliului, care poate dura pânã la 10-12 ore, puiul s-ar îneca.

14. Operatiunile comerciale de vânare a balenelor folosesc tunuri cu harpoane. Un capãt exploziv este folosit pentru balenele mai mari, detonat de un fitil programat, explodând în interiorul animalului, dupã ce harponul a intrat, cauzând moartea datoritã rãnirii organelor principale. Câteodatã balena nu moare imediat, iar în acest caz, un al doilea harpon "ucigas" este tras. Cel ce trage cu harponul trebuie sã nimereascã o tintã miscãtoare. Acest fapt duce la ratãri ocazionale si au fost descrise relatãri despre lungi si agonizante morti ale balenelor harponate necorespunzãtor. Alte specii de balene (de exemplu balenele Minki) sunt ucise cu harpoane ce poartã capete neexplozive; acest tip de harpon protejeazã carnea, însã reprezintã o moarte si mai înceatã.

15. Cetaceele respirã prin plãmâni si nu prin branhii?

16. Cetaceele nu se înmultesc prin icre, ci nasc pui vii care sunt alãptati ca în cazul oricãrui mamifer?

17. Balenele ating 150 de tone în greutate?

18. Delfinii afiseazã si un comportament violent? Ex: infanticidul. Unii masculi omoarã puii unor femele pentru ca acestea sã devinã receptive sexual fatã de ei.

19. Puii mamiferelor marine stau cu mamele lor 3 pânã la 6 ani, apoi acestia formeazã grupuri alcãtuite din pui de aceeasi vârstã?

20. Dupã numãrul de cicatrici se observã cã masculii sunt mai violenti decât femelele?

21. În mod normal delfinii si rechinii se tolereazã reciproc?

22. Delfinii devin agresivi în cazul în care oamenii încearcã sã-i mângâie excesiv?

23. Esuãrile "în masã" ale delfinilor se datoreazã, de obicei, "pilotajului" gresit al unui individ din grup care este bolnav sau rãnit? Delfinii actioneazã dupã principiul "toti pentru unul".

24. Dimensiunile delfinilor variazã între 1-2m si 20-30m (casalotii) iar greutatea lor variazã între 60 - 100000 kg?

25. Din derma si epiderma delfinilor lipsesc glandele sudoripare si sebacee precum si firele de pãr, reduse la niste tepi pe fata unor balene?

26. Sub piele existã un strat de grãsime care poate atinge max 30cm (în cazul balenelor)?

27. Nasul delfinilor se deschide printr-o singurã narã situatã într-o micã adînciturã din crestetul capului, numitã event?

28. În mod normal, delfinii respirã de 6 ori pe minut?

29. Simtul presiunii se datoreazã unui organ saciform plin cu un ulei special, situat pe partea dreaptã a capului?

30. În S.U.A. este împotriva Legii Federale sã înoti alãturi de delfini în mediul lor natural? Aceasta, deoarece pune în pericol oamenii, provocându-le numeroase rãni din cauza muscãturilor. Sfatul cel mai bun este sã privesti delfinii de la o distantã sigurã si legalã.

31. Tursiops truncatus este cel mai inteligent dintre cele trei specii de delfini si este cel ami adecvat pentru procesele de instruire si constituie un subiect excelent de cercetare. Se adapteazã foarte bine în captivitate si chiar se reproduce în aceste conditii.

32. În general, delfinii îsi mentin temperatura constantã în jur de 38°C si trãiesc în mediu cu salinitate cuprinsã între 17-35g/l.

33. Diferite studii fãcute pe creierul delfinilor au dus la concluzia cã sub raportul cerebralizãrii se situeazã pe primul loc dupã om?

34. Media de viatã a delfinilor este de 20-30 de ani?

35. Delfinul este singurul animal acvativ capabil sã emitã si sã receptioneze semnale sonore simultane pe mai multe cãi?

36. Delfinii, în mod obisnuit foarte comunicativi, în captivitate încep sã surzeascã si greutatea cerebralã scade cu pânã la 30%?

