Cele trei specii de delfini din Marea Neagra

Cele trei specii de delfini din Marea Neagră

Numărul delfinilor din Marea Neagră a înregistrat o scădere dramatică. În anii '40 efectivele erau estimate la 1 - 2 milioane de exemplare. Datorită pescuitului industrial al acestor specii, dar si a reducerii bazei trofice, numărul lor era, în 1965, de doar 300 000 exemplare, cu 62 000 capturi anual. Numărul lor a scăzut în continuare, ajungând în 1980 la 50 000 de exemplare. În apele românesti, conform ultimelor date ce apartin dr. Marcel Stanciu (1995-1998) numărul lor este estimat a fi de 500-1000 de indivizi apartinând subspeciei Tursiops truncatus ponticus, 400-600: Phocoena phocoena relicta si 600-800: Delphinus delphis ponticus.

În prezent este interzisă prin lege pescuirea sau uciderea sub orice motiv a acestor mamifere marine. Totusi, în ciuda acestor interdictii, numărul delfinilor continuă să scadă.

În Marea Neagră, mamiferele marine sunt reprezentate de trei specii de delfini, apartinând la două familii
- Familia Delphinidae - cu două specii: Delphinus delphis ssp. ponticus si Tursiops truncatus ssp. ponticus.
- Familia Phocoenidae - cu specia Phocoena phocoena ssp. relicta.

1. Delphinus delphis ponticus

Caracteristici generale - delfinul comun este colorat, cu un model de clepsidră pe lateral. Numărul dintilor este de 44 - 60 per jumătate de maxilar, forma fiind conică. Trăiesc în grupuri de maximum 150 de indivizi. Ating viteza maximă de 60 km/h. Sunt specii ihtiofage si vânează în grup. Pot fi remarcati deseori jucându-se în jurul navelor. Delfinii comuni se apropie de coastă mai ales vara, în luna august. Lungimea rostrului atinge 10-20 cm.

Culoare - spatele este gri închis spre negru de la vârful capului spre coadă închizându-se într-un V pe ambele părti sub înotătoarea dorsală. Părtile laterale sunt gri deschis în spatele înotătoarei dorsale si alb-bronz în fata înotătoarei dorsale. Abdomenul este alb. În jurul ochilor se găsesc cercuri de culoare închisă legate printr-o linie neagră care traversează capul prin spatele rostrului si o altă dungă de la maxilare până la înotătoare.

Înotătoare - înotătoarea dorsală este triunghiular-curbată. Ea este ascutită si localizată în mijlocul spatelui si este de culoare neagră spre gri-deschis cu marginea neagră. Înotătoarele sunt lungi si subtiri si usor curbate sau ascutite. Înotătoarea codală este ascutită la vârfuri cu o mică crestătură în centru.

Lungime si greutate - cel mai mare delfin comun din Marea Neagră capturat a atins lungimea de 219 cm, spre deosebire de populatiile de Delphinus delphis din Oceanul Atlantic si Pacific, ai căror indivizi măsoară până la 259 cm. În urma măsurătorilor biometrice efectuate pe 11300 femele si 16300 masculi din subspecia Delphinus delphis ponticus, lungimea medie a fost de 162 cm pentru masculi si 160 cm pentru femele. Pot atinge greutatea de 135 kg.
S-au constatat diferente de mărime si culoare între indivizii capturati în zona sudică fată de cei din partea nordică a Mării Negre.
Delfinii sudici erau mai mari iar contrastul dintre culoarea neagră - dorsal si alb-gălbui de pe flancuri si ventral era puternic; spre deosebire de acestia, exemplarele capturate în partea nordică aveau talii mai mici iar contrastul de culoare nu era evident. Această diferentiere este explicată de influenta pe care o au deversările marilor fluvii, cu ape tulburi si mâloase.

Hrănirea - sunt animale ihtiofage, hrănindu-se predominant cu pesti pelagici (ce înoată în masa apei) - hamsie, sprot, stavrizi etc, iar aglomerările lor sunt în functie de existenta bancurilor de pesti.

Împerecherea - perioada de împerechere durează 5 - 6 luni (iulie-decembrie) iar maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de 3-4 ani. Puiul la nastere măsoară aproximativ 80 cm lungime, perioada de gestatie fiind de 10 - 11 luni.

2. Tursiops truncatus ponticus

Caracteristici generale - este un delfin relativ robust, de obicei având un rostru scurt si butucănos, de aici si denumirea englezească de "bottlenose" ("delfin cu nasul ca o sticlă"). Afalinul (ca si delfinii albi) are o mare mobilitate cervicală, pentru că cinci din cele sapte vertebre ale gâtului nu sunt sudate între ele cum sunt la delfinii oceanici. Are 18-20 dinti conici ascutiti, pe fiecare jumătate de maxilar. Lungimea rostrului este de cca. 8 cm, fiind considerat de lungime medie. În Marea Neagră, afalinul trăieste în cârduri nu prea mari, cu efective cuprinse între 4-100 indivizi. Viteza pe care o ating este de 30 km/h. Afalinii reprezintă o specie predominant ihtiobentofagă, ce se apropie de tărm mai ales primăvara.

Culoare - culoarea acestui delfin variază considerabil, dar, în general, acest delfin este de la gri-deschis pe partea ventrală, până la un gri-pal rozaliu pe partea dorsală. Toracele si portiunea dinspre înotătoarea codală sunt uneori pătate.

Înotătoare - cea dorsală este înaltă si curbată, aflându-se aproape de mijlocul spinării. Lobii înotătoarei codale sunt lati si curbati, având o crestătură mediană adâncă. Aripioarele laterale sunt de mărime mijlocie si ascutite.

Lungime si greutate - lungimea este de la 1 până la 3,8 m, iar greutatea medie de cca. 180 kg. Un exemplar capturat în 1986, a atins dimensiunea de 270 cm si greutatea de 300 kg.

Hrănirea - sunt forme ihtiobentofage. Comportamentul de hrănire este divers, mergând de la eforturi coordonate de a prinde hrana, hrănirea asemănată cu pescuitul uman, până la a urmări pestele în bancurile de pe fundul apelor. Un delfin adult poate consuma între 8 si 15 kg de hrană zilnic. Delfinul Tursiops truncatus se hrăneste cu peste si crustacee.

Împerecherea - reproducerea are loc în perioada iulie - octombrie. Masculii ajung la maturitate sexuală la vârsta de 11 ani, femelele la 5-7 ani. Perioada de gestatie este de 10-12 luni. La nastere puiul de afalin măsoară 122-125 cm. Puii sunt alăptati până la vârsta de un an (12-18 luni), si stau cu mamele lor până la 3 ani.

3. Phocoena phocoena relicta

Caracteristici generale - este cel mai mic cetaceu din Marea Neagră. Marsuinul are un corp mic si robust care se îngustează spre coadă. Partea dorsală este de culoare neagră sau gri închis, în partea anterioară, mergând până la gri deschis pe laterale si alb pe abdomen. Adultii măsoară între 1 si 1,8 m în lungime si o greutate maximă de 65 de kg. Nu prezintă un rostru distinct, iar dentitia este reprezentată de 22-30 dinti / jumătate de maxilar. Este o specie bentofagă, frecventă în apropierea tărmului, mai ales vara.

Culoarea - variază de la negru cenusiu pe partea dorsală la alb-gri pe flancuri si abdomen.

Înotătoarea: Înotătoarele sunt mici, închise la culoare si usor rotunjite, înotătoarea dorsală este triunghiulară cu o bază lată si tuberculi pe partea principală.

Lungime si greutate - lungimea maximă pentru marsuinii din Marea Neagră este de 150 cm pentru femele si 160 cm pentru masculi (spre deosebire de marsuinii din Mediterană a căror talie atinge frecvent 180 cm). Greutatea medie a marsuinului din bazinul pontic este de 43 kg.

Hrănirea - ca si afalinele, marsuinii sunt ihtiobentofage, hrănindu-se cu pesti (cambulă, calcan, guvizi) si nevertebrate (gasteropode).

Împerecherea: împerecherea începe în luna iulie si durează până în octombrie; perioada de gestatie este de aproximativ 9 luni. Lungimea puiului la nastere variază între 68-86 cm.

De la nastere până la moarte

Dacă veti întâlni vreodată un banc de pesti, sansele ca toti indivizii să se asemene sunt mari, deoarece de obicei indivizii din bancurile de pesti apartin aceleiasi generatii. Un singur grup de delfini poate cuprinde, însă, adulti, juvenili si pui. Mai există un aspect: unii ar putea fi rude - frati, surori, mame - iar altii ar putea fi total străini din punct de vedere ge 19519h710t netic. Cele mai strânse legături în aceste grupuri cu stratificare socială sunt cele dintre mamă si pui; toate celelalte aspecte ale societătii delfinilor sunt construite în jurul acestei relatii de bază.

