FLUTURII DE ZI
Abia îsi trimite primavara pe cei mai iuti vornicei, care sa vesteasca lumii sosirea ei, si vazduhul putin încalzit de soarele mai ridicat pe cer e sagetat de un fluture dragalas. Zboara zanatec, de colo-colo, ca ametit, de atîta lumina, abia iesit din închisoarea întunecoasa de sub scoarta de copac, unde a iernat.
E galben ca fata lamîi... I s-ar putea spune de minune lamîita (Gonepteryx rhamni), dar poporul i-a zis fluture - galben. Ce gingase sînt croite aripele lui, cele de dinainte mai lungi, cu colturi rotunjite, cele dindarat taiate ca o frunza latuta cu un zimt mai mare la vîrf! Doi stropi portocalii, cîte unul pe mijlocul, fiecarei aripi,. Îi pateaza haina, mîndra, ca de matasa. si capul e însemnat cu portocaliu, pe cînd antenele lungi umflate la vîrf, sînt rumenite, ca si crengutele tinere de rachita. Zboara de colo-colo, rar se pune pe un toporas ori o papadie de curînd deschisa. N-are nevoie, de mîncare, caci zilele îi sînt numarate.
De unde a iesit ? Ce cauta în aerul caldut de primavara ? E trimis, oare numai ca sa ne mareasca speranta apropierii zilelor calde? N-are glas. Nu bîzîie ca albina abia dezmortita. S-a sculat înaintea altora, de grija neamului. Iesit prea tîrziu asta-toamna, din nimfa, n-a mai avut vreme sa se oua; gerul de timpuriu l-a amortit. Abia a putut sa se ascunda într-o scorbura de copac ori într-un colt mai adapostit. A stat asa, ca mort, iarna-ntreaga. De cum l-a lovit boarea calduta a celor dintîi zile de primavara, a simtit în el fiorii vietii. si-a întors un picior, apoi altul, a dat de cîteva ori din aripioarele delicate sa vada daca sînt înca bine întîtînate si, într-o buna zi, la bîzîitul mustei ce dormise lînga, el, si-a luat curajul de s-a avînturat în aerul proaspat, cam racoros, dar batut de blîndele raze de soare. «Repede! Repede!» îi soptea clopotelul ca 555y2417f re-si legana floarea-i alba ca omatul. «Nu e vreme de pierdut. Babele sînt cu toane».
Femeiusca cauta grabita loc, unde sa-si puie ouale. Acesta-i rostul ei în scurta-i viata de primavara. Dînd fuga catre marginea padurii, se îndreapta spre un verigariu ori crusan, îi e tot una, si asaza cîteva oua într-o crapatura subtire a arbustului. Pe urma poate sa moara. si-a îndeplinit datoria.. Din omida, copilul ei, n-are de ce sa se îngrijeasca.
Aceasta, draguta, verzuie si cu cîte o dungulita albie pe coaste, îndata ce si-a scos capusorul din ou, se trage cum poate spre frunzulitele abia iesite din mugur si începe sa le foarfece.
Dupa ce s-a îngrasat si a napîrlit de cîteva ori, prin mijlocul verii se opreste în loc, se îmbraca cu carapaca verzie, colturoasa, cu pete albii si ruginii pe laturi si se transforma în nimfa. Din aceasta va iesi fluturele frumos, spre sfîrsitul toamnei. Perechi-perechi zboara printre florile întîrziate, nuntind. Barbatul moare toamna; femeia se ascunde undeva la caldura. Asteapta primavara; aduce bucurie copiilor, cînd nu si-a deschis bobocii nici floarea-pastelui, nici lacramioarele.
Tovarasie în zburdalnicia-i primavarateca îi tine adesea si fluturele ros (Aglais urticae), mai oaches la coloare, avînd aripele aproape caramizii, cu trei pete negre pe aripile de dinainte si altele mai marunte, albastrii, spre marginea celor dindarat. Este credinta în popor ca cel care a vazut întîi fluture-galben va fi bolnav toata Tara, pe cînd daca a vazut fluture-ros va fi ruman, sanatos.
Omida, numita urzicar, traieste pe urzici. E neagra, cu dungi galbii în lungul laturii corpului si manînca frunzele de urzici.
Asupra acestei larve s-au facut frumoase experiente, care dovedesc ce influenta mare are mediul înconjurator asupra înfatisarii unor animale. Daca se cresc nimfe într-o atmosfera mai calda (34-38*C), fluturele care iese are mai putine pete negre pe el; dimpotriva, daca e crescuta la temperatura joasa (0 sau 10*C), iese fluture cu pete negrii mai multe, asa cum se gasesc prin tinuturile mai reci.
