MALACOSTRACEE1

MALACOSTRACEE¹

Amphipode. Din aceasta grupa face parte un racusor iarasi foarte obisnuit în apele dulci de la noi.

Fig. 411. Lataus

Poporul îi zice 1ataus (Gammarus pulex), caci are trupul lungaret, turtit lateral, ca si cînd l-ar fi strîns cineva usor între degete. Trupul e facut din inele cam toate tot una ca marime. Picioarele de dinainte au branhii; picioarele dindarat, trei perechi, sînt lungi, ca ale unui cosas. Vîsleste bine, se misca vioi, în zvîcnituri, înotînd pe spate. Chiar cînd e în afara de apa nu e astîmparat, zbatîndu-se de picioarele dindarat.

Îi place mai mult apa limpede, stînd ascuns sub lespegioare. Se hraneste cu ierburi; numai cînd nu le are la îndemîna se repede si la alte animale mai mici decît el. Peste iarna se înfunda în mîl, pentru ca în primavara sa dea oua. Puisorii, ca si cei de rac, la pericol repede se pun sub paza mamei.

Neamurile lui sînt numeroase mai ales în mari. Se gasesc însa si în apele dulci. Astfel este racusorul Niphargus, aflat la noi în apele de munte, apoi Synurella, gasit în lacuri (Herastrau), dar si în puturi[1].

Izopodele sînt crustacei care pot trai si în afara de apa. Cel mai cunoscut este molia-de-casa (Oniscus asellus), des musafir prin casele întunecoase, urcîndu-se cu numeroasele 15415p1520p ei picioruse prin colturile umbrite si mai umede.

Are forma unei covatele castanii, cu dungulite albe în curmezis, iar pe sub margini ies vîrfurile picioruselor marunte. Covatica nu e dintr-o singura bucata, iar dungulitele albe arata încheietura dintre inelele care o formeaza. La cap are doua antene subtiri si lungi, pe care mereu le poarta încolo si în-cof ce, ca orbul care cearca drumul cu batul lung. De cauti sa pui mîna pe ea, deodata se strînge ghem si se rostogoleste la pamînt facîndu-se apoi repede nevazuta. Macar ca e ratacita pe uscat, respira tot prin branhii; de aceea cauta tot locurile umede si fuge de soare. Prin chipul cum se apara, aduce aminte de neamurile ei stravechi: Trilobitii vremurilor primare. si acestia aveau trupul tot ca al moliei si se aparau strîngîndu-se ghem, ca sa aiba corpul peste tot acoperit cu partea chitinoasa, mai groasa.

Fig. 412. Niphargus (d. Dobreanu si Mihalache, refacut de M.s.).

Fig. 413. Molie-de-casa.

Prin frunzarul padurilor, tot la întunerec mai mult si umezeala, mai traieste un alt izopod terestru, Porcellio[2], asemanator moliei, numai ca are taieturile dintre inele mai adînci, iar la partea dindarat o codita cu 2 prelungiri .

Schizopodele[4] sînt racusori marini, cu oarecare caractere primitive. La ei abia începe sa se formeze o carapace (cefalotorax) ca la racul de rîu. Primitive sînt de altfel si unele apendice formate din doua ramuri, de unde si numele ( = picioare despicate).

Desi traiesc mai toate în apa marii, unele din ele trec si în lacurile sarate pe lînga mare si încetul cu încetul se adapteaza si la viata de apa dulce. Asa, bunaoara, la noi C. Chirica mai întîi, M. Bacescu, mai de curînd, ambii de la Universitatea din Iasi, au aratat prezenta cîtorva raci din aceasta grupa, apartinînd la genul Mysis[5], nu numai în Marea Neagra, dar si în apele dulci departe de ea. Cea mai raspîndita, asemenea cu Mysis relicta, cu un însemnat di-morfism sexual, s-a gasit în Razelm; traiesc în Brates, Prut ori lacul Cîrja lînga Falciu. Pe Dunare s-au întîlnit pîna la lacul Potel, iar pe Prut mai la Nord de Falciu. Sînt cu atît mai numeroase ca specii, cu cît traiesc mai aproape de Marea Neagra. Decapodele. Sînt Crustaceii cei mai complet organizati. Între ei intra si formele mai cunoscute de cei multi, racul din apele dulci, homarul, crabul din oceane.

Fig. 414. Porcellio (d.refacut de M.s.).