Fiind mamifere acvatice, femelele nu pot construi cuiburi sau vizuine în care să-si crească puii, ci trebuie să-i nască si să-i crească în mare. De asemenea, puii trebuie să fie în stare să înoate, să respire, să se alăpteze, să vadă, să simtă si să audă imediat după nastere si astfel se nasc formati pe deplin si gata de actiune. Mai multi pui, abia născuti, nu ar putea tine pasul cu tot grupul si s-ar pierde în apă, asa că femelele depun toate eforturile pentru a da nastere unui singur pui dar de dimensiuni corespunzătoare. Uneori se mai nasc si gemeni, dar acestia supravietuiesc foarte rar. În plus, de vreme ce un pui mai mare este mai rezistent decât unul mai mic, femelele trebuie să dea nastere unui pui cât mai mare cu putintă si uneori concep pui ce sunt mari chiar în comparatie cu ele însele. Puii mari au nevoie de perioade de gestatie mari ce durează între 10 si 14 luni. În opozitie, nasterea, în sine, este rapidă. Fără ca femelele să aibă un pelvis, contractiile si nasterea se pot termina în mai putin de o oră si astfel, nu e de mirare că acest proces este rareori observat în mediul natural de viată al delfinilor. Puii se nasc, în mod normal, cu coada înainte si în ciuda faptului că înotătoarele sunt îndoite în interiorul uterului, ei trebuie să înoate din momentul în care ating apa. Precum aripile unui fluture ce iese dintr-o pupă, înotătoarea dorsală si aripile îsi capătă rapid pozitia normală datorită presiunii sângelui căci, atunci când cordonul ombilical se rupe, puiul nu mai primeste oxigen si trebuie să urce la suprafată pentru a-si umple plămânii cu aer pentru prima oară.

În săptămâna ce urmează nasterii, mama si puiul sunt inseparabili. Puiul înoată alături de ea putin înapoia aripii dorsale si putin deasupra sau dedesubtul liniei mediane a corpului mamei. În acest fel, culorile si aspectul extern se amestecă si se confundă, camuflând puiul de eventualii prădători. Poate înota si în curentul produs de ea si astfel se poate deplasa fără să pună în miscare nici un muschi. Când mama respiră, puiul respiră exact în acelasi ritm cu ea. Respiratia este destul de dificilă pentru delfinii abia născuti, deoarerce, având talie mică, capul le iese cu totul din apă, astfel încât animalele foarte mici ies la suprafată si respiră înainte ca bărbia să reintre în apă. Dar mama si puiul nu pot sta legati la nesfârsit unul de celălalt. Puii tineri sunt slabi înotători, astfel că la fiecare una sau două scufundări trebuie să iasă la suprafată si să respire. De asemenea, puiul trebuie să-si întrerupă înotul pentru a se alăpta, întrucât glandele mamare ies prin niste deschizături situate pe partea ventrală, de o parte si de alta a orificiului genital. Alăptatul poate avea loc fie în stationare, fie în miscare. Laptele ajunge direct în gura puiului si limba acestuia are o margine ondulată pentru a forma un fel de etanseitate. Laptele delfinilor, ca si al celorlalte mamifere marine, este foarte bogat si contine de până la 10 ori mai multe grăsimi si proteine decât laptele mamiferelor terestre. Cu toate că fiecare alăptare durează câteva secunde, puiul este complet dependent de acest lapte pentru circa un an sau chiar mai mult după nastere. Aceasta înseamnă consum energetic suplimentar din partea mamei, care trebuie însă să aibă grijă si de ea. Trebuie să reînceapă activitătile de hrănire, dar acest lucru ridică o problemă. Dacă vrea să fie eficientă trebuie să-si lase puiul la suprafată si astfel îl expune pericolelor. Gradul acestui pericol variază în functie de habitatul în care se află delfinul. Pentru delfinii de râu, apele nu sunt adânci si prădătorii sunt putini, astfel încât dacă îsi lasă puiul câteva momente la suprafată, riscul nu este prea mare. În mări si oceane, unde rechinii si balenele ucigase sunt omniprezente, iar hrana se poate afla la adâncimi semnificative, abandonarea puiului pentru a se hrăni se poate termina dezastruos. Dar în aceste situatii femelele - delfin se confruntă cu aceeasi dilemă astfel încât formează grupuri coordonate si toate se răspândesc dar hrănindu-se si fiind totodată gata de luptă. O femelă adult ar putea deopotrivă să ceară ajutprul unui descendent de-al ei din altă generatie, iar gestul acestuia nu este atât de altruist pe cât pare, căci delfinii îsi au inscriptionat genetic să ofere ajutor unui frate sau unei surori apartinând aceleiasi generatii. Alte femele pot oferi mai mult decât doar atentie si atunci când întâlnesc un pui orfan, produc lapte în mod spontan. În mod asemănător, femelele balene senescente (apropiat înrudite cu delfinii) îsi păstrează capacitatea de a produce lapte mult timp după ce au pierdut capacitatea de a mai avea pui.

Desigur, ajutorarea celorlalti are sens mai ales dacă dădacele si "donatoarele de lapte" sunt înrudite sau dacă sunt implicate câstigurile anumitor favoruri, dar de obicei comportamentul animal nu este atât de simplu pe cât pare. Studii recente din Australia au arătat că de fapt asa- zisul baby-sitting este de fapt răpire si se soldează cu urmăriri si atacuri din partea mamei. Femelele fără experientă se pare că exersează ce înseamnă să fii părinte pe puii altora, decât să dea nastere unor pui proprii. În ciuda acestor lucruri benefice cooperării între femele sunt indiscutabile si studii recente din Florida arată că afalinii născuti în grupuri de femele strâns unite au sanse mai mari de supravietuire decât ceilalti. Astfel, beneficiile îngrijirii comune a puilor uneste femelele si o împletitură de asociatii se formează în jurul legăturii dintre mamă si pui.

Masculii adulti, fie că se alătură grupului de femele, fie că înoată de unii singuri, se pare că nu au nici un rol activ în formarea si dezvoltarea puiului după împerechere. Într-adevăr, studii din Florida pe afalini au evidentiat faptul că masculii tind să provină din, si să se întoarcă în zone complet diferite. În plus, deoarece o femelă se împerechează cu mai multi masculi, nici un mascul nu poate fi sigur că este cu certitudine tatăl unui anume pui. Acest fapt se credea că măreste sansele unei femele de a rămâne însărcinată în scurtele momente oportune oferite de ciclul ei de reproducere. Dar acum se stie că aceasta este o strategie pentru ca masculii să nu stie dacă sunt sau nu tatăl unui anume pui. Desi acest lucru reduce sansele ca un mascul să aibă grijă de puiul său, reduce de asemenea, sansele unui infanticid. Există un puternic impuls genetic pentru un mascul ce întâlneste o femelă cu pui, să-i omoare puiul. Îndepărtată de puiul ei, o femelă redevine rapid fertilă dacă vine vorba de a-si transmite genele mai departe. Masculul ucigas are acum o sansă de a deveni tată. Acest tip de comportament este des întâlnit în rândul leilor unde un mascul îl poate izgoni pe altul, îi omoară toti puii si se împerechează cu leoaicele. De când a fost dovedit, acest fenomen a fost întâlnit în întreaga lume animală, de la vrăbii la ursi. Dat fiind faptul că delfinii sunt guvernati de dorinta lor de a-si transmite genele, nu ar trebui să existe vreun motiv pentru care să credem că ei s-ar putea comporta altfel. Într-adevăr, studii recente ale delfinilor din jurul Scotiei arată că infanticidul este o trăsătură a populatiilor de delfini si constituie un motiv suplimentar pentru femele să formeze grupuri pentru a apăra puii de masculi dornici de împerechere.

Împerecherea, atunci când are loc, se face fată în fată si în timpul înotului. Acuplarea poate dura de la câteva secunde până la câteva minute, dar este adesea întreruptă de nevoia unuia dintre parteneri să respire. Se pare că există diferite moduri de "a face curte", masculii executând multiple miscări în timpul înotului si emitând variate sunete. Nu se cunoaste dacă acestea sunt făcute pentru a impresiona femela sau pentru a semnaliza că acel mascul s-a acuplat cu acea femelă. Este greu de înteles ce se întâmplă de fapt în cadrul acestor relatii.

Studii pe delfini captivi au oferit multe indicii asupra tipurilor de comportament la care ar trebui să ne asteptăm, dar în majoritatea situatiilor putini delfini oferă comportamentul asteptat, toti cunoscându-se deja si neavând sansa să plece dacă ar dori. Orice semnale între aceste animale pot fi fie subtile, fie exagerate. Pentru a complica si mai mult lucrurile, în populatiile de delfini, acuplarea are loc mult mai des decât ar trebui să aibă în scopul procreării. Femelele au o scurtă perioadă de fertilitate la fiecare câtiva ani dar ele se împerechează adesea între aceste perioade; în plus, împerecherea are loc si între frati si surori, mamă si pui sau parteneri de acelasi sex.

Asadar, se pare că împerecherea are un rol social mult mai important în viata delfinilor decât în viata altor mamifere, iar ritualul de împerechere se aseamănă cu cel întâlnit la maimute, cai, pisici si alte mamifere. Pentru a putea distinge între reproducerea procreativă si cea cu rol social sunt necesare mai multe informatii despre conditiile în care se reproduc femelele-delfin. Cele mai precise pot fi obtinute măsurând nivelul hormonilor din urină si sânge. Desigur, delfinii captivi oferă multe oportunităti, dar avantajele evaluării lor ca animale captive în largul mării sunt confuze. O solutie mult mai practică ar fi înregistrarea comportamnetului dintre femelă si mascul, apoi cercetarea faptului dacă femela este însotită de un pui. Scăzând perioada de gestatie din data nasterii vom obtine perioada în care ea era fertilă si de aici se poate deduce starea în care era când au fost făcute observatiile initiale. Cu sigurantă acest proces este încet si obositor dar explică de ce stim atât de putine despre felul în care delfinii îsi aleg partenerii.

Desi puii se nasc complet dezvoltati, ei sunt considerabil diferiti fată de adulti. Au corpul mai robust si capul este mai mare comparativ cu restul corpului. Înotătoarea dorsală, dacă este prezentă, este mai triunghiulară si coloratura diferă. De exemplu, "delfinii pătati" se nasc fără pete, căpătându-le ulterior până ajung să se asemene cu o furtună de zăpadă. În mod asemănător delfinii Risso au de la nastere o culoare gri omogenă, dar orice zgârietură lasă pe piele o urmă albă sub forma unei cicatrice. Adultii ajung să fie complet albi după o viată întregă în care s-au muscat între ei. Puii tuturor speciilor se nasc cu 5-8 linii verticale mai deschise la culoare numite pliuri fetale, ce se întind pe ambele părti ale corpului. Aceste linii se pare că se datorează îndoiturilor pe care le suferă pielea în pântecul mamei si ele diferentiază un pui de ceilalti delfini în primele 3-18 luni de viată.

