FLUTURII DE NOAPTE
Nu zboara decît dupa ce se întuneca. Peste zi stau cum pot si unde pot, aproape nemiscati sau mutîndu-se greoi din loc în loc, abia tîrîndu-si picioarele amortite. Lumina, ca si pe bufnita, pare ca-i înspaimînta. Stau cu aripele în jos, acoperind trupul, avînd cei mai multi colorile asa îmbinate, încît au tonalitatea întunerecului, din care abia se pot deslusi. Antene 18318l1117s le, la barbati, sînt ca niste pene fine. Fluturi mari. dar si marunti, mai toti sînt atît de stricatori, prin larvele lor lacome, încît se socot drept dusmanii cei mai rai ai muncii omului. Printre ei însa se afla si vinul care a dat loc la o industrie întinsa.
Toata lumea cunoaste fluturele-de-matase (Bombyx mori) caci cresterea lui a început sa se lateasca din nou la noi, o data cu reînvierea borangicului de facut maramele, podoaba portului national.
De felul lui e din China. Chinezii, poporul care cunoastea busola si huila înaintea europenilor, domesticisera si fluturii de matase, depanînd firul pe care larva îl fabrica, cînd se schimba în nimfa. În vechime, cînd matasa era tesuta numai de Chinezi, pînza se cîntarea cu aur. De aceea si Chinezii îsi pazeau fluturii ca si o mina cu diamante. Strasnica lor paza a fost înfrînta, se spune, de siretenia unor calugari din veacul al 6-lea, care au ascuns cîteva fire de samînta în toiagul lor de pribegie, gaunos în parte. Astfel s-au raspîndit viermii-de-matase si în Europa.
Din samînta cît un fir de mac, alba-galbie, ies, prin luna Mai, cînd dudul a început sa deie frunze, larve, care în adevar sînt dragute. La început cît niste firicele de pai, foiesc ca viermii. Se urca însa îndata pe frunzele de dud, ce li se pun proaspete, la nas. Pe urma napîrlesc, cu cît cresc, se îngrasa, devenind stralucitoare. Capusorul lor negru e numai falci. Cînd te duci în odaia în care foiesc larvele pe lesele anume construite, în linistea încaperii putin luminata, nu auzi decît o rontaiala, pare ca ar fi niste soricei ce rod. Excrementele lor, mici golomoate negrii, cad pe hîrtia întinsa, ca niste picaturi de ploaie pe pamîntul uscat. Albe verzii, cu pielea întinsa, lucitoare, cu desene fine pe spate, au niste pete rotunde pe laturile fiecarui inel. Cu un corn de carne la capatul de dinapoi, trîndavi si mîncaciosi, îti dau idee de ce înseamna lacomia omizii, dar în acelasi timp si de expresia de omida, data unei categorii de oameni, care nu stiu în viata lor decît sa se îngrase pe seama altora.
Fig. 354. Fluturele-de-matase. Femeia depunînd ouale, omida si gogoasa (d. refacut de M.s.).
«Frunza verde palamida Plina-i tara de omida» cînta taranul din Transilvania, înnadusit de dragostea celor ce traiau pe seama lui.
Dupa vreo patru saptamîni «viermele-de-matase» se face si mai lenes dupa ce s-a îngrasat bine.
Se urca pe crengutele maturitei sau de stejar ce i se pun la îndemîna si acolo prinde a tese. În trupul ei, larva are doua ghinduri lungi, ca niste tuburi, aproape de la cap si pîna la coada. Fabrica un suc cleios, care iese prin niste gaurele de la capatul de dindarat al trupului. În atingere cu aerul, sucul se întareste si astfel da matasea.