Fig. 415. Mesomysis koivnlewsld din Dunare, la Corabia (d. orig. M. Bacescu).

Se recunosc dupa carapacea de pe jumatatea de dinainte a trupului (cefalotorace); iar cealalta jumatate formeaza pîntecele. Pentru miscat au 5 perechi de picioare (Decapode)[6].

Mult raspîndit înca în apele dulci de la noi este racul (Astacus aslacusp). Nu traieste numai în apele statatoare, ci si în rîurile iuti; acestia se recunosc prin carapacea mai groasa, zgrumturoasa, prin foarfece mai zdravene, caci n-au de luptat numai pentru capatat hrana, ca racii din apele linistite, ci si împotriva curentului repede al valurilor.

Racii formau odata la noi o adevarata bogatie. Dovada e si marca judetului Dorohoi, în care se gasesc însa azi prea putini. Împutinarea lor se datoreste secarii iazurilor în primul rînd. Iezerul-Mare de lînga Dorohoi nu mai exista. E cîmp cu semanaturi. Mai vine în joc si nestiinta oamenilor. Nu cruta racii. Scot din apa si racusorii mici, dar si racoaicele cu oua.

Racii cresc încet; traiesc în schimb si 20 -30 ani. În anul întîi abia ajung de 5 cm; în al doilea cresc de 8 cm si abia în al 4-lea an capata deplina lor marime, putîndu-se înmulti.

Femeia poarta pe fata de jos a pîntecelui. gresit numit de popor "gît", 150 - 200 de oua lipite ca niste struguri pe piciorusele dindarat. Cînd se prind spre toamna cu nemiluita, se întelege ca se secatuiesc apele de raci, stîrpindu-se ouale. Pe lînga toate, puii au si ei multi dusmani.

Mai dau si bolile în raci. În 1861 a dat în ei o molima, ciuma racilor, care a stîrpit aproape toti racii din Lombardia, în nordul Italiei. De acolo s-a propagat boala an cu an în tot restul Europei, ajungînd prin 1902 prin Silezia si Polonia. Numai Scandinavia a ramas neatinsa.

Toate acestea adunate la un loc, adaugîndu-se prin unele parti si otravirea apelor cu necurateniile scurse de la diferite industrii, se vede ca racii se tot împutineaza si nu e departe vremea cînd vor disparea cu totul, spre regretul celor carora le place carnea de rac.

Fig. 416. Racul (d. Schmeil, refacut de M.s.)

si acestia sînt multi, caci nu e mîncare mai gustoasa decît racii fierti, cînd se adauga în apa si ceva mirodenii ori usturoi. Pretutindeni sînt cautati. Dupa aproape totala lor stîrpire din Franta, se aduceau raci tocmai din Rusia, pentru ca sa împodobeasca masa gastronomilor. Germania exporta fie din apele ei, fie ca intermediara negotului din Rusia, de aproape 2 milioane marci-aur, în 1908, trimitînd în Franta, Belgia, Anglia si Elvetia.

În afara anului 1938 s-au exportat raci si din România, transportîndu-se cu aeroplanul, ca sa ajunga proaspeti, macar ca racii ramîn în viata îndelunga vreme, pusi între muschi uzi.

E un animal carnivor si hraparet. Nu cruta nici chiar pestii marunti, dar la nevoie manînca si buruieni de balta. E îndoielnic daca îi place sa guste din mortaciuni. E drept ca pare a avea un miros foarte ager, caci unele mijloace de a-1 prinde cu bucatele de carne «facuta», adica cu ceva miros, sînt foarte întrebuintate la noi. În baltile Dunarii pescarii asaza bucatele de carne în capetele despicate ale unei vergi. Le cearca din cînd în cînd, le scot cu fereala la fata apei si apuca repede racul cu mîna. Alt mijloc afara de acesta e descris de M. Sadoveanu în «împaratia apelor». La capatul unor undite, legate de niste trestioare subtiri, se înnoada bucati de carne.

«Acu, dupa ce zvîrlim în apa bucatile de carne, stam putin pîna ce dihaniile dau de ele si le pipaie cu mustatile. Pîna atunci pregatim meredeul o cupa de sîrma împletita, întarita la capatul unui bat. Cum au dat de carne, o apuca în cleste si prind a se trage îndarat spre coltun. Ata de sîrma se întinde si tremura. Pui mina pe farga si tragi catinel. Racul se tine de bucala de carne si suie în sus ca o umbra. La fata apei îsi da drumul. Dar mai înainte de a-si da el drumul, eu i-am si pus dedesubt cupa meredeului si l-am prins. Il aduc la mine, îl apuc usor cu doua degete si-l azvîrl în traista. Gata! Sa stii ca toate pieirile sînt numai din lacomie.»