Întărcatul este un proces lent si presupune o dietă consistentă care să înlocuiască laptele matern si durează câteva luni sau câtiva ani. În tot acest timp tânărul delfin rămâne sub ocrotirea mamei sale si poate rămâne cu ea timp de câtiva ani până când dobâdeste aptitudinile sociale si fizice ce îi vor trebui mai târziu. O femelă poate rămâne gestantă din nou sau poate alăpta doar un pui până ce precedentul se va decide să se alăture celorlalti juvenili. Dar în ciuda acestei suprapuneri, cresterea puilor este un proces lent si costisitor din punct de vedere energetic întrucât o femelă poate naste un singur pui la circa 1 - 4 ani. Specii mai mari produc doar până la 7 pui toată viata. Pentru juvenilii ce nu sunt independenti, maturizarea trebuie să aibă loc cât mai repede cu putintă dacă nu vor să moară de foame sau să nu cadă pradă altor animale. Ating maturitatea fizică între 5-13 ani, dar maturizarea completă poate dura mult mai mult, până la circa 20 de ani la masculii afalini.

Deoarece femelele sunt receptive doar pentru o perioadă de timp în ciclul lor de reproducere, femele disponibile pentru împerechere sunt relativ rare în comparatie cu numărul mare de masculi gata pentru reproducere. Pot apărea competitii între masculi si la majoritatea mamiferelor aceste culminează cu întreceri de ordin fizic în care sunt favorizati masculii mari si puternici. De exemplu un singur mascul de focă elefant poate cântări mai mult decât trei femele la un loc. Si la delfini sunt prezente aceste presiuni, dar din anumite motive sunt mai putin intense. La speciile mari cum sunt afalinii si delfinii Risso, masculii sunt cu putin mai mari decât femelele. La speciile mici, precum delfinii Commerson, delfinii Hector si delfinii de râu, probabil actionează factori foarte diferiti deoarece masculii pot fi cu până la 15 % mai mici decât femelele. Poate că la aceste specii masculii au talia optimă pentru supravietuire iar femelele sunt mai mari dat fiind faptul că trebuie să nască pui. Un pui mic născut de o femelă de talie mică este posibil să nu aibă sanse de supravietuire.

Deoarece cresterea si reproducerea durează mult, delfinii ar trebui să aibă durata de viată lungă. Dar este greu de aflat durata exactă a vietii lor. O metodă ar fi urmărirea individului de la nastere până la moarte, dar fiind la fel de longevivi ca si omul putine cariere sau studii în domeniu durează atât de mult. O metodă mai simplă constă în decodarea informatiilor din dintii lor. Cetaceele cu dinti păstrează aceiasi dinti de la nastere până la moarte. Când se formează, dintii sunt goi pe dinăuntru, având la exterior un strat de smalt, sub care se află un strat de dentină. Pe măsură ce animalul îmbătrâneste, în interiorul dintelui se dispun straturi regulate de dentină. Sectionând longitudinal un dinte, aceste straturi sunt vizibile si numărându-le se poate afla vârsta exemplarului. Obtinerea dintilor este usor de făcut deoarece animalele esuate sau capturate sunt destul de des întâlnite. O metodă ar fi folosirea tetraciclinei. Administrarea acestui antibiotic la copii formează mici depozite în dintii lor, formând benzi ce lucesc în lumina ultravioletă. Dacă unui delfin capturat se administrează antibiotice, acesta va încorpora colorantul în ultimul strat de dentină. După ce moare si este eventual recuperat, numărul de straturi după cel colorat indică rata depunerilor. La afalini se depune un strat pe an, la altii două, dar pentru majoritatea speciilor rata este necunoscută. Pentru speciile la care rata este cunoscută, cel mai bătrân delfin sălbatic (o femelă) a trăit 51 de ani. Pentru majoritatea indivizilor, viata este mult mai scurtă.

Perioadele cele mai periculoese din viata unui delfin sunt atunci când este nou-născut si când a devenit independent fată de mama sa. La aceste stadii de vârstă, atacurile rechinilor, ale balenelor ucigase sau chiar a indivizilor din aceeasi specie sunt o amenintare permanentă. Înfometarea reprezintă de asemenea un pericol. Dacă un pui este îndepărtat de mama sa înainte de a fi complet întărcat, există sanse foarte mari, ca el să moară de foame. În mod asemănător, când stocurile de hrană se împutinează, adesea cei mai afectati sunt delfinii neexperimentati. Odată ce un delfin a depăsit aceste obstacole, moartea este mai putin iminentă, iar pericolele pe care oamenii le aduc delfinilor în fiecare an devin tot mai evidente pe această listă.

Ca la orice animal sălbatic, corpul delfinilor oferă o gazdă permanentă sau temporară multor alte organisme. Unele specii de pesti se prind de pielea lor pentru a obtine o călătorie gratuită sau chiar protectie. Alti pesti se prind, de asemenea, de corpul delfinilor, dar iau o bucată de carne atunci când se desprind lăsând urme circulare caracteristice, vizibile pe multi delfini. Desi aceste răni sunt mici, o rană deschisă reprezintă o oportunitate de invazie pentru ciuperci, bacterii si virusuri.

Ca urmare, delfinii si-au dezvoltat uimitoare capacităti de regenerare. Atunci când pielea umană este distrusă, cheagurile de sânge si proteinele formează o crustă sub care pielea se reface. În apă, aceste cruste se înmoaie si se pot desprinde. În cazul delfinilor, pielea afectată are un răspuns diferit: celulele ce înconjoară rana mor imediat si formează un scut protector inert ce nu este luat de apă.

Un exemplu de regenerare ce a urmat unei răniri grave i s-a întâmplat unui afalin ce trăia în largul coastelor Angliei. Acest animal, numit Freddie, trăia în rada unui port si înota frecvent alături de oameni si bărci. Adesea înota în valurile urise făcute de palele elicei, dar a suferit o rană gravă când conducătorul unei salupe, nestiind de prezenta delfinului a trecut în marsarier. Delfinul a fost tras între cele două elice si s-a ales cu 11 tăieturi de-a lungul părtii drepte: unele penetraseră total pielea si stratul de grăsime, ajungând până la musculatură. În ciuda faptului că delfinul era permanent în contact cu apa si nisipul, rănile mai usoare s-au vindecat într-o lună, iar cele mai grave în 5 luni. Răni asemănătoare pentru un om, dacă ar fi fost tinute în apă, ar fi fost fatale.

Cu toate acestea, un număr mare de agenti patogeni pot distruge sistemul imunitar al delfinilor. Între acestia se pot întâlni numeroase boli comune si pentru mamiferele terestre, inclusiv oamenii. Infectii cu ciuperci precum Candida (care cauzează aftele la oameni) si bacterii precum Staphylococi si Streptococi care cauzează pneumonia si alte boli, sunt adesea întâlnite si în rândul delfinilor. Altele par a fi specifice mamiferelor marine, dacă nu chiar anumitor specii. Alte bacterii contagioase ce au fost întâlnite la vite, au fost întâlnite si în rândul mamiferelor marine, inclusiv la delfini. Totusi, la o examinare mai atentă afectiunile întâlnite la delfini sunt usor diferite de cele de la vite, ceea ce reflectă biologia diferită. Totusi, după cum se constată si în industria cărnii, nu există nici un motiv să credem că bolile nu pot trece de la o specie la alta, având efecte devastatoare. Asadar, din motive evidente, este de preferat ca delfinii sau alte mamifere marine, vii sau morti, să fie manipulati cu grijă. Este recomandat ca rănile să fie ferite, să se poarte mânusi de protectie si să se evite contactul direct sau să se mentină o distantă adecvată fată de răsuflarea lor. Dar adesea este pierdut din vedere faptul că si ei ar putea contracara vreo boală de la noi. Dacă respirăm deasupra lor sau umblăm la rănile lor, cu sigurantă nu le face bine. În plus guvernele si consiliile de administratie nu se gândesc la impactul pe care îl are politica de deversare a deseurilor menajere în mare asupra delfinilor costieri.

Pe lângă organismele microscopice, corpul delfinilor este gazdă si pentru numerosi alti paraziti precum amfipode, scoici, platelminti, acarieni, nematode si tenii. Povara acestor paraziti este coplesitoare: când un delfin vărgat de 2 metri lungime a fost disecat, au fost scosi din el atâtia paraziti încât s-au umplut 2/3 dintr-o găleată. Dar în ciuda acestei poveri, delfinii pot înota, se pot scufunda si reproduce întrucât aceste infestări sunt normale. Acest delfin a murit din cauza unei viroze ce a provocat o epidemie în Marea Mediterană în 1990 si 1991. Au fost peste 1100 de animale moarte sau pe moarte aduse pe tărm, dar nici în ziua de azi nu se cunoaste cauza ce a determinat izbucnirea acestei epidemii. În timp ce este clar că punctul de pornire a fost un virus de tipul aceluia care provoacă răpciuga la câini, alte descoperiri sugerează că epidemia ar fi fost mult mai complicată iar virusul a fost pur si simplu "picătura care a umplut paharul". Multe animale erau grav subnutrite, unele erau intens parazitate iar tesuturile indivizilor erau contaminate cu poluanti toxici produsi de om. Aceste chimicale erau variate, de exemplu, pesticidele produse de deversarea industrială, despre care se stie că afectează capacitatea mamiferelor de a lupta cu infectiile. Deci, cu toate că viroza părea a fi un fenomen normal, impactul său devastator s-a datorat interventiei umane. De fapt, activitătile umane au afectat viata majoritătii delfinilor prin pescuit intensiv, plase de pescuit, zgomot, substante chimice, poluare cu mase plastice si produse petroliere, vânătoare, explozii si activitatea vaselor. Desi nici o specie nu a dispărut încă, unele dintre ele sunt la limita supravietuirii, iar magnitudinea acestor impacte variază în functie de habitatul fiecărei specii.