Viermele se pune pe depanat. Întîi îsi îngradeste o curte din fire prinse de maturice. Mai pe urma, încet-încet se învaluie în casuta de matasa a gogoaselor ce se vînd. Ajunge nimfa. Toate aceste schimbari ce le sufera viermele-de-matasa, lamureste lacomia si îngrasarea lui. Omida nu e decît o faza de înmagazinare a materiei. Ea trebuie ca sa manînce lacom, sa strînga grasime cît mai multa în trup, caci altfel de unde va da matasa si mai ales de unde se va lua materia necesara pentru prefacerea ei în fluture. Nu trebuie de nesocotit ca în vremea cît nimfa pare moarta, în învelisul ei tare, si cît sta nemiscata, în interiorul paretilor rigizi, e viata cea mai intensa. Cîte organe noi nu iau nastere? Aripi acoperite cu milioane de solzisori, picioare lungi, antene, trompa si altele, care nu erau în omida. Pentru toate aceste prefaceri se cere materie noua. De unde le-ar lua nimfa, închisa în casa, daca omida nu s-ar fi harnicit sa o îngramadeasca sub forma de grasime? De aceea omida manînca mereu, iar învalisu-i chitinos tot se primeneste (omida napîrleste), spre a se face altul la loc mai încapator.
Pentru ca sa-si fabrice învalisul ei de matasa, omida are nevoie de vreo 4 zile. E o munca uriasa, cînd te gîndesti ca numai patura mijlocie a gogosii, cea mai de pret, e un fir învalatucit, lung de vreo 300 m.
Cînd nimfa s-a schimbat în fluture, dupa 18 - 20 zile, acesta sparge gogoasa si iese.
Gospodina care creste viermi-de-matasa, acum intervine. Ea nu lasa sa se dezvolte nimfa, caci altfel firul de matase, oare e dintr-o bucata, e rupt de fluture, si nu întelege nimic din osteneala ei de o luna. Azvîrlind gogosile în apa clocotita, a oprit în loc viata si i-a ramas neatinsa ata de matasa.
E drept ca lasa de samînta cîteva gogosi mai mari, din care ies fluturi. Acestia de cum s-au vazut la lumina, se împerechiaza si apoi femeia începe a semana semintele, pe hîrtia ce i se pune în cale. Nici nu manînca, nici nu zboara iute. Prin domesticire, viermele-de-matasa a pierdut din vioiciunea salbaticiei, dupa cum e deosebire si între capra de lînga casa si cea ce traieste sloboda pe vîrf de munte.
Fig. 355. Fluturele-de-noapte-cu-ochi-de-paun (d. refacut de M.s.).
Cum sînt fluturii-de-matasa sînt si celelalte neamuri apropiate ale lor, cu trupul paros, antenele ca niste pene.
Din neamul fluturilor-de-matasa fac parte si unul din cei mai mari de la noi, fluturele-de-noapte-cu-ochi-de-paun (Saturnia pari), care, ca si striga, da buzna pe fereastra deschisa, cînd e lumina-n casa. E destul de atragator si el avînd pe aripele castanii, ca de catifea, cîte o frumoasa pata albastrie, tivita cu alte colori, care aduc aminte de ochiul de pe penele de paun. Omida lui mare, groasa, verzuie, cu negei pe inele, i se zice în unele parti din tara cînele-babei, ca si larvei de carabus.
Pe cît e fluturele-de-matasa de folositor, pe atît de stricatori sînt neamurile lui apropiate.
Fluturele-pinilor (Dendrolimus pini) e unul din cei mai vajnici dusmani ai padurilor de pini. Fluturele, cît sta pe scoarta copacului, nici nu-l poti distinge de solzii acestuia. Pare mort. Din trup nu i se vad decît aripele de dinainte, strînse una lînga alta, lasînd descoperita doar numai spinarea, în dreptul pieptului, cu o tufa deasa de perisori cenusii. Cu cangile de la picioare se tine acatat de scoarta, ca sa nu cada. Îl recunosti repede, caci, pe aripele cenusii închis, are doua brîie cafenii în curmezis si cîte o pata alba, ca o broboana de gheata. Adormit ziua, noaptea zboara chiar departe (fig. 356).
