ALTE DOCUMENTE
|
||||||||||
GÎNDACII-CU-RÎT (CURCULIOMDELE)[1]
Sînt cei mai rai pentru economia omului. Marunti si numerosi aduc stricaciuni tot asa de rele ca si fluturii mici, ba poate mai multe. Pe cînd la fluturi numai larva e stricatoare, la acesti gîndaci, parinti si 616h716g copii se pun de-a valma sa aduca pagube omului.
Caracteristica lor este prelungirea capului într-un rît lung, subtire, la vîrful caruia se afla falcile, iar pe laturi antenele în forma unor bice. Trupul e îmbracat într-o adevarata carapace, groasa mai ales spre cap si la piept. Punîndu-si ouale totdeauna în fructe, în scoarta arborilor, ori într-un loc întunecos, larvele lor sînt oarbe, albe, fara picioare, moi si numai capul negricios, e cu chitina tare, iar falcile ca niste ferestraiase. Mai toate sînt stricatoare: devin adevarate plagi, împotriva carora se cheltuieste mult, fara sa le vie în totul de hac.
Fig. 250. Gîndacul-de-mar. Bobocul de floare unde e depus oul; adultul (d. Gh. Fintescu).
Unul din cei mai obisnuiti la noi este gîndacul-de-mar (Anihonomus pomorum), nici de 1/2 cm de lung, cafeniu, cu 2 brîie negrii si unul alb pe aripi, cu picioarele si antenele ruginii. De cum da primavara, femeiusca e gata sa depuna ouale, iar cînd marul începe sa înfloreasca, ea se duce, gaureste bobocul si lasa un ou în fiecare. Larva care iese, manînca partile launtrice ale florii, se vîra în ovar si floarea e pierduta, pare arsa. Cînd e anul cu belsug si sînt multe flori, calea-valea. Ba se poate spune ca gîndacul face un bine, de mai rareste din flori si da loc fructelor ramase sa se dezvolte mai bine. În anii rai însa e o pacoste împotriva caruia gradinarul îngrijat de recolta sa lupta cît poate, punînd inele de clei în calea gîndacului, cînd el se urca pe copac, din locul unde a iernat, în pamînt la radacina.
Asemenea gîndaci sînt puzderie, caci familia celor cu trompa numara peste 10 000 de specii.
Altii se pun pe fructele care încep sa creasca. Asa e prunarul (Involvulus cupreus), un gîndacei marunt ca de arama, care-si vîra oul în pruna cruda, tocmai cînd a crescut ca o aluna. si e siret lucru mare. Pe dinafara nici nu vezi unde e întepatura, caci femeiusca are grija dupa ce a afundat bine oul, sa tipareasca pielita pe dinafara. Pruna se vestejeste, cade jos, tocmai cînd si larva trebuie sa se schimbe în nimfa.
Cum e prunarul sau burghiesul pentru pruni, este viarul pentru vita-de-vie (Byctiscus betulae)[2], gîndacul albastru, cu reflexe aurii, ce-l vezi zburînd adesea în roiuri rare prin vii. Primavara se tine de mesteacan, plop ori salcii, pîna ce da frunza de vie, pe care o suceste ca o tigara de foi. În cornetul astfel format pune 3 - 10 oua, dar are grija sa roada si codita frunzei. Aceasta se vestejeste si uscata cade la pamînt. Din putrezirea ei, larva are ce mînca, apoi se vîra în pamînt unde se transforma în nimfa. Nu ataca numai vita-de-vie, ci si pomii, pîna si gutuii. Singurul leac nu e decît de dat foc frunzelor rasucite.
Fig. 251. Prunarul (d. Gh. Fin-tescu).
Fig. 253. Cum taie frunza.
Fig. 252. Involvulus cupreus si tigara de frunza în care pune ouale.
Byctiscus betulae pune în practica reguli adînci de geometrie, pentru ca sa aduca sucirea frunzelor. Iata cum procedeaza el cu frunza de mesteacan:
«Face mai întîi o taietura de la marginea dreapta a frunzei pîna la nervura principala pe care o zgîrie numai putin. Pe urma apuca sa taie frunza pe partea cealalta, dupa un arc mai deschis, tot pîna la nervura. S-a stabilit însa ca aceste doua taieturi sînt în anumite raporturi geometrice fata de curbura marginii frunzei. Dupa stiute legi mecanice tocmai acest soiu de taieturi sînt cele mai potrivite, pentru ca sucirea frunzei sa fie trainica, si fara multa bataie de cap din partea gîndacului» (Heymons).
Fig. 254. Tigîiul cu larva si canalele sapate pentru larva (B.).
Fig. 255.Alunarul.