37. Înotul alãturi de delfini este folosit din ce în ce mai mult ca metodã curativã? Se cunosc, astfel, câteva cazuri în care mai multe persoane au fost vindecate de cancer dupã ce au înotat alãturi de delfini.

38. Femelele fluierã zile întregi dupã ce dau nastere puiului, astfel încât acesta sã-si poatã recunoaste mama în viitor.

39. Delfinii nu au corzi vocale si singura parte a corpului lor care poate produce sunete este eventul?

Despre esuãri si cauzele lor

În ultima vreme au fost observati destul de frecvent delfini esuati, si acest fenomen este constientizat din ce în ce mai mult. WDCS ("The Whale and Dolphin Conservation Society"- Societatea pentru Conservarea Delfinilor si Balenelor) depune eforturi de salvare a animalelor esuate în întreaga lume. Ceea ce este sigur este cã aceste evenimente - esuãrile - se produc în fiecare an.

În fiecare primãvarã, pe coastele sudice ale Angliei, esueazã zeci de delfini comuni. Multi prezintã urme ale contactului cu plasele de pescuit. Unii au tãieturi de la plase, altii au înotãtoarele lezate, în timp ce pe altii încã se mai vãd resturi de plase înconjurându-le corpul.

O esuare are loc atunci când un mamifer marin ajunge pe tãrm, viu, sau este adus de valuri, mort. Esuãrile si cauzele lor sunt în ultima vreme din ce în ce mai numeroase. Anual, mii de balene si delfini sunt gãsiti esuati pe coastele din toatã lumea. Multe animale gãsite pe plajã sunt fãrã îndoialã moarte în mare, curentii marini depunând cadavrele pe tãrm. Este extrem de dificil sã determini data exactã a mortii unui cetaceu, deoarece corpul sãu poate rãmâne în stare intactã mai multe zile în apã înainte de a se deteriora.

Un delfin încã viu, aflat pe tãrm este de cele mai multe ori în pericol letal. Pe uscat delfinii sunt neajutorati si de obicei mor în câteva ore sau zile dacã nu sunt ajutati în mod corespunzãtor. În unele pãrti ale lumii, inclusiv în Europa, balenele si delfinii gãsiti în astfel de circumstante sunt marea majoritate bãtrâni, bolnavi sau rãniti. În alte regiuni, de exemplu în Noua Zeelandã, multe animale esueazã pe tãrm în grupuri si majoritatea (dacã nu toti) sunt perfect sãnãtosi.

Esuãrile pot fi împãrtite în mai multe categorii si pot fi sugerate mai multe cauze ale esuãrilor:

- Esuãri "solo/ individuale": Animale (vii sau moarte recent) sunt gãsite pe mal pentru cã sunt bãtrâne, bolnave, rãnite si/sau dezorientate. Animalele moarte care esueazã pe tãrm pot fi rezultatul mortii naturale sau poate au fost prinse în plasele de pescuit (corpurile poartã uneori semne evidente provocate de plase sau chiar au pe ei bucãti de frânghie sau plasã).

- Esuãri "în masã": Animale (vii sau moarte recent) ale aceleiasi specii care ajung pe tãrm în grup, de obicei apartin acelor specii care au un "individ conducãtor", iar ele sunt foarte unite. Balenele pilot sunt un bun exemplu. De obicei, când esueazã, se pare cã animalul conducãtor a fãcut o eroare de navigatie sau unul dintre indivizi s-a îmbolnãvit sau s-a rãnit si a condus restul grupului la mal. Si bolile pot determina ca indivizi apartinând aceleiasi specii sã ajungã pe tãrm. Posibile cauze - infestãri cu paraziti ai urechii interne, alterãri ale sonarului datorate testelor militare, erori de conducere a grupului, erori de navigare, confuzii datorate apelor tulburi, cutremure de pãmânt.