Comportamentul delfinilor în mediul natural

Perfect adaptat mediului marin în care el a evoluat cu usurintă, delfinul iubeste contactul cu omul; însoteste vapoarele săltând peste valuri, se joacă cu copiii în apropierea plajelor, plonjează împreună cu pasionatii adâncurilor marine, salvează înotătorii imprudenti si ia parte chiar la misiuni în timp de război. Se poate spune că nu-i lipsesc decât cuvintele, însă mâine poate, gratie muncii cercetătorilor, limbajul său ar putea fi descifrat.

Vânători organizati si eficace

Pentru a se hrăni delfinii vânează, fiecare specie având propria sa tehnică. Delfinii costieri care trăiesc în grupuri mici vânează individual. Ei atacă prăzi izolate, apropiindu-se foarte repede de tărm, înaintând câteodată în ape care nu depăsesc mai mult de 2 m adâncime. Regimul lor alimentar este mult mai variat decât al fratilor din largul mării. Ei mănâncă pesti care trăiesc pe fundul mării. Barbunul este însă hrana lor preferată.

În momentul vânătorii se formează mai multe echipe care se răspândesc pe o suprafată mai mare, mentinând însă un permanent contact sonor între ele. Datorită sistemului lor de ecolocatie, ei reperează repede bancurile de pesti: moruni, scrumbii, scrumbii de Dunăre. Atunci când un banc este localizat, delfinii se apropie si "scufundătorii" îl încercuiesc. Pestii se văd astfel prizonieri, înconjurati de un zid viu, si sub efectul panicii, ei se îngrămădesc, facilitând astfel rolul prădătorilor lor.

Cei mai puternici delfini se aruncă asupra prăzii lor, în timp ce "santinelele" rămân la margine ca să oprească bancul. Vânătorii însfacă pestii unul câte unul si inspirând, îi împiedică să alunece, prinzându-i în mijlocul numerosilor lor dinti.

Toate delfinidele sunt carnivore: ei înhată pestii si crustaceii cu dintii si îi înghit fără să-i mestece. În mediul natural este imposibil să se estimeze cantitatea de hrană înghitită de un delfin într-o zi. Singurele studii realizate s-au făcut asupra delfinilor morti, analizându-se continutul stomacal. Estimările sunt mai usor de făcut în captivitate, un afalin care cântăreste în jur de 230 kg, mănâncă între 8-10 kg de peste pe zi iar o femelă gestantă are nevoie de 15 kg de peste pe zi.

Dar delfinii în libertate înghit fără îndoială cantităti mult mai mari, deoarece prăzile lor nu au calitătile nutritive ale speciilor distribuite animalelor în captivitate.

Sensibili la temperatura apei

Iarna, izotermele cu valoarea cea mai ridicată se înregistrează de-a lungul Crimeiei, Caucazului si partial pe coastele Anatoliei. Acesta este si motivul pentru care în aceste areale are loc o concentrare masivă de ihtiofaună si implicit de exemplare de delfini apartinând celor trei specii.

În sezoanele calde ale anului, urmând curentii ce antrenează cu ei hrana (ce constă în hamsie, sprot, stavrid) întâlnim delfini în toată masa de ape a Mării Negre.

Migrarea prăzii si modificarea temperaturii apei nu produc decât miscări sezoniere. Ele modifică, de asemenea, pe timp mai îndelungat răspândirea anumitor specii de Delphinidae.

Sunt delfinii într-adevăr inteligenti ?

Ce se întelege prin inteligentă?

În general, prin inteligentă întelegem facultatea atribuită în special omului prin intermediul căreia acesta este capabil să înteleagă usor, să sesizeze esentialul, să rezolve situatii sau probleme noi.

Putem deci vorbi de o inteligentă a animalelor, cu precădere a delfinilor? Desi stim ceea ce în general întelegem prin inteligentă, o definire exactă a ei este greu de realizat. Se ivesc astfel de probleme dacă se încearcă definirea ei de asemenea manieră încât să suporte comparatie validă între diferite specii de mamifere.

Este larg răspândită ideea că cetaceele (balene, delfini si marsuini) sunt foarte inteligente. Probabil principala argumentatie în sustinerea acestei teorii este mărimea si suprafata complexă a creierului cetaceelor. Ideea că mărimea creierului si trăsăturile suprafetei cerebrale ar avea legătură cu notiunea de inteligentă a fost larg răspândită printre neuroanatomisti de-a lungul secolului trecut, dar a primit o puternică lovitură când s-a descoperit că creierele câtorva oameni faimosi (care si-au donat corpurile pentru stiintă) nu au prezentat caracteristici deosebite si au fost, de fapt, dezamăgitor de comune.

Subiectul a rămas mult timp deoparte până când doctorul John Lilly a fost impresionat de mărimea creierului cetaceelor.

1. Mărimea creierului - un indicator al inteligentei !?

Dacă inteligenta ar fi determinată doar de mărimea creierului, atunci nu ar fi nici o dificultate în a decide ce specie este superioară celorlalte.

Tabel 1 - Greutătile aproximative ale creierului si corpului câtorva mamifere, în ordinea greutătii creierului

Însă speciile cu cele mai mari greutăti cerebrale sunt totodată si cele care posedă cele mai mari greutăti corporale si s-ar părea, astfel, că animalele de talie mare chiar au nevoie de creiere mari pentru a-si controla corpul. Chiar si când vorbim de inteligentă în general, întelegem mai mult decât suma sistemelor de control ale corpului. S-a încercat exprimarea, pentru diferite greutăti, a greutătii creierului ca procent din greutatea corpului.

Tabel 2 - Greutatea cerebrală aproximativă exprimată ca procent din greutatea corporală aproximativă

În această listă omul pare să aibă un mare avantaj asupra celorlalti, asupra balenelor în special. Bineînteles că acestea nu sunt decât niste enumerări limitative. Cercetătorii au făcut încercări mult mai extensive si sofisticate pentru investigarea inteligentei comparative în acest sens. Aceasta este, de altfel, o problemă de bază în compilarea listelor de acest tip, si anume aceea de a decide care anume greutate poate fi considerată tipică unei specii. De exemplu, oamenii normali pot avea creiere a căror greutate să varieze între 900 - 2000 gr. De asemenea, greutatea cerebrală poate varia în functie de starea în care se află: proaspăt prelevat sau conservat si în functie de părtile prelevate. Greutatea corpului variază mult si între indivizii aceleiasi specii, iar în cazul câtorva specii de balene greutatea poate varia cu aprox 40% de-a lungul unui an datorită hrănirii sezoniere.

Relatia greutatea creierului - greutatea corporală variază si în functie de vârsta individului, mamiferele tinere având corpuri mai mici si cutii craniene mai mari, iar mărimea creierului descreste considerabil odată cu vârsta.

Pot fi remarcate diferente de mărime corporală si în functie de sex, spre exemplu, la multe specii de balene femelele adulte fiind cu mult mai mari decât masculii, în timp ce la alte specii, masculii sunt mai mari decât femelele.

Variatiunile normale ale mărimii creierului si corpului au fost însă intens studiate numai asupra unor specii.

Câteva dintre cele mai importante studii moderne efectuate în domeniu au promovat un indice, coeficient al cerebralizării (EQ) pentru a exprima relatia dintre greutatea creierului si cea a corpului. Studiile arată că anumite cetacee (balene cu dinti, balena ucigasă) au un EQ aproximativ egal cu cel al omului. Însă ce este sigur este că inteligenta nu depinde în mod necesar de mărimea creierului.

2. Structura creierului - un indicator al inteligentei !?

Studii efectuate prin folosirea unor tehnici diverse asupra structurii interne a unor creiere de delfini bine conservate au dus la concluzia că aceste animale nu au parcurs ultima fază a evolutiei creierului, caracteristic mamiferelor terestre. Se crede că această linie de evolutie a început acum 50 mil ani la mamiferele terestre, în timp ce strămosii cetaceelor s-au întors în apă acum 70 mil de ani, cu foarte mult timp înainte de a fi început acest stadiu al evolutiei.
Desi creierul cetaceelor nu a urmat cursul evolutiei mamiferelor terestre, prezintă totusi toate caracteristicile conservative regăsite în formele primitive terestre precum aricii si liliecii. Creierul delfinilor nu prezintă nici una dintre caracteristicile heterogenitătii structurale anatomice a unor creiere mai evoluate precum cele ale primatelor. Neocortexul este partea creierului care diferentiază definitiv mamiferele de nemamifere - neuropsidae (restul vietuitoarelor) si este foarte răspândită teoria conform căreia dezvoltarea neocortexului este responsabilă pentru evolutia inteligentei. Studiile realizate până în prezent au relevat faptul că cetaceele au doar cinci etaje neocorticale. Unele cercetări au ajuns la concluzia că cetaceele, de fapt, nu ar avea un cortex adevărat, ci doar un preneurocortex. Dacă neurocortexul este cu adevărat esential pentru dezvoltarea inteligentei, cetaceele pierd din start.