Unul din cei mai frumosi fluturi de la noi, care se vad cîteodata si primavara de timpuriu, dar mai adesea se arata cînd podoaba florilor e în toata mîndra ei dezvoltare, este un frate de cruce al fluturelui-ros. I se zice fluturele-de-zi-cu-ochi-de-paun (Inackis jo), caci atît pe aripile de dinainte, mai spre margine, cît si pe aripile dindarat, are cîte o pata cu multe colori, asemenea cu ochii de pe penele din coada paunului. Aripele de dinainte sînt ruginii, cu marginea crestata, iar ochii de paun sînt mai albastrii. Omida, neagra, cu stropituri albe, cu moturi de perisori aspri peste tot trupul, se tine tot de urzici sau pe hamei, iar nimfa, ca un fus scurt, sta spînzurata cu capul în jos, lipita de dosul frunzei numai prin vîrful cozii.
Dupa acesti vestitori ai primaverii prind a se arata alti fluturi, care mai de care mai frumosi si mai numerosi, iar toiul lor e la începutul verii cînd si soarele bate cu putere, dar si florile se întrec prin îmbracamintea lor împodobita cu tot soiul de colori.
Fig. 346. Nimfa fluturelui-ros (d. refacut de M.s.).
Printre acesti fluturi de vara, neamurile celor descrisi nu sînt cei din urma în frumusete. Fac podoaba florilor din pajisti, punîndu-se la întrecere cu ele, prin mîndra lor îmbracaminte.
Desi mai toti ruginii, unii mai roscati, altii mai galbii, au însa desenuri atît de felurit colorate si încondeieri atît de maiestrite, încît cei care aduna fluturi umbla dupa ei ca si botanistul dupa flori.
Asa e amiralul (Vanessa atalanta), unul din cei mai frumosi fluturi de pe la noi, care aduce aminte putin de mîndra îmbracaminte a celor de prin tinuturile ecuatoriale, raiul fluturilor frumosi. Amiralul are aripile ca de catifea, cafenii-închis, aproape negrii si cu niste dungi purpurii în curmezisul aripioarelor de dinainte sau si pe marginea celor dindarat. Pete albe, unele mai late, altele mai înguste, împodobesc vîrful aripilor de dinainte ori le tivesc marginea. Omizile lor tot pe urzici traiesc.
Mai toti fluturii din genul Vanessa sînt însa schimbatori, înce priveste amanuntele colorilor. Experiente frumoase, cum am pomenit, s-au facut cu ei. Colorile mai vii sau mai sterse, atîrna mult de conditiile temperaturii. Asa e cu Araschinio levana. Cei care ies mai înspre primavara, din nimfe care au iernat, au mai multe pete albe ori galbene. Din ouale lor, mai în vara, ies alti fluturi, care însa au haina închis colorata, în care petele albe sînt restrînse. Asa de deosebite sînt la îmbracaminte, încît au fost socotite drept specii diferite, pîna cînd, facîndu-se culturi în laboratoare, a rezultat ca e acelasi fluture, dar cu haina de sezon, mai vesela primavara, mai serioasa vara.
În haina lui de nevinovatie, albilita (Pieris brassicae) e unul din cei mai stricatori. Sînt ani cînd omida lui distruge toata munca omului, în gradina de zarzavat.
De altfel e un fluture frumos, avînd aripele ca varuite si cu vinisoare subtirele, rare. Vîrful aripelor de dinainte sînt patate cu negru. Usor se poate cunoaste femeia de barbat, caci cea dintîi are pe mijlocul aripelor de dinainte doua pete rotunjoare, negre si o alta neregulata mai jos, alaturea de o petisoara de pe marginea aripei dindarat. Pe dedesubt aripioarele sînt galbii, ca presarate cu praf de pucioasa.
Nu e vreme din an în care sa nu vezi fluturi zburînd, perechi-perechi, pare ca s-ar juca prin aer ca hulubii. Acum se înalta, acum se scoboara, acum sînt împreuna, pentru a se desparti ca mîniosi. E hîrjoana lor de dragoste.
Pe cît sînt de draguti, pe atît larvele lor sînt rele; de aceea e bine sa-i omori oriunde-i gasesti.