Larvele sînt mînia lui Dumnezeu. Ies din ou ceva mai tîrziu, catre sfîrsitul verii, asa încît pîna-n toamna nu manînca decît frunzele mai batrîne. Cum da frigul se lasa la pamînt, se ascund în tufele de muschi, la caldura. De cum începe sa se auda cîntecul cocosului-de-padure înfierbântat, omizile îsi scot capul si încet-încet se urca pe trunchi, catre lastarele tinere, crude. Atunci încearca padurarii sa le atina calea, punînd în curmezisul drumului lor punti de pînza unsa cu clei pentru ca sa le opreasca mersul. Unele se prind, altele ocolesc si ajung la frunzele tinere, pe care le manînca lacom, oprind cresterea copacului pentru un an. Ca sa-si faca cineva o idee de cîte pagube pot aduce asemenea omizi, e de ajuns a spune ca o omida manînca 800 de frunze în viata ei, iar numarul lor e asa de mare încît într-o padure de pini, de 6 000 de hectare, din nordul Germaniei, în timp de 7 ani s-au nimicit 229 milioane de omizi, iar într-un singur an s-au stîrpit 58 milioane de oua. Noroc de altfel si de politia naturii; multe viespi pun ouale în trupul omidei, iar carabizii le socot un fel de bucate alese.
Fig. 356. Fluturele-pinilor. O tragedie într-un pin (d. refacut de M.s.).
Mare rau aduce pomilor din gradina si omizile inelarului (Malacosoma neus-Iria), cunoscut prin ouale depuse în jurul crengutelor subtiri, în forma de margele marunte. E stupitul-cucului[1] socotit de popor ca varsatura întarita a pasarei pestrite, dupa ce a mîncat boabe de orz în lapte. Fetele rup crenguta cu stupitul-cucului si o poarta ascunsa în cingatoare, pentru ca sa atraga dragostea flacaului iubit.
Fig. 357. Inelarul: alaturi stupitul-cucului.
În realitate, stupitul-cucului e format din ouale unui fluturas, dragut în îmbracamintea lui matasoasa, aproape aurie si cu dungi în curmezis mai albicioase ori mai închise. Cum sînt aripile e si trupul paros, mai latit ceva la capatul pîntecului. Ouale le lipeste femeia cam pe la sfîrsitul verii, în spre seara. Din oua ies omizile abia în primavara viitoare. Sînt omizi frumoase, caci trupul lor neted e îndungat în lung cu tot soiul de colori, galbii, cafenii, negrii ori albastrii. Se mai recunoaste lesne dupa doua pete negre pe capu-sorul albastru-cenusiu. Ce folos daca sînt mîncacioase si taie frunza pomilor cu lacomie. Îsi lasa urma drumului prin un fir de matasa ramas în dîra lui. Cînd omida se schimba în nimfa, îsi tese o gogoasa, dupa ce are grija sa lege doua frunze una de alta, adapostul nimfei.
Mare prapad aduce si mironosita (Lymantria monacha), pacoste grea peste padurile de brad. În unele parti din Polonia si Prusia rasariteana, poporul însemna anii dupa aparitia acestor lacuste ale bradului cum se numara la noi anii dupa ciuma cea mare de pe vremea lui Caragea. În 1892 s-a întins peste 2 000 ha de padure din domeniul Bicaz, distrugînd cu totul 200 ha. Fluturii sînt frumosi, adevarate mironosite, nevinovate si sfioase. Cît stau ziua nemiscati, par pete triunghiulare, aripele lor lungi fiind ca niste mantii albe cu împestritaturi cafenii, fel si chipuri. Spre seara îsi desfasoara aripele si zboara vioi, de se vad si aripioarele dindarat, matasoase, cenusii-albastrii. Partea barbateasca se recunoaste usor, dupa antenele ca niste pene stufoase, iar pîntecele trandafiriu se sfîrseste cu un smoc de perisori. Femeia are antenele subtiri, fire de ata, iar vîrful pîntecelui mai ascutit. Sînt asa de multi, încît copacii par înfloriti; seara formeaza nou-rasi alburii deasupra padurilor, ori pare ca ar ninge încet cu fulgi mari de zapada. Asemenea nori, de fluturi tîrîti de un vînt puternic spre Marea Baltica, au acoperit-o pe distanta de 70 km, cu un strat lat de 2 mm si gros de 15 cm.