Dovezi ale inteligentei delfinilor

a) coeficientul de cerebralizare (EQ)

Biologii americani specializati în comportamentul animalelor au identificat coeficientul de cerebralizare al delfinilor, care se obtine calculând raportul dintre volumul creierului si suprafata corporală a unui individ. Concluziile cercetărilor au fost că cea mai mare parte dintre mamiferele terestre are un coeficient de cerebralizare mai mic de 2; în schimb cel al omului este de 7.4 iar al cimpanzeului de 2.5. Delfinii care trăiesc în râuri au un coeficient de cerebralizare de 1.5, în timp ce delfinii de talie mare au un coeficient de 5.6. Ori, cu cât coeficientul este mai ridicat, cu atât facultătile mentale si capacitatea de învătare sunt mai dezvoltate, ceea ce constituie si cazul delfinilor.

b) asemănarea din punct de vedere structural al creierului primatelor, incluzând omul, si cel al delfinilor

Cercetările au relevat asemănarea organizării creierului la primate si la delfini ca încă o dovadă a înaltului nivel de inteligentă al delfinilor. Câteva studii au mers chiar mai departe, sugerând că delfinii ar avea un limbaj propriu pe care oamenii nu-l pot întelege.

c) imitatori atât vocali cât si motrici

Cu exceptia oamenilor, numai delfinii si-au demonstrat abilitătile de mimică atât vocală cât si motrice. Astfel, păsările pot imita numai vocal, iar maimutele pot imita numai miscările, dar nu sunt capabile si de mimică vocală.

d) regiunile functionale ale creierului

Recentele cercetări în domeniu sugerează că o mare parte a creierului delfinilor este destinată ecolocatiei, receptionării si folosirii informatiilor acustice - procese la care ei excelează.

e)dDovezi ale inteligentei delfinilor:

- testele cu oglinzi: experimentul a fost efectuat asupra a doi delfini captivi într-un Delfinariu din apropiere de New York si a dus la concluzia că delfinii posedă capacitatea de a se recunoaste în oglindă, calitate descoperită până acum doar la oameni si maimute. Mai mult, s-a observat că dacă erau marcati cu cerneală neagră pe oricare parte a corpului, acestia se îndreptau imediat către oglindă si se admirau, exprimându-si chiar dezacordul. Însă se pare că rămâneau indiferenti la petele de pe corpul celuilalt.

- un "test cu gunoi": câtiva delfini captivi au fost dresati să aducă dresorului resturile alimentare, gunoiul si alte obiecte care nu-si găsesc locul în bazinul lor, primind în schimb o recompensare. Într-o zi în care s-a sărit peste rutina antrenamentului, dresorul a constatat că delfinul continua să îi aducă resturi din bazin pentru a-si primi "premiul". S-a descoperit apoi că delfinul îsi depozitase toate gunoaiele într-o pungă lipită de un perete al bazinului si aducea de fiecare dată câte o bucătică. Mai mult, el le măruntea pentru a fi recompensat cât mai mult de dresor. Acest comportament este extrem de interesant pentru că arată că delfinii au fost suficient de isteti încât să înteleagă că primeau pentru o bucată mare tot atât cât primeau si pentru una mică, asa că de ce să nu ducă numai bucăti mici pentru a-si asigura suplimentul de mâncare?

- vânători isteti : delfinii folosesc o mare varietate de stiluri de vânare adaptate pentru fiecare specie de pesti si nevertebrate. Tehnica lovirii pestilor cu coada pare a fi un obicei deprins si nu un instinct. Un exemplu extrem de interesant este acela a doi delfini captivi care încercau să prindă un tipar ascuns într-o crăpătură a bazinului lor. Unul dintre delfini a capturat un peste-scorpion si, tinându-l în gură, a întepat tiparul cu spinul otrăvitor al pestelui-scorpion. Pestele a iesit din ascunzătoare tocmai pentru a cădea pradă celuilalt delfin care îl astepta în partea opusă.

În lumea sunetelor .

Cu ajutorul undelor sonore pe care le emit, delfinii pot naviga, pot vâna si pot comunica între ei. În astfel de conditii vederea nu le este de foarte mare ajutor. Iată unul dintre motivele pentru care delfini trăiesc într-o adevărată lume a sunetelor.

1. Ecolocatia - termenul de ecolocatie se referă la o capacitate pe care odontocetele, dar si alte mamifere marine sau terestre o posedă si care le permite în mod esential "să vadă" cu urechile, prin receptionarea sunetelor subacvatice si a ecourilor. Ecolocatia se produce prin emiterea unor unde sonore sub formă de clicuri urmate de receptionarea si interpretarea ecoului. Clicurile sunt produse în valuri, fiecare având o durată între 10 - 128 microsecunde.

Unda sonoră iese prin melon, care joacă rolul unei camere de rezonantă, în care se focalizează ultrasunetele într-un "mănunchi" ce este proiectat în apă, în fata animalului. Undele sonore străbat apa cu o viteză de 1 km/sec, adică de 4,5 ori mai repede decât viteza sunetului în aer.

Undele sonore odată emise, se lovesc de orice obiect aflat în apă pe traiectoria lor, apare apoi fenomenul reflectiei undelor sonore, care se vor întoarce la delfini, deci la emitător, sub forma unui ecou. Creierul primeste undele sonore sub forma unor impulsuri nervoase ce permit delfinilor să interpreteze mesajul.

Clicurile sunt alcătuite din unde sonore de frecventă înaltă (150 kHz), care însă, datorită mărimii lungimii de undă si implicit a energiei mai mari, nu pot străbate o distantă mare în apă.

Ecolocatia prezintă o mare importantă pentru delfini. Atât timp cât delfinul nu poate privi drept în fată, datorită amplasării laterale a ochilor, el sondează practic apa din fată prin emiterea unei unde sonore care va fi reflectată dacă întâlneste ceva în cale. Din modul în care ultrasunetele se întorc la delfin, acesta îsi poate cu usurintă localiza, spre exemplu, hrana. Mai mult, el poate identifica, tot cu ajutorul ultrasunetelor, structura internă a obiectului plutitor sau submers, putând astfel dinstinge între hrana preferată de cea obisnuită, sau dacă acel obiect este sau nu comestibil.

2. Navigatia - delfinii îsi folosesc sonarul nu numai pentru a ecoloca, ci si pentru a se deplasa. Navigatia joacă si ea un rol important, pentru că, dacă nu ar exista acest veritabil sistem de navigare, un delfin si-ar putea pierde complet simtul orientării si notiunea locului în care se află.

Însă, se întâmplă câteodată, - dar nu si fără un motiv - ca un delfin sau chiar un grup să se abată de la pozitia initială sau de la ruta pe care o urmează. Dacă ar fi vorba de o deviere de câtiva kilometri de la rută, atunci nu ar constitui cu adevărat o problemă, însă atunci când ajung în ape de adâncime mică, sfârsitul este inevitabil. Aruncati pe tărm, ei nu se mai pot întoarce în mare si, în aceste conditii, este critic pentru ei să-si mentină corpul umed. Dacă nu reusesc acest lucru, vor muri prin deshidratare. Delfinii esuati pot fi salvati numai dacă oamenii ar putea ajunge la locul accidentului suficient de repede încât să-i poată ajuta să se întoarcă în mare. Iată deci că astfel de erori de navigatie pot fi fatale.

3. Comunicarea - delfinii comunică între ei prin folosirea unor ultrasunte, însă cu o frecventă mai joasă decât acelea folosite în ecolocatie. Delfinii emit o gamă variată de sunete ce seamănă cu fluierături, gemete, mormăituri, usi trântite. Ei pot emite aceste sunete oricând si la adâncimi considerabile. Sunetele variază în volum, lungime a undei, frecventă, tonalitate.

Delfinii se identifică reciproc prin semnale de recunoastere. Delfinii posedă un "limbaj" prin intermediul căruia comunică. Este foarte diferit de cel al oamenilor. De exemplu, noi folosim expresiile faciale ca un mijloc de comunicare. Când suntem supărati, aceasta se poate citi prin mimica fetei sau din gesturi, precum strângerea pumnilor sau încruntarea sprâncenelor. Când suntem fericiti, zâmbim si câteodată pocnim palmele de bucurie.

Delfinii nu pot face toate acestea. Nu pot executa multe miscări cu trupul. Limbajul vorbit este un alt lucru pe care delfinii nu-l pot face. Laringele delfinilor nu prezintă corzi vocale, iar unii cercetători au înaintat ipoteza potrivit căreia cel putin o parte din sunete îsi au originea în laringe. Studiile recent efectuate au relevat faptul că fluierăturile sunt produse în regiunea laringiană, în timp ce clicurile sunt produse în regiunea nazală.

Delfinii fluieră foarte mult. Rolul lor nu este foarte cunoscut, însă aproximativ jumătate dintre ele sunt fluierături de recunoastere, de identificare. Fluieratul de identificare al unui delfin diferă de cel al celorlalti delfini prin contur, variatia frecventei. Puii îsi dezvoltă propriul fluierat de identificare între 2 luni si un an. Aceste fluierături rămân neschimbate pentru aproape 12 ani, si foarte probabil pentru toată viata.

Pe lângă propriul fluierat de identificare, câteva dintre celelalte fluierături ale delfinilor sunt imitări perfecte ale fluierăturilor celorlalti, ca si cum s-ar striga "pe nume".

Se pare că delfinii fluieră pentru a mentine contactul în cadrul grupului sau când se întâlnesc cu alte grupuri de delfini. De exemplu, există fluierături când se schimbă directia de mers.

Femelele fluieră pentru puii lor în mod continuu câteva zile după nastere. Această întipărire acustică îi va ajuta pe acestia să-si poată recunoaste mama.