Cadavre de balene si delfini morti esuati în numãr mare - fãcând parte din aceeasi specie sau din specii diferite - au fost rezultatul interactiunilor cu locurile de pescuit (aceste animale mai sunt cunoscute sub numele de "animale capturate").

Dacã sunt implicate si alte specii în afarã de delfini si balene, de exemplu pesti sau nevertebrate marine, sau dacã mai multe specii ajung pe tãrm împreunã, de vinã pot fi evenimente grave ca o deversare de deseuri chimice sau explozii. Unele tipuri de tãrmuri sau anumite maluri pot determina esuãri mai frecvente. Tãrmuri sedimentare, nisipo - mâloasei pot perturba ecolocatia folositã de cetacee pentru a-si gãsi drumul, iar esuãrile sunt normale pe aceste tipuri de tãrmuri. Dupã cum a mai fost mentionat o combinatie de factori poate duce la esuãrile balenelor si delfinilor si o teorie pentru a explica unele esuãri se referã la faptul cã animalele s-ar putea sã navigheze folosind câmpul magnetic al Pãmântului. Cristale de magnetitã - care reactioneazã la un câmp magnetic slab - au fost detectate în creierul si craniul unor balene si delfini, iar un "simt" magnetic poate fi un ajutor important în navigatie, în special în apele adânci.

Existã numeroase alte cauze ale esuãrilor dar acestea sunt încã neclare. Bolile, infestãrile cu paraziti, functionarea proastã a sistemelor complexe de echolocatie a animalului sunt printre ipoteze. Animalele sunt câteodatã lovite de elicele vapoarelor sau fãcute prizoniere în plasele pescãresti. Infestãrile bacteriene sunt frecvente, la fel ca si urmãrile poluãrii mediului marin. Este deci esential sã fie luate pretutindeni mãsuri de înlãturare a cauzelor pentru a evita efectele.

Ce ar trebui sã fac ?

Ce ar trebui sã fac dacã as întâlni un mamifer marin în mediul natural?

Bucurã-te de priveliste! Dar aminteste-ti de urmãtoarele lucruri, deosebit de importante:

- Nu încerca sã hrãnesti un delfin aflat în mediul sãu natural! Le poate tulbura delfinilor comportamentul obisnuit si îi supune primejdiei îmbolnãvirii dacã se aproprie prea mult de elicele bãrcilor sau mãnâncã hranã contaminatã.

- Te poti uita la animale de la o distantã sigurã de cca. 45 metri. Nu te apropria mai mult de ei si nu te intersecta cu traiectoria lor din moment ce acest lucru ar putea perturba hrãnirea, relaxarea, împerecherea sau alte obiceiuri ale lor.

- Nu încerca sã înoti cu delfinii. Si acest lucru poate periclita comportamentul lor obisnuit si îi poate pune în pericol. Sunt numeroase semnale de la oameni care au fost muscati sau rãniti ca urmare a acestor interactiuni.

- Actul de Protectie a Mamiferelor Marine (The Marine Mammal Protection Act) condamnã hãrtuirea sau tentativa de hãrtuire a mamiferelor marine aflate în mediul lor natural. Asadar, pentru siguranta noastrã si a delfinilor, ar trebui sã ne bucurãm de prezenta lor de la o distantã sigurã.

În cazul în care gãsim delfini esuati vii/morti:

Primul lucru pe care trebuie sã-l faci dacã gãsesti un delfin esuat este sã te asiguri dacã animalul trãieste sau a murit. Dacã nu esti sigur cã a murit, atunci priveste sau ascultã respiratia animalului urmãrind eventul. Multe dintre cetaceele de adâncime îsi pot opri respiratia pe perioade lungi de timp, deci, dacã nu esti sigur, este recomandat sã astepti un timp. Delfinii din Marea Neagrã pot rãmâne în imersie timp de 3-4 minute. Cât astepti, pãstreazã distanta: un animal stresat se poate zvârcoli si poate rãni astfel persoanele prezente în jur.