Fig. 358. Mironosita (d. refacut de M.s.).
Omizile ies din ou prin luna Mai. Stau deodata lînga casuta lor, ca sa se dezmeticeasca. Numai dintr-o padure restrînsa de la Stralsund[2] din nordul Cxermamei, s-au adunat într-o iarna 507 kilograme de oua, ceea ce face vreo 580 milioane de omizi.
Omizile se aduna în cîrduri si încep sa se urce spre cîmpul frunzelor. Sînt prevazatoare. Cînd au de trecut vreo parte mai lucie din coaja copacului ori cînd dau peste inele de clei puse de padurari, repede tes o punte de matasa, peste care pasesc fara grija. Alteori se lasa în jos, la capatul unui fir de ata, iar vîntul le leagana pîna ce se prind de crenguta altui copac sau se urca pe frînghiuta lor înapoi de unde s-au lasat. Sînt mici, iar coloarea lor e ca pielea tigrului, cafenie si cu linii ori stropi mai galbii ori mai închise. Pe spate au o fîsie negrie asemenea dungii de la vipera, iar în lungul trupului 6 siruri de negei, cu cîte un smoc de peri rari. Sînt lacome. Nu manînca atîta cît strica, cum fac si lupii. Rod frunza de brad la radacina de cade jos; primavara manînca si florile. Sub copacii cu omizi adesea e un strat gros de cadavre de fluturi, de piei de omizi napîrlite, amestecate cu frunze de brad si mai ales cu necurateniile ce rapaiesc, în linistea noptii, cînd omizile manînca, ca o ploaie repede. Amestecul acesta constituie în cele din urma un bun îngrasamînt pentru pamînt. Prin anul 1856, în Germania de nord, venisera atîtia fluturi, încît crengile de brad erau îndoite de greutatea omizilor ce mîncau. Paduri întregi trebuie taiate, pentru ca lemnul sa nu putrezeasca, iar în vremea din urma pîna si electricitatea a fost luata în ajutor pentru stîrpirea fluturilor. Proiectoare mari se îndreapta asupra padurilor, spre a atrage catre lumina norii de fluturi, omorîti pe loc.
E curios însa ca pe cît de repede apar într-un loc cete de fluturi spre spaima padurarilor, pe atît dintr-odata dispar. Vine în joc iarasi echilibrul naturii. Întocmai precum cîrdurile de scrumbii, în pribegia lor, se cunosc dupa sirurile nesfîrsite de pescarusi ce zboara în dreptul lor, tot asa de cum s-au înmultit într-o padure mironositele, se napustesc asupra lor pasarile, chiar daca nu pot dovedi sa le stîrpeasca pe toate. Viespi marunte fac ravagii punînd ouale în larve, dar mai ales o boala microbiana, molipsitoare, asemenea flaseriei de la viermii-de-matase, îi ucide în chip fulgerator. Toate au o masura.
Un neam al mironositei aduce mari stricaciuni si arborilor din gradina. E Lymantria dispar. Se cunosc bine ouale lor, lipite de copaci într-un soi de scama galbuie, formînd pete flocoase, pare ca ar fi iasca scarmanata. Copiii au placere sa rupa acesti bureti si sa le dea foc, caci plesniturile oualor sînt asa de repezi, încît pare ca ar fi pocniturile unor mitraliere departate.