Viata în grup implică obligatoriu mijloace de comunicare. Conform numeroaselor studii asupra limbajului, printre care si cele ale lui L. Rose, delfinii utilizează trei note diferite în conversatie. Vocabularul lor este, deci, destul de complex. Masculii fluieră sau cântă pentru a atrage femelele în timpul sezonului de împerechere sau pentru a preveni grupul în caz de pericol. Mamele "vorbesc" zile întregi după nasterea puilor pentru a-i obisnui cu vocea lor. Fiecare delfin posedă o "semnătură" sonoră proprie, pe care o învată de la mamă si pe care o va utiliza ca mod de recunoastere în propriul grup si nu numai. Este singurul caz de folosire a unui mod de identificare sonor atât de precis documentat până în prezent, la altă specie decât cea umană.

Numerosi cercetători, printre care John Droher si Guy Busnel, au încercat să analizeze sunetele, infrasunetele si ultrasunetele înregistrate cu ajutorul hidrofoanelor, variind modalitătile de lectură. Au putut astfel identifica secvente mai mult sau mai putin ordonate de sunete, dintre care unele se repetau când delfinii se găseau în situatii similare: mesaje de chemare, de alertă, de ajutor. Cu toate acestea suntem departe de a stăpâni mecanismele acusticii animale, si mai ales a celei a cetaceelor.

Gesturile sunt si ele parte din limbaj: un delfin care stă în pozitie verticală cu capul afară din apă semnalizează celorlalti că se vede un obiect plutitor. Datorită numărului mare de terminatii nervoase din piele, aceasta este deosebit de sensibilă, delfinii folosind atingerea, de la mângâiere până la frecare, ca parte a limbajului gestual.

Cele mai frecvente gesturi pe care delfinii le folosesc si care pot fi observate de om de la suprafată sunt saltul, deplasarea în salturi, spionarea, bătaia cozii si a înotătoarelor pectorale.

Saltul (breaching) se referă la iesirea completă a animalului din apă, de cele mai multe ori intrarea în apă fiind însotită de un zgomot puternic. Contactul cu apa va fi cel mai frecvent pe burtă; afalinii pot sări până la 5 m în aer.

Deplasarea în salturi (porpoising) este efectuată numai când delfinul înoată cu viteză, folosind o serie de salturi elegante. Cetaceele mici folosesc cel mai des acest tip de deplasare. Salturile sunt joase si lungi, de cele mai multe ori.

Spionarea (spyhopping) se referă la animalul care iese vertical din apă expunând capul si câteodată înotătorele pectorale. Se consideră că rolul acestui comportament este exploatarea suprafetei si orizontului.

Bătaia cozii (lobtailing) este unul din comportamentele cele mai zgomotoase. Se manifestă prin lovirea suprafetei apei cu înotătoarea codală, repetat. Se presupune a fi manifestarea nervozitătii animalului în asociatie cu comportamentul teritorial si/ sau reproductiv.

Bătaia înotătoarelor pectorale (flipper slapping) este un gest efectuat mai des de cetaceele mai mari dar este întâlnit si la delfini. Se presupune că acest gest este folosit în comunicare si a fost semnalat la animale frustrate.

Se poate afirma că performantele pe care delfinii le realizează, ingeniozitatea de care sunt capabili, capacitatea lor de a întelege raporturile între diferitele elemente ale unei situatii inedite si de a comunica între ei si cu late specii, de a inventa căi de a-si atinge scopurile, demonstrează premizele unei constientizări si emergenta unui rationament logic.

Delfinii si telepatia

Există un domeniu în care, pentru moment, stiinta nu se poate aventura, cel al telepatiei.

Numeroase persoane sustin că, în prezenta delfinilor, au trăit experiente dificil de explicat rational. E cazul persoanelor salvate de la înec de către delfini si nu numai. Unii au ajuns până acolo încât au afirmat că delfinii ne cunosc intentiile, starea de spirit, si chiar ne citesc gândurile (Patricia Saint John - Mesajul delfinilor). Este evident faptul că capacitatea de a utiliza ecolocatia permite delfinilor să aprecieze pulsul unui om (fapt dovedit stiintific, prin experimente în oceanarii) sau activitatea sa respiratorie, sau gradul de crispare a musculaturii, oferindu-i în consecintă o idee despre starea noastră de spirit. Dar până la dovada contrarie nu se poate vorbi în acest caz de telepatie.

Comportament social. Dusmani.

Delfinii au putini dusmani, fiind situati în fruntea prădătorilor marini. Singurele animale de care aceste mamifere se feresc, cu care intră în conflict datorită concurentei pentru hrană sau cărora le servesc drept hrană, sunt unele specii de rechini mari si omul.

Odontocetele prezintă un comportament social foarte complex care le-a adus faima de mamifere foarte inteligente, fiind considerate chiar cele mai inteligente vietuitoare cu exceptia omului.

Comportamentul social al oricărei specii de mamifere se axează în jurul perpetuării speciei, ca program primar, si al căutării hranei si adăpostului, ca program secundar. Urmează în ierarhia comportamentelor, cele ludice, cele de mentinere a coeziunii grupurilor etc.

Odontocetele au ales organizarea gregară datorită multiplelor avantaje pe care acest ,,modus vivendi" le oferă în conditiile unui spatiu vital extrem de vast, cu surse de hrană de o mobilitate foarte mare si cu dusmani atât de bine adaptati acestui mediu încât au rămas neschimbati de milioane de ani.

Odontocetele prezintă o organizare socială de tip matriarhat, indivizii unui grup social grupându-se în jurul unei femele vârstnice, mama, mătusa si bunica tuturor celorlalti indivizi, atât masculi cât si femele. Pentru a se evita consangvinizarea, odată cu atingerea maturitătii sexuale, masculii părăsesc pentru scurtă vreme grupul alăturându-se unei femele în perioada de împerechere si grupului acesteia. După acuplare femela gestantă va rămâne în grupul său iar masculul pleacă în căutarea propriei familii sau a unei alte femele.

Din observatiile efectuate în ultimii 60 de ani asupra speciilor de delfini din Atlanticul de Nord, sudul Pacificului si Marea Mediterană s-a concluzionat că speciile observate prezintă o teritorialitate puternic manifestată, fiecare grup familial stăpânind un teritoriu vast de unde îsi procură hrana.

Din cercetările ultimilor ani asupra unor specii ale genurilor Tursiops, Delphinus si Stenella din zonele mai sus mentionate, s-au desprins observatii de mare valoare. Astfel, s-a descoperit faptul că indivizii acestor specii, în special masculii, se asociază un timp mai scurt sau mai lung între ei formând veritabile aliante politice, care au mai fost puse în evidentă doar la cimpanzeu si la om. Aceste aliante au ca scop stabilirea unei suprematii, fie si de scurtă durată, asupra unor aliante similare, în vederea sechestrării unor femele, de obicei. Nu s-au semnalat până în prezent dispute în privinta hranei.

S-au pus în evidentă si confruntări relativ violente între aliante si chiar între membrii aceleiasi asocieri, confruntări neritualizate, manifestate prin muscături, ciocniri cap în cap, lovituri violente cu coada sau cu capul. Disputele se soldează cu răniri, mai usoare sau mai grave, dar niciodată cu moartea învinsului. De cele mai multe ori aceste dispute se rezolvă înainte de declansarea propriu zisă a ostilitătilor prin manifestări sonore intense însotite de o oarecare agitatie.

S-au semnalat frecvent situatii în care, la scurt timp de la o astfel de confruntare, fostii adversari au redevenit buni prieteni, adesea membri ai aceleiasi aliante.

De cresterea puilor se ocupă, fără exceptie, clanul matern, începând cu câteva ore de la nastere, când mama revine din scurtul exil autoimpus câteva zile înainte. Masculli, care nu iau parte la cresterea propriilor progenituri, devin ,,unchi" grijulii si afectuosi pentru puii născuti în propriul clan.

Imediat după nastere mama comunică neîntrerupt cu puiul său, repetând aceleasi secvente sonore, în special ,,semnătura" noului născut, până când acesta din urmă conversează fără probleme. În conversatiile delfinilor de toate vârstele apar sunete de factură diversă, semnalându-se o preponderentă a unui anume tip de sunet sau grup de sunete într-o situatie dată: fluierături, pocnituri, gemete etc.

În afară de sunete, specialistii sunt de părere că delfinii mai comunică si prin gesturi, în special bătăi ale cozii, miscări ale capului, salturi în aer, ajungând la adevărate acrobatii, precum si prin emisii de bule.

Comportamentul gregar al odontocetelor ajunge la extrem în cazul globicefalilor, care esuează în bloc urmând, se pare, lideri bolnavi sau derutati. Acest comportament gregar nu trebuie însă asimilat obiceiului delfinidelor de a înota în jurul navelor

Un loc aparte îl are comportamentul ludic, prezent atât la pui cât si la indivizii maturi, si care culminează cu practicarea surfului în zonele de coastă.

Un alt comportament specific este comportamentul epimeletic, fie în cadrul unui grup familial cât si în cazul unor indivizi din alt grup sau chiar din altă specie. Acest lucru confirmă comportamentul social foarte complex al acestor animale, mai ales situatia în care delfinii răniti sau bolnavi sunt ajutati să respire; această atitudine depăseste si frontierele între specii, deseori delfinii ajutând oameni pe punctul de a se îneca. De asemenea, sunt numeroase cazurile în care delfini de specii diferite au actionat ca moase, ajutând la nastere femele din alte specii. De aceea dr. Carleton Ray si dr. Lilly insistă asupra importantei de a lăsa delfinii bolnavi în compania semenilor lor pentru a putea fi ajutati de către acestia.