Pe vremurile mai vechi, cînd pe lînga fiecare mînastire era si cîte un iaz cu pesti si raci, un chip de a-i prinde era si acesta. Un calugar mai voinic se vîra în apa de nu-i ramîne afara decît capul. În spate are un cojoc mitos, întors pe dos. Sta nemiscat, deoarece racul este foarte banuitor si prinde îndata cu simturile lui agere orice miscare din apa. Atragîndu-l mirosul de seu al cojocului iese din bîrlogul lui si da sa muste din cojoc. Se încîlceste cu clestele de la picioare în mitele cojocului si, cînd socoate ca e vremea, calugarul iesea din iaz cu cojocul ciucura de raci.

Racul are nevoie de hrana multa, caci viata lui de prada cere desfasurare de energie, iar necontenitele napîrliri multa mîncare.

Dupa cum e stiut de toata lumea, racul are corpul îmbracat pe partea de dinainte a trupului într-o pavaza, o carapace, în care chilina este întarita prin piatra de var ori fosfat de calciu. De aceea carapaca e tare; n-o poti taia decît cu foarfeci solide. Cînd napîrleste - de doua ori pe an la racul batrîn, în Iulie si Septembrie - e un groaznic chin pentru el. În vremea napîrlirii e nervos lucru mare. Nu-si gaseste loc, e hartagos. Mereu poarta foarfecele încolo si încoace, se da pe spate, da din picioare ca apucat. Pîna ce-si scoate fiecare picior din teaca ce-l învaluie, trece vreme de zbucium la mijloc. În sfîrsit chinul s-a terminat, iar racul iese numai în haina-i moale; pe cea veche o manînca, spre a face economie de piatra de var, ce-i trebuie pentru ca sa-si formeze carapace la Joc. De altfel se îngrijeste din vreme sa adune din apa piatra de var. Înainte de napîrlire, se gasesc de o porte si alta a stomacului doua boturi alburii de piatra, ca niste cultucele de pîne. Poporul le spune «ochi de rac», numire gresita. Crede ca sînt bune de friguri, desi nu pot fi bune decît pentru întarirea oaselor, cum e si coaja de ou.

Cît e cu haina moale, racul sta pitit în ascunzisuri sigure. Nici mîncare nu-i trebuie, caci îsi teme pielea. Noroc ca nu tine mult. Peste o saptamîna «ochii de rac» sînt mistuiti, cazînd în stomac; piatra de var, dusa de sînge, întareste pielea racului. Hamisit de foame, scapa, vesel, din nou la libertate dupa prada.

Credinta e ca racul nu e bun de mîncat decît în lunile fara r. Judecata spune altfel. Napîrîirea are loc, dupa cum am spus mai sus, în lunile Iulie si Septembrie. E drept ca înainte de napîrlire racii trebuie sa fie grasi. Ei îsi fac o provizie de grasime din care sa se hraneasca vremea cît se muncesc cu napîrlitul. Dar tot atît de adevarat e ca si dupa Septembrie ei se îngrasa; îsi fac provizia de iarna, cînd mîncarea e pe sponci[7]. În schimb cînd ies din iarna sînt slabiti, cu carnea tare si mai putin gustoasa. Sînt buni de mîncat si în lunile cu r ca si în cele fara r (Iulie, August, dar si Octombrie-Noiembrie).

Cînd vine vorba de mîncat raci, oricui i se prezinta în minte frumoasa coloare stacojie a racilor, fierti, adusi pe masa. Explicarea schimbarii coloarei prin fiertura e lesne de dat. În pielea racilor se gasesc mai multe soiuri de pigmenti: albastri, negri, verzi, printre care sînt si pigmenti rosii. În mediul în care traiesc, cei dintîi prepondereaza, acoperind pe cei din urma. Se formeaza astfel o coloare bruna, pamîntoasa, la fel cu a mîlului prin care se misca racul. E haina lui de aparare. Cînd se pun în apa clocotita, prin caldura, toti ceilalti pigmenti dispar ramînînd numai cei rosii. De altfel chiar în viata cîteodata, în anumit mediu, se întîmpla la fel. Sînt raci trandafirii, albinosi ori albastri ca cerul.