În cazul în care delfinul este încã viu, trebuie sã actionezi cu rapiditate ca sã-l poti salva sau sã-i poti usura suferinta.

- Primul lucru pe care trebuie sã îl faci este sã ceri un ajutor calificat. Dacã existã o organizatie sau o autoritate care sã se ocupe de delfini esuati, în primul rând ar trebui contactati ei. Dacã nu existã, atunci sunã politia, un medic veterinar, un parc acvatic sau o organizatie de protectie a animalelor.

- În timp ce astepti ajutorul, toarnã apã de mare pe delfin, încercând sã pãstrezi pielea animalului rece si umedã pentru a preveni deshidratarea.

- Acoperã delfinul cu pãturi umede.

- Pe cât este posibil sã aplici vaselinã sau lanolinã, pentru cã pielea delfinilor se poate rupe foarte usor si pot suferi arsuri datorate razelor solare.

- Dacã delfinul este esuat în ape putin adânci, sapã în jurul lui o depresiune pentru ca apa sã-l ajute sã-si suporte propria greutate.

- Trebuie sã eviti ca apa sã pãtrundã în nãri si implicit în plãmânii animalului.

- Pãstreazã linistea pentru propria ta sigurantã si evitã sã respiri deasupra lui pentru a nu-l contamina cu proprii microbi.

- Cere persoanelor din jur sã pãstreze distanta, dar în acelasi timp, sã fie gata sã te ajute la momentul oportun.

- Când soseste ajutorul profesionist, nu încerca sã fii prea insistent; sunt persoane calificate profesional, iar tu i-ai putea stânjeni.

- În sfârsit, dacã este necesarã repunerea în apã a animalului, ai grijã de propria sigurantã: veste de salvare, costume de scafandru/ de neopren si colaci de salvare sunt toate necesare pentru a evita posibilele accidente.

- Unele salvãri ale cetaceelor pot dura câteva minute si implicã participarea câtorva persoane, dar altele, în special pentru specii de talie mare si esuãri în masã necesitã eforturi mai consistente.

Dacã delfinul este cu sigurantã mort, atunci încearcã sã-i determini specia, noteazã orice caracteristici, estimeazã lungimea si dacã este posibil, fã câteva fotografii.

- Ia legãtura cu cei care se ocupã de delfinii esuati - organizatii, autoritãti etc - nu conta pe ceilalti cã vor face acest lucru. Este uimitor câti pot sã treacã pe lângã, fãrã sã reactioneze.

- Dacã este pe cale sã fie luat de valuri atunci leagã-l de ceva cât mai pe plajã. Funiile sunt deseuri foarte des întâlnite pe plajã.

- În sfârsit, fiind vorba de un corp în descompunere, ia mãsuri de igienã. Încearcã sã nu-l atingi decât cu mânusi, spalã-ti mâinile cât poti de repede dacã l-ai atins accidental, îndepãrteazã copiii sau câinii pentru a preveni o posibilã contaminare.

- Dacã trebuie sã muti animalul, fã-o utilizând o prelatã sau foaie de cort, însã ai grijã sã nu îl târãsti pe nisip, si de asemenea sã ai grijã sã nu îl tragi de înotãtoare, oricare ar fi: dorsalã, pectorale, codalã.

- În schimb, carcasele delfinilor adeseori oferã importante informatii referitoare nu numai la cauzele posibilei esuãri sau dacã a suferit de o boalã, dar si referitoare la biologia lor, hranã, stadiu de dezvoltare si altele.

- De asemenea, corpurile lor pot indica efectul interactiunii cu oamenii. Dupã cum se poate vedea, esuarea unor delfini asfixiati de plasele de pescuit pot indica prezenta unor pescãrii în larg, iar prezenta poluantilor în tesuturile lor adipoase au dovedit existenta unei legãturi între poluarea marinã si afectiunile de care sufereau.