Nu rareori se poate prinde si femeiusca în vremea cît depune ouale, caci e asa de ocupata cu îndeplinirea menirii ei, încît abia da din aripi, cînd o strapungi cu acul prin piept. si acest fluture e frumos îmbracat, într-o hlamida matasoasa albie, cu aburi galbii peste tot si cu putine pete cafenii, iar dosul» pieptului e ca o maciuca de peri albi, moi. În schimb barbatul este asa de felurit, încît nici nu ti-ar veni sa crezi ca face parte din aceeasi specie, daca nu i-ai gasi adesea împerechiati. E cenusiu-cafeniu si cu brîie mai închise, dese, în curmezisul aripioarelor de dinainte. Trupul e zvelt si pe cap are doua antene stufoase, în contrast cu ale femeii, care sînt subtiri si castanii. Pe cît e femeia de lenesa, pe atîta barbatul e vioi, zburînd chiar ziua.
Omizile ies primavara din ouale care rezista la frig, în îmbracamintea ca de lîna, în care sînt învaluite; se recunosc lesne, pentru ca sînt mari, peste tot îmbracate cu o haina murdara, avînd pe spate o dunga lata castanie, iar în lungul trupului rînduri de bumbi, albastrui pe jumatatea de dinainte a trupului, rosii pe partea dindarat. Pe fiecare bumb se afla un smoc de peri teposi, roscati.
Manînca ce gasesc; nu aleg. Dupa ce au terminat frunzele copacilor, se dau si la cele de porumb. Iar cînd e cald stau molatece la subsuoara umbroasa a frunzelor. Sînt ani cînd aduc mari stricaciuni, dar au în schimb multi dusmani, mai ales niste paraziti, care îi dau gata. În America au facut adevaiate pustiiri, mai ales în gradinile de pometuri bine îngrijite. Acolo însa se iau repede masuri hotarîtoare. Statul nu se da în laturi de la cheltuieli mari, caci pagubele cauzate sînt si mai mari. si izbînda stiintei s-a vazut tocmai la acesti fluturi, caci s-au adus parazitii lor din Europa. Cum s-ar lecui o boala cu medicamente sigure, tot asa s-au stîrpit stricaciunile aduse de acesti fluturi. Drept arma nu s-a folosit decît dusmanii lor naturali.
Printre fluturii care aduc mari pierderi în padurile de stejar e Cneiocampa pinivora. Adeseori vezi paduri întregi de stejaris, desfrunzite în toiul verii. Mai ales în Dobrogea, unde e seceta mai mare, ciriteii marunti de stejari nu sînt decît vreascuri acoperite cu o pînza rara de matasa, în vîrf cu cuiburi de omizi.
Fluturele e marunt, paros, matasos, cu aripioarele de dinainte cafenii-galbii, avînd dungi mai închise la femeie decît la barbat.
Fig. 359. Lyimmiria dispar
Interesanta este însa omida, prin obiceiul ce are de a porni la drum, mai ales noaptea, în cîrduri nenumarate, avînd cîte una în fruntea lor. Încotro apuca aceasta, se duc si celelalte, ca oile. Fac drumul seara si dimineata, de la cuiburile lor spre vîrful ramurilor cu frunze. Cuibul, cît pumnul de mare, e un tesut larg de fire; în el omizile napîrlesc, în el se transforma în nimfa; la urma seamana cu un sac plin cu casutele de chitina îngramadite una peste alta.
Alteori merg si ziua.
«În Iunie 1887, la Comana, omizile au trecut sinele drumului de fier, spre a merge în padurea de Est. Grosul coloanei era asa de mare, încît locomotiva a trecut cu greutate peste omizile zdrobite, din cauza lipsei de frecare a roatelor» (Knechtel).