Încep sa zboare de cum se încalzeste. Restul lor pe lume însa nu e sa ne înveseleasca prin gingasia miscarilor lor în aer, ci alta: neamul. De aceea dupa ce se împerecheaza în mijlocul florilor si în bataia soarelui, femeiusca, cea cu petele negre pe aripi, depune pe dosul frunzelor de curechi (varza) sau pe buruienile din apropiere cîte un ou razlet, galbiu, cît un fir de mac, sau cel mult cîte 2-3 la un loc. Din ou, repede-repede iese o omizioara, micuta, care se pune pe mîncat frunza de varza taind-o tot pe margini. Cu cît manînca, lacoma, cu atît se îngrasa, creste, ajungînd la urma ca un viermisor cît degetul cel mic de la un copil. Frumusele la înfatisare, omizile au pielea lucie, verzuie, cu pete marunte negre si cu dungi albii în lung. Nu stie altceva sa faca decît sa manînce, iar necurateniile ce ies din ele, gogolosi mici negre, se strîng la încheietura frunzei cu trunchiul, de parca a plouat cu ei. Dupa ce au mîncat bine si s-au îngrasat, îsi încetinesc miscarile, mai lenese se trag încet pe o buruiana oarecare, pe Zaplaz ori gard, pe copaci, unde se opresc, se îmbraca apoi într-o camasa tare, se încing cu o ata de matasa pe la mijloc si se lipesc de locul unde au poposit. Aceasta e nimfa, din care va iesi un fluture nou. Cele mai tîrzii, stau si peste iarna; de îndata ce se desprimavareaza din fiecare iese un nou fluture, care da alte omizi.
De aceea albilita se vede cît tine caldura, iar omizile ei sînt asa de multe în unii ani, încît dau gata curechiul, ca lacustele, iar daca au mîntuit de mîncat, într-o bulgarie, se duc, ca o armata de dusmani, în alta. E mînia lui Dumnezeu. Are dreptate poporul sa creada ca sînt facute din lacramile Dracului.
Goana împotriva albilitei si a copiilor lor lacomi este dar explicabila. Trebuie omorîti cu nemiluita, în lipsa de alte cunostinte, femeile din unele tinuturi ale României pun o legatura cu samînta de curechi în calea preotului cînd umbla, în ajunul Bobotezei, cu aghiasma pe la case. Au credinta ca macar un strop de aghiasma daca ajunge pîna la seminte, curechiul iesit nu-l vor mînca omizile.
Pe aiurea este un obicei mai bun. Se cauta un furnicar si se aduce în cîmpul cu varza, unde s-au ivit omizile. Furnicile duc lupta cu acestea si le stîrpesc sau le alunga. Acest obicei e bun, caci face parte din politia naturii, îsi închipuie oricine unde s-ar ajunge daca omizile rele s-ar înmulti din cale afara. Noroc ca si ele au dusmani si înca multi. În primul rînd sînt pasarile. Vin apoi alte insecte.
Fig. 347. Albilita: larva si nimfa (d. refacut de M.s.).
Cel mai necrutator dusman a] albilitei e o viespe mica, nici cît un tîntar. Ea îsi pune ouale în trupul nimfei. O cauta, si împungînd-o în încheieturile ei moi, lasa acolo cîteva oua; apoi zboara în treaba ei. Din nimfa nu mai iese fluture, caci larvele marunte de viespe îi manînca maruntaiele si grasimea, pîna ce nu mai ramîne decît coaja. Dupa ce nu mai au nimic de mîncat, larvele de viespe ies, spargînd coaja uscata, care cade praf.
si ca aceasta viespe sînt altele si altele, asa încît se lamureste de ce dupa un an de belsug în omizi, în celalalt an sînt putine.
Dusmanul cel mai neîmpacat al albilitei trebuie sa fie omul; si daca el de-a dreptul nu poate sa stîrpeasca omizile toate, trebuie sa cunoasca care sîat dusmanii lor si sa-i iea în ajutor. Asa se face pe aiurea, unde lupta omului cu cei care rîvnesc la rodul muncii lui, se bizuie pe stiinta[1].
Iata un exemplu între altele multe. În o parte din Statele Unite ale Americii au invadat fluturi a caror omizi, mîncînd frunzele copacilor, amenintau sa distruga padurile. Aflîndu-se ca aceste omizi sînt atacate de niste paraziti, care traiesc prin Europa, Americanii au trimis învatati în continentul nostru, au cumparat cît mai multe cuiburi cu paraziti, le-au cultivat în laboratoarele lor si apoi le-au dat drumul în padurile atacate de fluturi. Ca prin minune, acestia au disparut, omorîti de parazitii importati din Europa.