În afară de ajutorul la nastere si în caz de boală, femelele dintr-un grup pot actiona ca mame surogat, în timpul orelor de hrănire, într-un bazin cu mai multi delfini mari, se manifestă o agitatie generală. Mama se tine departe de astfel de situatii dar trebuie să se hrănească si ea. Se întâmplă frecvent ca o mătusă sau soră a puiului să aibă grija acestuia în lipsa mamei. Ea si mama păstrează celelalte animale la distantă, mai ales masculii curiosi. În caz de pericol se pozitionează întotdeauna între sursa acestui pericol si pui. Aceasta strategie a fost exploatată de om, vânătorii harponând mai întâi puiul pentru a determina mama să se apropie de navă.

În zilele noastre sunt frecvente cazurile când diverse specii de odontocete sunt capturate în năvoade pentru delfinarii. S-au semnalat vizite ale grupului familial sau altor grupuri în apropierea plasei iar în timpul transportului, familia însoteste individul captiv cât mai departe posibil. În cazul rănirii unei femele din grupul familial, celelalte rămân lângă ea până la moartea ei. Dacă cel rănit este masculul, femelele se îndepărtează rapid.

Această atitudine de întrajutorare depăseste limitele pasivitătii la speciile mari (casalot, orcă) care nu se tem de nimeni si nimic si care au atacat de multe ori balenierele.

Desi este cunoscută capacitatea delfinilor de a vedea în aer, rămâne un mister faptul că nu încearcă niciodată să evadeze din năvoade, care nu au continuitate la suprafată, neconstituind, deci, un obstacol real pentru ei.

Se mai remarcă indivizi solitari, denumiti "ambasadori", care preferă un trai relativ sedentar, în apropierea oamenilor. Nu se cunoaste mecanismul acestei alegeri dar este cert că nu e vorba de hrană, lucru dovedit de experimentul Monkey Mia - Australia.

Perfect adaptat la mediul marin în care evoluează cu gratie, delfinului îi place compania omului: însoteste navele în salturi, se joacă cu copiii la marginea plajelor, plonjează cu scufundătorii spre adâncuri, salvează înotătorii imprudenti si participă chiar la misiuni în timpul războaielor! Nu îi lipseste decât cuvântul, dar poate mâine, gratie cercetărilor în domeniu, limbajul său va fi descifrat.

Stiati că ...

1. Atunci când dorm, delfinii înoată paralel cu suprafata apei, aproximativ sub 30cm? La fiecare 30 de secunde execută o respiratie în mod reflex si deschid pleoapele. După unii autori, somnul lor este o inhibare alternativă a fiecărei emisfere cerebrale.

2. Ochii delfinilor sunt protejati împotriva sării din apa de mare de o membrană lacrimală de consistenta unui lipici?

3. Pot sta sub apă, fără să iasă la suprafată, aproximativ 15 min? Capacitatea delfinilor de a se scufunda fără a respira timp îndelungat se datorează, se pare, numărului foarte mare de globule rosii din sânge.

4. Delfinii se pot scufunda până la adâncimea de 500m? Este însă cunoscut un delfin de Pacific, din familia tursiopsilor, care, antrenat fiind de marina amerciană, a ajuns la adâncimea de 536m?

5. Ei pot atinge în aer, într-o săritură, 6 m?

6. Cât de repede poate un delfin înota? Viteza maximă pentru un tursiops este în jur de 32 km/h, însă delfimul comun poate înainta cu viteza de 60 km/h?

7. Stomacul lor este alcătuit din trei compartimente care seamănă cu acela al vitelor? Tot asemeni lor, ei au rinichi multi-lobati semănând cu un ciorchine de struguri?

8. Delfinii îsi folosesc dintii pentru a apuca, a însfăca, si nu pentru a mesteca?

9. Delfinii sunt incapabili să digere zahărul, datorită faptului că ei nu se întâlnesc deloc cu zahărul în mediul lor natural?

10. Laptele cetaceelor este unul dintre cele mai bogate cunoscute stiintei, continând 40% grăsimi si 10-14% proteine?

11. Delfinii pot fi foarte usor infectati si câteodată ucisi de o boală care se întâlneste la porcine, numită Ersypelas? Ei pot contracta boli si de la oameni, nu numai de la animale, boli precum gripa, oreionul si poliomelita?

12. Adesea sunt găsite în corpurile delfinilor, în urma disectiilor, rămăsite de membre inferioare care dovedesc faptul că ei au fost cândva mamifere terestre?

13. Puii de delfini, în timpul travaliului, sunt expulzati din abdomenul mamei cu coada înainte, si nu cu capul, cum se nasc toti puii de mamifere? Care este explicatia acestui fapt? Pentru că sunt mamifere care respiră aer atmosferic, dacă puiul s-ar naste invers, deci cu capul înainte, în timpul travaliului, care poate dura până la 10-12 ore, puiul s-ar îneca.

14. Operatiunile comerciale de vânare a balenelor folosesc tunuri cu harpoane. Un capăt exploziv este folosit pentru balenele mai mari, detonat de un fitil programat, explodând în interiorul animalului, după ce harponul a intrat, cauzând moartea datorită rănirii organelor principale. Câteodată balena nu moare imediat, iar în acest caz, un al doilea harpon "ucigas" este tras. Cel ce trage cu harponul trebuie să nimerească o tintă miscătoare. Acest fapt duce la ratări ocazionale si au fost descrise relatări despre lungi si agonizante morti ale balenelor harponate necorespunzător. Alte specii de balene (de exemplu balenele Minki) sunt ucise cu harpoane ce poartă capete neexplozive; acest tip de harpon protejează carnea, însă reprezintă o moarte si mai înceată.

15. Cetaceele respiră prin plămâni si nu prin branhii?

16. Cetaceele nu se înmultesc prin icre, ci nasc pui vii care sunt alăptati ca în cazul oricărui mamifer?

17. Balenele ating 150 de tone în greutate?

18. Delfinii afisează si un comportament violent? Ex: infanticidul. Unii masculi omoară puii unor femele pentru ca acestea să devină receptive sexual fată de ei.

19. Puii mamiferelor marine stau cu mamele lor 3 până la 6 ani, apoi acestia formează grupuri alcătuite din pui de aceeasi vârstă?

20. După numărul de cicatrici se observă că masculii sunt mai violenti decât femelele?

21. În mod normal delfinii si rechinii se tolerează reciproc?

22. Delfinii devin agresivi în cazul în care oamenii încearcă să-i mângâie excesiv?

23. Esuările "în masă" ale delfinilor se datorează, de obicei, "pilotajului" gresit al unui individ din grup care este bolnav sau rănit? Delfinii actionează după principiul "toti pentru unul".

24. Dimensiunile delfinilor variază între 1-2m si 20-30m (casalotii) iar greutatea lor variază între 60 - 100000 kg?

25. Din derma si epiderma delfinilor lipsesc glandele sudoripare si sebacee precum si firele de păr, reduse la niste tepi pe fata unor balene?

26. Sub piele există un strat de grăsime care poate atinge max 30cm (în cazul balenelor)?

27. Nasul delfinilor se deschide printr-o singură nară situată într-o mică adîncitură din crestetul capului, numită event?

28. În mod normal, delfinii respiră de 6 ori pe minut?

29. Simtul presiunii se datorează unui organ saciform plin cu un ulei special, situat pe partea dreaptă a capului?

30. În S.U.A. este împotriva Legii Federale să înoti alături de delfini în mediul lor natural? Aceasta, deoarece pune în pericol oamenii, provocându-le numeroase răni din cauza muscăturilor. Sfatul cel mai bun este să privesti delfinii de la o distantă sigură si legală.

31. Tursiops truncatus este cel mai inteligent dintre cele trei specii de delfini si este cel ami adecvat pentru procesele de instruire si constituie un subiect excelent de cercetare. Se adaptează foarte bine în captivitate si chiar se reproduce în aceste conditii.

32. În general, delfinii îsi mentin temperatura constantă în jur de 38°C si trăiesc în mediu cu salinitate cuprinsă între 17-35g/l.

33. Diferite studii făcute pe creierul delfinilor au dus la concluzia că sub raportul cerebralizării se situează pe primul loc după om?

34. Media de viată a delfinilor este de 20-30 de ani?

35. Delfinul este singurul animal acvativ capabil să emită si să receptioneze semnale sonore simultane pe mai multe căi?

36. Delfinii, în mod obisnuit foarte comunicativi, în captivitate încep să surzească si greutatea cerebrală scade cu până la 30%?

37. Înotul alături de delfini este folosit din ce în ce mai mult ca metodă curativă? Se cunosc, astfel, câteva cazuri în care mai multe persoane au fost vindecate de cancer după ce au înotat alături de delfini.

38. Femelele fluieră zile întregi după ce dau nastere puiului, astfel încât acesta să-si poată recunoaste mama în viitor.

39. Delfinii nu au corzi vocale si singura parte a corpului lor care poate produce sunete este eventul?

Despre esuări si cauzele lor

În ultima vreme au fost observati destul de frecvent delfini esuati, si acest fenomen este constientizat din ce în ce mai mult. WDCS ("The Whale and Dolphin Conservation Society"- Societatea pentru Conservarea Delfinilor si Balenelor) depune eforturi de salvare a animalelor esuate în întreaga lume. Ceea ce este sigur este că aceste evenimente - esuările - se produc în fiecare an.

În fiecare primăvară, pe coastele sudice ale Angliei, esuează zeci de delfini comuni. Multi prezintă urme ale contactului cu plasele de pescuit. Unii au tăieturi de la plase, altii au înotătoarele lezate, în timp ce pe altii încă se mai văd resturi de plase înconjurându-le corpul.