Omiziile procesionare, numite asa dupa obiceiul lor de a merge la mîncare în cîrduri, nu sînt rele numai pentru copaci, ci si pentru oameni si vite. În lungul trupului lor cenusiu cu pete mai închise si cu capul negru se afla numerosi peri, ca de sticla, cu vîrful ascutit si cu un canal launtric în care se gaseste un suc urzicator cam ca al urzicii. Pe fiecare omida se afla macar vreo 4 - 5 000 de perisori care se rup lesne si sînt împrastiati de vînt, adesea ca niste nourasi de praf în jurul copacilor. Sfarîmaturile, ca acele de ascutite, se înfig lesne în piele, în mucoasa nasului, în gîtita, aducînd mîncarime, infirmatiuni si chiar mici ulcere. Pentru vitele care pasc iarba din preajma stejarilor cu omizi e un pericol continuu, caci pot pieri cînd înghit multi peri. Aceasta e o rea arma de aparare a omizilor, caci si pasarile se feresc sa le atinga. Numai cucul le vine de hac; pentru ele e ea ariciul pentru vipere. Stomacul cucului, fiindca si el manînca omizi multe, pare ca e captusit cu pîsla, de puzderia perilor înfipti în parete.
Fig. 360. Fluturele cu omida procesionala (d. refacut de M.s.).
Sînt multe omizi care au drept aparare perii de pe corp. Dintre acestea cea mai cunoscuta este omida-urs, numita asa tocmai pentru îmbracamintea ei cu peri desi, lungi, ce-i da o înfatisare stranie. Perii sînt negri, cu vîrful cenusiu, în contrast cu rosul deschis ca al blanii de vulpe, de pe piept si laturi. Se întîlneste des prin gradini, prin buruieni sau tufisuri, caci nu alege frunza. Fluturele (Arena caja) si el e foarte frumos, avînd aripele de dinainte mari ca de catifea, castani, cu dungi neregulate albe, pe cînd aripele dindarat sînt rosu ca caramida, dar cu pete negre. Frumos colorat e si trupul. Capul si pieptul sînt castanii, batînd în ros, pe cînd pîntecele ca si aripele dindarat rosietice. S-a constatat la el ca si hrana are influenta asupra coloratiunii, aceasta fiind mai vioaie sau mai stearsa, dupa felul frunzelor pe care le manînca.
Fig. 361. Omida de Dicranura vinula în pozitia de aparare (d. refacut de M.s.).
Fig. 362. Omida de Stauropus fagi în pozitia de aparare (d. refacut de M.s.).
Perii omizii-urs servesc mai mult ca sa sperie. Sînt unele omizi care întrebuinteaza chiar anumite miscari, prin care sa înfricoseze pe dusman. Fara sa vrei te dai cu un pas îndarat în fata unei asemenea dihanii mînioase, zborsite. Asa e cu omida fluturelui Dicranura vinula, omida care traieste pe plopi si salcii. Omizile ajung mari, groase, stralucitoare si verzii. Înainte de a se schimba în nimfa devin roscate si chiar violete. Au un cap mare, cafeniu, cu tivituri rosii si cu doua dungi negre, iar pe spate o dunga neagra ce se lateste pe mijlocul trupului. La coada are doua prelungiri, ca dintii de furculita, îndoite ceva în sus. Cînd e în pericol, se sluteste rau. Îsi ridica amenintator partea de dinainte a trupului, se gheboseaza, îsi trage capul în piept, asa încît petele negre par doi ochi încruntati. si coada, cu furculita din vîrf, o ridica-n sus, iar din vîrful furculitei scoate doua fire roscate pe care le fîlfîie într-o parte si alta.
Schimbarea ce o ia dintr-o data sperie. Unde mai pui ca în acelasi timp da un suc mirositor, dintre cap si piept, iar de la coada se raspîndeste un alt miros de acid salicilic. Pasarile, sopîrlele fug, iar viespile împroscate cu suc pier. Pe cît e omida de groaznica la înfatisare, pe atîta fluturele e molau, abia miscîndu-se.