Nalbarul (Aporia crataegi) seamana cu precedentul; sub haina-i alba ca omatul, aduce stricaciuni enorme, mai ales la noi, unde omul nu-si prea bate capul cu dusmanii muncii lui, ci se multumeste sa spui; e bataia lui Dumnezeu, ori asa vrea Dumnezeu. Te prinde jalea adesea, cînd treci primavara, pe lînga gradini neîngrijite de pruni. Toate sînt numai cuiburi de omozi. E drept ca ades gospodarii, mai mult din eres decît din stiinta, aduna frunzarul mort si vreascurile din gradini si le dau foc în ajunul Alexiilor, la 17 Martie [...]. Cred ei ca în acest chip alunga nu numai omizile, dar si toate jivinele rele, stricatoare. E o credinta care nu ajunge. Stîrpirea omizilor din copaci trebuie sa fie o grija tot asa de mare ca si aratul cîmpului, daca gospodarul tine sa vada roade în copaci. În cuibul de omizi, tesut cu matasa,. si-a pus nalbarul semintele de cu vara.
Fig. 348. Nalbarul.
Din oua ies omizi mici; au mîncat cît au mîncat si apoi, cum a dat frigul, s-au ghemuit în cuibul format din frunze strînse gramada si împletite cu matasa stralucitoare, fabricata toi de ele. De îndata ce vine primavara si mugurii prind a plesni, omizile lunguiete, putin paroase, albastrii pe burta, cu dungi negre si cafenii pe spate, se itesc, se tîrasc ca niste tîlhari, pîna la muguri si frunzele fragede, si se pun sa le manînce cu nesat. Copacul ramîne gol pe cînd cei curatati sînt ciucura de flori, el pare uscat, trist; abia mai tîrziu începe a da din nou frunze fara vlaga. Mugurii cu flori insa sînt distrusi; copacul nu da roade.
Dupa ce s-au ghiftuit de mîncare, vreme de cîteva saptamîni, omizile se lenevesc, se raspîndesc pe unde pot, pe coaja copacilor, pe paretii caselor si se schimba în nimfa. Sînt si ele încinse la mijloc cu un brîu de matasa si asteapta, nemiscate, iarasi cîteva saptamîni pîna cînd se formeaza în ele organele fluturelui, care iese, nevinovat, gingas, din coaja nimfei, plesnita în lung.
Nalbarii se recunosc lesne. Se aduna cu sutele pe lînga baltoacele de la fîntîni, de crezi ca s-au scuturat petale de ciresi pe drum. Uneori roiurile sînt atît de mari, încît copacii pe care se asaza par înfloriti.
Nalbarul seamana cu albilita, numai ca nu are pete negre pe aripi. În schimb vinisoarele, mai rare, sînt mai negre, iar aripioarele nu sînt stravezii. Cînd pui mîna pe aripele nalbarului, îti ramîn pe degete solzisorii, marunti, subtiri, care acopera, ca si olanele de pe casa, aripioarele mai tuturor fluturilor, cu solzi. Fiecare solzisor are o codita cu care se înfige, ca si pana, în pielita subtire a aripioarei. Milioanele de solzi de pe aripi nu îngreuiaza zborul fluturelui, caci fiecare solzisor e ca un saculet turtit, plin cu aer. Dar în pînza solzisorilor sînt depusi pigmenti diferiti, care picteaza aripele ca pe niste tablouri maiestrite, iar alipirea lor unii lînga altii produc fenomenele optice ale irizarii, farmecul multor fluturi.
De nalbar se mai leaga si alta minune. Cînd prinzi un asemenea fluture, proaspat iesit din cojocul nimfei, si-l strîngi de capatul burtii, vezi cum iese o brobeaua portocalie, ca o picatura de sînge. E urina îngramadita în vremea cît a stat închis în nimfa. În anii cînd sînt multi fluturi, picaturile acestea roscate cad pe frunze, pe pamînt si au dat nastere povestilor cu «ploaie de sînge».
Fluturii de zi sunt si la noi foarte numerosi. Au comun antenele subtiri, delicate si umflate la vîrf, ca o maciucuta. Cînd se pun pe o floare, ridica aripile în sus, verticale, de arata si podoaba fetei de jos.