O esuare are loc atunci când un mamifer marin ajunge pe tărm, viu, sau este adus de valuri, mort. Esuările si cauzele lor sunt în ultima vreme din ce în ce mai numeroase. Anual, mii de balene si delfini sunt găsiti esuati pe coastele din toată lumea. Multe animale găsite pe plajă sunt fără îndoială moarte în mare, curentii marini depunând cadavrele pe tărm. Este extrem de dificil să determini data exactă a mortii unui cetaceu, deoarece corpul său poate rămâne în stare intactă mai multe zile în apă înainte de a se deteriora.

Un delfin încă viu, aflat pe tărm este de cele mai multe ori în pericol letal. Pe uscat delfinii sunt neajutorati si de obicei mor în câteva ore sau zile dacă nu sunt ajutati în mod corespunzător. În unele părti ale lumii, inclusiv în Europa, balenele si delfinii găsiti în astfel de circumstante sunt marea majoritate bătrâni, bolnavi sau răniti. În alte regiuni, de exemplu în Noua Zeelandă, multe animale esuează pe tărm în grupuri si majoritatea (dacă nu toti) sunt perfect sănătosi.

Esuările pot fi împărtite în mai multe categorii si pot fi sugerate mai multe cauze ale esuărilor:

- Esuări "solo/ individuale": Animale (vii sau moarte recent) sunt găsite pe mal pentru că sunt bătrâne, bolnave, rănite si/sau dezorientate. Animalele moarte care esuează pe tărm pot fi rezultatul mortii naturale sau poate au fost prinse în plasele de pescuit (corpurile poartă uneori semne evidente provocate de plase sau chiar au pe ei bucăti de frânghie sau plasă).

- Esuări "în masă": Animale (vii sau moarte recent) ale aceleiasi specii care ajung pe tărm în grup, de obicei apartin acelor specii care au un "individ conducător", iar ele sunt foarte unite. Balenele pilot sunt un bun exemplu. De obicei, când esuează, se pare că animalul conducător a făcut o eroare de navigatie sau unul dintre indivizi s-a îmbolnăvit sau s-a rănit si a condus restul grupului la mal. Si bolile pot determina ca indivizi apartinând aceleiasi specii să ajungă pe tărm. Posibile cauze - infestări cu paraziti ai urechii interne, alterări ale sonarului datorate testelor militare, erori de conducere a grupului, erori de navigare, confuzii datorate apelor tulburi, cutremure de pământ.

Cadavre de balene si delfini morti esuati în număr mare - făcând parte din aceeasi specie sau din specii diferite - au fost rezultatul interactiunilor cu locurile de pescuit (aceste animale mai sunt cunoscute sub numele de "animale capturate").

Dacă sunt implicate si alte specii în afară de delfini si balene, de exemplu pesti sau nevertebrate marine, sau dacă mai multe specii ajung pe tărm împreună, de vină pot fi evenimente grave ca o deversare de deseuri chimice sau explozii. Unele tipuri de tărmuri sau anumite maluri pot determina esuări mai frecvente. Tărmuri sedimentare, nisipo - mâloasei pot perturba ecolocatia folosită de cetacee pentru a-si găsi drumul, iar esuările sunt normale pe aceste tipuri de tărmuri. După cum a mai fost mentionat o combinatie de factori poate duce la esuările balenelor si delfinilor si o teorie pentru a explica unele esuări se referă la faptul că animalele s-ar putea să navigheze folosind câmpul magnetic al Pământului. Cristale de magnetită - care reactionează la un câmp magnetic slab - au fost detectate în creierul si craniul unor balene si delfini, iar un "simt" magnetic poate fi un ajutor important în navigatie, în special în apele adânci.

Există numeroase alte cauze ale esuărilor dar acestea sunt încă neclare. Bolile, infestările cu paraziti, functionarea proastă a sistemelor complexe de echolocatie a animalului sunt printre ipoteze. Animalele sunt câteodată lovite de elicele vapoarelor sau făcute prizoniere în plasele pescăresti. Infestările bacteriene sunt frecvente, la fel ca si urmările poluării mediului marin. Este deci esential să fie luate pretutindeni măsuri de înlăturare a cauzelor pentru a evita efectele.

Ce ar trebui să fac ?

Ce ar trebui să fac dacă as întâlni un mamifer marin în mediul natural?

Bucură-te de priveliste! Dar aminteste-ti de următoarele lucruri, deosebit de importante:

- Nu încerca să hrănesti un delfin aflat în mediul său natural! Le poate tulbura delfinilor comportamentul obisnuit si îi supune primejdiei îmbolnăvirii dacă se aproprie prea mult de elicele bărcilor sau mănâncă hrană contaminată.

- Te poti uita la animale de la o distantă sigură de cca. 45 metri. Nu te apropria mai mult de ei si nu te intersecta cu traiectoria lor din moment ce acest lucru ar putea perturba hrănirea, relaxarea, împerecherea sau alte obiceiuri ale lor.

- Nu încerca să înoti cu delfinii. Si acest lucru poate periclita comportamentul lor obisnuit si îi poate pune în pericol. Sunt numeroase semnale de la oameni care au fost muscati sau răniti ca urmare a acestor interactiuni.

- Actul de Protectie a Mamiferelor Marine (The Marine Mammal Protection Act) condamnă hărtuirea sau tentativa de hărtuire a mamiferelor marine aflate în mediul lor natural. Asadar, pentru siguranta noastră si a delfinilor, ar trebui să ne bucurăm de prezenta lor de la o distantă sigură.

În cazul în care găsim delfini esuati vii/morti:

Primul lucru pe care trebuie să-l faci dacă găsesti un delfin esuat este să te asiguri dacă animalul trăieste sau a murit. Dacă nu esti sigur că a murit, atunci priveste sau ascultă respiratia animalului urmărind eventul. Multe dintre cetaceele de adâncime îsi pot opri respiratia pe perioade lungi de timp, deci, dacă nu esti sigur, este recomandat să astepti un timp. Delfinii din Marea Neagră pot rămâne în imersie timp de 3-4 minute. Cât astepti, păstrează distanta: un animal stresat se poate zvârcoli si poate răni astfel persoanele prezente în jur.

În cazul în care delfinul este încă viu, trebuie să actionezi cu rapiditate ca să-l poti salva sau să-i poti usura suferinta.

- Primul lucru pe care trebuie să îl faci este să ceri un ajutor calificat. Dacă există o organizatie sau o autoritate care să se ocupe de delfini esuati, în primul rând ar trebui contactati ei. Dacă nu există, atunci sună politia, un medic veterinar, un parc acvatic sau o organizatie de protectie a animalelor.

- În timp ce astepti ajutorul, toarnă apă de mare pe delfin, încercând să păstrezi pielea animalului rece si umedă pentru a preveni deshidratarea.

- Acoperă delfinul cu pături umede.

- Pe cât este posibil să aplici vaselină sau lanolină, pentru că pielea delfinilor se poate rupe foarte usor si pot suferi arsuri datorate razelor solare.

- Dacă delfinul este esuat în ape putin adânci, sapă în jurul lui o depresiune pentru ca apa să-l ajute să-si suporte propria greutate.

- Trebuie să eviti ca apa să pătrundă în nări si implicit în plămânii animalului.

- Păstrează linistea pentru propria ta sigurantă si evită să respiri deasupra lui pentru a nu-l contamina cu proprii microbi.

- Cere persoanelor din jur să păstreze distanta, dar în acelasi timp, să fie gata să te ajute la momentul oportun.

- Când soseste ajutorul profesionist, nu încerca să fii prea insistent; sunt persoane calificate profesional, iar tu i-ai putea stânjeni.

- În sfârsit, dacă este necesară repunerea în apă a animalului, ai grijă de propria sigurantă: veste de salvare, costume de scafandru/ de neopren si colaci de salvare sunt toate necesare pentru a evita posibilele accidente.

- Unele salvări ale cetaceelor pot dura câteva minute si implică participarea câtorva persoane, dar altele, în special pentru specii de talie mare si esuări în masă necesită eforturi mai consistente.

Dacă delfinul este cu sigurantă mort, atunci încearcă să-i determini specia, notează orice caracteristici, estimează lungimea si dacă este posibil, fă câteva fotografii.

- Ia legătura cu cei care se ocupă de delfinii esuati - organizatii, autorităti etc - nu conta pe ceilalti că vor face acest lucru. Este uimitor câti pot să treacă pe lângă, fără să reactioneze.

- Dacă este pe cale să fie luat de valuri atunci leagă-l de ceva cât mai pe plajă. Funiile sunt deseuri foarte des întâlnite pe plajă.

- În sfârsit, fiind vorba de un corp în descompunere, ia măsuri de igienă. Încearcă să nu-l atingi decât cu mânusi, spală-ti mâinile cât poti de repede dacă l-ai atins accidental, îndepărtează copiii sau câinii pentru a preveni o posibilă contaminare.

- Dacă trebuie să muti animalul, fă-o utilizând o prelată sau foaie de cort, însă ai grijă să nu îl târăsti pe nisip, si de asemenea să ai grijă să nu îl tragi de înotătoare, oricare ar fi: dorsală, pectorale, codală.

- În schimb, carcasele delfinilor adeseori oferă importante informatii referitoare nu numai la cauzele posibilei esuări sau dacă a suferit de o boală, dar si referitoare la biologia lor, hrană, stadiu de dezvoltare si altele.

- De asemenea, corpurile lor pot indica efectul interactiunii cu oamenii. După cum se poate vedea, esuarea unor delfini asfixiati de plasele de pescuit pot indica prezenta unor pescării în larg, iar prezenta poluantilor în tesuturile lor adipoase au dovedit existenta unei legături între poluarea marină si afectiunile de care sufereau.