Neam cu fluturele, cu omida-urs este Zygaena filipendulae, bucuria colectionarilor, caci e usor de prins si are culori ca focul de vii. Se întîlneste adesea fie pe florile de palamida, dar mai ales pe cele de sipica, din poienile noastre. E un fluture, pe cît de zvelt la trup, pe atît de lenes la zbor, ziua. Sta nemiscat pe flori si atrage atentia prin cele 6 pete de carmin pe fondul albastru cenusiu închis al aripelor de dinainte. S-ar parea ca aceasta culoare este spre raul lor, caci sînt vazute de departe. Cînd le atingi, însa, vezi ca are de la încheietura picioarelor si a antenelor subtiri si lungi niste picaturi roscate si urît mirositoare. Prin urmare, ca si salamîzdra cu petele ca focul, nu le pasa, caci pasarile stiu ca nu e o mîncare placuta si le lasa în liniste sa doarma în ^^ ^ miros de flori. Spre seara, însa, îsi iau si ele zborul.
Fig. 363. Zygaena.
Numarul fluturilor de noapte este mare de tot. Sînt mai ales o grupa din carora li se spune buhe, care se deosebesc de neamurile viermelui-de-matase prin trupul asa de paros încît aduc aminte de cucuvaie. Se deosebesc si prin antenele subtiri si lungi. Cînd stau ziua linistiti, au o coloare închisa, mai mult cafenie, dar cu atîtea felurite ape, încît seamana cu pana de la unii uli. În schimb, cînd zboara noaptea, îsi desfasoara si aripele dindarat, de regula vioi colorate.
Cel mai frumos si mai mare dintre ei este Catocala nupta, a carui aripi dindarat sînt ca petalele de mac ros, cu doua dungi late, iar la margine cu subtiri tivituri albastrii si galbene. Cînd sta ziua, pe coaja de plop ori salcie, nici nu-l poti distinge, deoarece, ca toti fluturii de noapte, aripele ca para focului sînt acoperite de aripele de dinainte cafenii si cu ape încretite în curmezis. si larva prezinta o coloare asemenea crengilor de salcie. Întinsa pe o asemenea creanga, nici n-o poti distinge.
În aceasta privinta poate cel mai frumos exemplu de mimetism la noi este fluturasul Moma alpium, care spre deosebire de rudele ei are o coloare albastra cenusie, pe aripele din fata cu pete negre si albe. Cînd sta ziua pe lichenii de pe copaci, chiar cel mai fin observator cu greu îl desluseste, asa de bine ce se confunda cu cojile neregulate de licheni, de aceeasi coloare ca si fluturele.
Fig. 364. Catocala nupta (R, refacut de M.s.).
Des întîlnit prin gradinile noastre de legume este bohociul (Mamestra brassicne) a carui omida verzie, subtire, manînca inima capatînii de curechi, facînd mari stricaciuni în bulgarii. Fluturele cu ochi holbati, negri, cu spinarea ghebosata, cu antenele paroase, are aripioarele de dinainte surii cu pete rosii si albe, cu dungi mai deschise; seara se zbate si prin prejurul lampii din casa.
Ca încheiere a fluturilor de noapte voi pomeni fluturele aripa-gîstei (Aciptilia pentadactyla) cu o înfatisare cu totul deosebita. În întunerecul noptii straluceste, ca o pana luata de vînt, caci aripele lui sînt albe ca omatul. Numirea ce i-a dat-o poporul vine de acolo ca aripele lui nu sînt întregi, ca la ceilalti fluturi, ci rupte în 2 si cea dindarat în 3 fîsii, si cea dindarat în 3 fîsii, parca ar fi penele resfirate de la o aripa de pasare. Se mai poate recunoaste dupa picioarele de dinapoi lungi si subtiri de altfel cum sînt si antenele. Omizile lui se gasesc catre toamna pe volbura si rochita-rîndunelii, în preajma carora se tine si fluturele.
Fig. 865. Aripa-gîsiei.
|