Spuneam ca racul este un animal de prada. Totul la el arata aceasta. Are simturile agere. Ochii sînt pe niste ridicaturi de la capatul carapacei, pare ca ar fi niste telescoape. Pipaie cu o pereche de mustati lungi ca niste sfichiuri de bice. Chiar cînd sta pitit în viziune, mustatile nu si le pune pe spate, ci le clatina încoace si încolo, drept nada. Alta pereche de antene, fiecare din cît doua fire, mai scurte, iarasi sînt sensibile. La baza lor se afla o gropita cu perisori fini atinsi de niste marunte petricele, ori de cîte ori undele din apa le pune în tremurare. Sînt organele de auz sau mai bine de simtit undele din apa. O împuscatura de pistol nu pune racul în miscare; un dupait pe mal îl face sa se ascunda. Se deduce de aici ca nu aude atît în sensul auzului la om, cît simte undele provocate în apa.

Are simturile agere; e iute la miscari, mai ales la înotat. Vorba «a merge înapoi ca racul» nu e tocmai potrivita cu realitatea. Racul merge ca toate dihaniile cu capul înainte si destul de iute. Dar racul înoata îndarat, «da îndarat» si înoata mai iute decît fuge. Pîntecele, «gîtul», partea îngusta din trup, e o vîsla minunata. E formata din inele, fiecare cu cîte o pereche de picioare scurte. Ultima pereche cu ultimul inel sînt latite ca o lopata. Racul loveste apa cu pîntecele îndoit; facînd un curent înainte, el e împins îndarat. Prin alt mecanism, e miscarea sepiei cînd vrea sa scape de dusmani.

Dupa picioarele de pe pîntece se poate lesne cunoaste partea barbateasca de cea femeiasca, cînd aceasta n-are oua. La barbat prima pereche de picioare de pe pîntece este mai lunga, mai albicioasa si cu un jgheab. La femeie sînt toate picioarele tot una.

Racul are si arme puternice pentru ca prada sa nu-i scape din gheare. Sînt foarfecele temute de gospodine, sfîrsite cu doua cangi. Zdravene, musculoase, ce a apucat cu ele nu mai scapa.

Împerecherea e cu cîntec. Mai întîi barbatii, întotdeauna mai numerosi, se bat ca cerbii. Furiosi, nu se cruta. La urma învinsul se alege cu cîte un picior rupt sau chiar cu o foarfeca ciuntita care creste la loc, dar încet.

Învingatorul se poarta cam brutal cu femeia, se vede cam necajit de lupta. Cînd leapada ouale, racoaica secreta si un suc care lipeste ouale de piciorusele mamei, pîna în primavara; din fiecare iese cîte un racusor micut, nici de 1 cm de lung. Puii nu se încumeta sa se avînture prin domnia apelor, caci prea sînt firavi si ochii dusmanilor pretutindeni îi pîndesc. De aceea stau fixati cu clestele de picioarele mamei pîna la prima napîrlire, dupa vreo 10 zile. Atunci abia îsi încearca destoinicia de a prinde animale mai mici, dar tot «în poalele mamei» se reped la cea dintîi primejdie, fie si închipuita. Numai dupa a doua napîrlire lucreaza pe cont propriu, împrastiindu-se care încotro, nu de alta dar si mama, redevenita fiara, poate sa greseasca ospatîndu-se cu unul din copiii ei.

Racul este urias pe lînga neamurile lui marunte din iaz. E drept ca abia se pot cunoaste ca fac parte din acelasi grup de animale. Cel mult au asemanator faptul ca orice crustaceu are doua perechi de antene si ca trupul e format din mai multe inele, niciodata la fel ca la miriapode; fiecare inel poarta pe fata-i ventrala cîte o pereche de apendice unele slujind ca picioare, altele din jurul gurii, ca organe de mestecat.

Neamurile racului traiesc mai ales în mari, cum sînt homarul, chetele marunte ce se întîlnesc si în Marea Neagra.

Tot în mari îsi duc viata racii fara coada (Bracluurele); cu carapace solida ceea ce le da înfatisarea unor mari paianjeni.

La Constanta se avînta unul dintre ei (Carcinn maenas) si pe blocurile de beton de la baza cheiului, atragînd atentia prin mersul de-a-coasta, iute, de îndata ce aude cel mai mic zgomot.