Usor atrage luarea-aminte fluturele-cu-coada de-rîndunica (Papilio machaon), nu numai prin frumoasa coloare delicata a aripelor, iar si prin zborul lui agitat, neegal. Cînd bate repede din aripi, pare ca ar vrea sa apuce razna, cînd se lasa lin, ca rîndunica, la fata pamîntului, cînd abia da din aripi, adastînd cu placere pe flori. E adevarat un fluture, în întelesul pe care poetii îl dau acestor insecte. Pare ca nu are nici o grija, iar viata lui fericita se scurge numai în jocurile din aerul caldut, îmbalsamat cu mireasma florilor. Felul de viata e potrivit cu îmbracamintea lui, în care se reflecta toate colorile florilor. Pînza aripelor e galbena ca de pucioasa, peste tot. E tesuta însa si cu alte colori. De-a lungul marginii aripelor de dinainte pe lînga o bata larga e si o betita îngusta, neagra, iar între ele un sirag de margele galbii. Pe aripele dindarat sînt benzi albastre ca floarea inului întinse ca un abur, între dungulitele negre si suvite tot negre. Doua pete purpurii, ca doi ochi, se gasesc la capetele aripelor dindarat, prelungite ca si coada rîndunelei. si trupul e îmbracat în catifea galbie, avînd pe spate o esarfa neagra în lung. E un fluture mai «simpatic» si prin aceea ca omida lui nu aduce mari stricaciuni, traind pe trunchiurile de morcov, pe patrunjel, care de obicei dau repede alte frunze în locul celor mîncate. Larva e draguta. Aduce aminte de îmbracamintea tigrului. Grasuna si durdulie are pielea verzuie lucitoare, cu dungi negre pe coaste, patate cu alb, pare ca ar fi batuta cu pietre scumpe. Mai are o însusire, care face spaima copiilor. Cum sta ea lenesa si grasa, pe trunchiul verde de patrunjel, daca o atingi cu degetul sau cu un pai, deodata scoate de dupa ceafa doua cornite galbii din care împroasca un suc ce raspîndeste un miros patrunzator. E chipul ei de a-si apara pielea.
Ceea ce e fluturele-cu-coada-de-rîndunica, prin locurile joase de la noi putîndu-1 prinde orisicine are ochi pentru frumusetile naturii, este fluturele care poarta frumosul nume de Parnassius apollo. Se recunoaste imediat dupa înfatisarea aripelor. Cele de dinainte sînt ca si ale albilitei, cele dindarat au însa marginile taiate rotund, ceva scobite înspre partea trupului. si el are haina alba, dar marginea aripelor de dinainte stralucesc ca sticla, avînd pete negre, iar cele de dinapoi au doua pete rosii ca sîngele înconjurate de o tivi-tura neagra. Este atît de cautat de catre colectionarii de fluturi, pentru podoaba colectiei lor, încît în unele parti din Germania a devenit rar.
Daca ar fi sa se descrie toti fluturii de la noi, care zboara ziua în plin soare si printre flori, n-ar ajunge nici cuprinsul volumului întreg.
Nu poate însa ramîne nepomenita o grupa de fluturasi mai maruntei a caror îmbracaminte albastrie îi fac asa de draguti, încît fara sa vrei te opresti si-i privesti, cînd se zbenguiesc deasupra covorului plin de flori boghioase din pajistea înflorita.
E o grupa întreaga; sînt numiti în nemteste fluturii-cerului, caci în adevar unii dintre ei, cînd se avîntura în jocurile lor tineresti, ceva mai sus, îi confunzi, cu albastrul seninului. Asa e Licaena, cu diferite specii, dragalasa forma, adevarate petale zburatoare. Lysandra bellargus are aripioarele ca petalele de in, tivite cu o dunga neagra si alta alba în lung, pe cînd Maculinea arion, are pa ele toate gamele de la albastrul albicios pîna la albastrul siniliu, pictate cu puncte mai negre si tot mai închise pe dunga. La unii dintre ei, femeile au alta îmbracaminte decît barbatii, mai vioi colorati.
O particularitate demna de pomenit a omizilor acestor fluturi e traiul lor în tovarasia furnicilor. De îndata ce o larva de Lycaena se arata printre trunchiurile de trifoi ori lucerna, pe unde traiesc mai ales, e înconjurata de furnici. Ai crede ca se repede sa o rupa, pe cînd, de fapt, sînt atrase printr-un miros particular, iar larva le da la urma, dupa multe rugaminti, în care vreme e aparata, o picatura dintr-un suc dulce, dupa care mor furnicile. Pentru aceasta larva are pe spate un negelus, din care piciura sucul cautat de furnici.
Tot asa de frumusei sînt si fluturii-de-sidef (Argynis) carora le plac mai mult poienile din padure, putînd fi prinsi adesea cînd îsi cauta loc sa puie ouale în crapatura coajei de copaci, urcîndu-se tot în spirala. Cînd stau cu aripioarele ridicate, aripa dindarat pare ca e de sidef, asa lucesc niste pete dese pe fondul, ca de portocala.
Frumusetea acestor fluturi nu poate fi descrisa prin cuvinte, ci numai observata în libertate sau cînd fluturii sînt cu îngrijire pastrati în cutia colectionarilor.
|