Totul e gata într-un ceas. Nici cel mai bun mester n-ar întrebuinta atît de scurt timp. În cornet pune ouale, din care ies larvele; ele ispravesc uscarea frunzei. La o lovitura de vînt e dezlipita si cade jos, la pamînt.
Acestia ataca frunzele. Altii ataca lemnul si sînt niste mesteri teslari, care întrebuinteaza falcile lor ca o rindea minunata. Asa e tigîiul (Hylobius ahietis), un gîndac cu aripele pestrite. Pe fondul brun stau siraguri de pete ruginii în curmezis legate prin dungi în lung care-i dau un aspect dragut. Sta, de regula, toata ziua pe crengile de brad, avînd cangi ascutite si putîndu-se catara ca si lucratorii pe stîlpi drepti, de telegraf. Numai cînd îl apuca si pe el fierbintelile, atunci e mai vioi, zburînd zanatec de colo-colo. Deosebit de ceilalti gîndaci, la acesta nu e stricator atît larva cît batrînii. Femeia îsi pune ouale
În trunchiuri moarte, în crengi rupte, iar larva manînca din ele. În schimb gîndacii rod coaja si lemnul arborilor tineri, spre vîrf, necrutînd nici mugurii. Lasa ca bietii copaci au aerul unor leprosi, caci rasina ce o dau se aduna în ranile facute de gîndac, dar la urma se usuca tocmai dinspre vîrf.
Alunarul (Balaninus nucum), iarasi un gîndac cu aripele pestrite si cu rîtul lung, nu gaseste alt loc unde sa-si puie ouale decît în aluna cruda. Face o gaura îngusta, pune un ou, îl împinge în miez si gata. Gauricea nici nu se mai zareste cînd aluna se coace. În schimb înlauntru larva manînca tot miezul si lasa în loc necurateniile: a iesit apoi afara, si s-a transformat în nimfa, în pamînt.
Fig. 256. Gargarite-de-pîine
Multa paguba aduce gargarita-de-pîne (Sitophilus granarius), un drac de gîndacei nici de 4 mm de lung, negru ca taciunele si cu chitina asa de tare, încît nici nu-l poti strivi cu degetul. Nu-si gaseste loc mai bun unde sa-si puie ouale decît în boabele de grîu din hambare, lovind tocmai în inima bunului gospodar, bucuros ca si-a vazut rodul strîns acasa. si batrînul si puiul se asaza pe mîncate. De cum a dat în magazinele cu grîu, femeia se pune pe lucru si vîra cîte un ou în fiecare bob de grîu. Nu pune 2 decît în firele roscate de porumb, caci nu ataca numai grîul, desi îi place mai mult pînea alba, ci si ovazul, orzul, ba chiar si orezul. Larva, cum a iesit, roade tot continutul bobului, de nu ramîne decît coaja. Partea rea e însa ca gîndacul iesit din larva, ca si batrînii, se pune si el pe mîncate, ciupind cînd de ici, cînd de colo, asa încît strica o multime de bucate. Mai mult înca. Larva netraind decît 4 saptamîni, în cursul unei veri pot iesi larve si din gîndacii proaspeti nascuti în mijlocul grîului. S-a facut socoteala ca dintr-o pereche de gargarite, în tot cursul verii, ies 600 - 10 000 de indivizi, asa încît îsi închipuie oricine ce stricaciuni aduc. Unde mai pui ca grîu atacat îsi pierde valoarea, caci ce a ramas nu e bun nici de macinat, dînd o faina negrie, amestecata cu sfarîmiturile gîndacilor. Prin transporturile de grîu din o tara în alta, acest gîndac s-a raspîndit peste toata fata pamîntului, asa încît combaterea lui a preocupat multa lume. În docurile mari, cum sînt cele de la Braila ori Galati, mijlocul aerisirii si al necontenitei vînturari a grîului e cel mai bun. Pe la tara se obisnuieste a se pune pnintre grîu boz, cînepa proaspat taiata, sau lîna cum e tunsa de pe oi ca sa nu i se duca usucul de pe dînsa. Gîndacilor nu le place mirosul si fug. O ruda de aproape a gargaritei-de-pîne este mazarariul (Bruchus pisorum)[3], marunt, paros, cafeniu, cu brîie si puncte mai negre ori mai luminate. Primavara, cînd mazarea da în floare, femeiusca depune un ou în floare. Larva se vîra în pastaia frageda apoi în bobul de mazare înca crud. Sta ascunsa ca tîlharui si manînca pe cît mazarea creste. Acolo se schimba si în nimfa. În hambar, din nimfa iese gîndacul, taindu-si o gaura mai mare, rotunda, împotriva lor se lupta prin sulfatarea boabelor înainte de a fi depuse în hambar.
Fig. 257. Mazarariul de M.s..
|
