MAMIFERELE MARINE

Macar ca mamiferele au pentru hrana lor fata continentelor toate se vede ca nu le-au ajuns în lupta lor pentru trai.

Din timpurile cele mai vechi geologice, din tertiar, unele mamifere s-au adaptat la viata marina. Înfatisarea lor s-a schimbat într-atîta, încît chiar absolventii de liceu confunda delfinii cu pestii, cînd se întîmpla ca sa-i vada în largul marii de pe cheiul de la Constanta.

Adaptarile mamiferelor la viata de apa nu sînt la toate tot 13113x2315n una de desavîrsite. Balena si delfinul, bunaoara, îsi duc traiul numai în largul marii. Acolo manînca, acolo se odihnesc, acolo nasc. De tarm rar se apropie.

Focile, dimpotriva. Pot sa se avînture în larg, dar le place sa se soreasca pe tarm, unde se hîrjonesc, unde puii sug si se joaca. Înnegresc plajele cu gra-madirea trupurilor lor.

În Marea Neagra, mare mai mult închisa, se gasesc reprezentantii ambelor categorii de mamifere marine.

Dintre neamurile focii, una singura s-a ratacit prin Marea Neagra.

Este foca-patata (Monachus albiventer). Traieste în cîrduri mai numeroase prin Oceanul Atlantic, pe lînga insulele Madera si Canare; din Marea Mediterana s-a avînturat si în Marea Neagra[2].

Rar se vad, caci se tin ascunse, unde gasesc liniste. Sînt ca niste sihastre; numarul lor se tot împutineaza, deoarece pescarii nu o crutau, macar ca nu au ce face cu carnea ei.

Dr. Antipa citeaza ca o asemenea foca s-a prins, în 1877, în cîrligele pentru morun de la Sf. Gheorghe, în 1913 s-a prins alta în cîrmacele dintre Sf. Gheorghe si Portita Razelmului. Pescarii le închid drumul prin plase si le prind uneori aruncîndu-le un lat de gît. Chiar granicerii cînd le zareau, le luau la tinta. Astazi sînt ocrotite prin lege, caci fac parte din rezervatiile naturii.

E una din focile mari, avînd si 2,5 m lungime. Trupul grasun e acoperit cu par scurt, pe pîntece albicios. Macar ca traieste în Mediterana, deci în Marea tarilor calde din cauza ca se tine ascunsa, retrasa în locurile putin umblate, obiceiurile ei sînt aproape necunoscute.

Se mînie usor si atacata e rea. Foca prinsa la Gura Zatonului, cînd au scos-o pescarii din cîrlige, a rupt cu dintii ascutiti si zdraveni marginea lotcii si a ranit un pescar.

Altfel, luata cu binisorul, crescuta de mica, se domesticeste lesne si era odata expusa în Anglia, la menajeriile de iarmaroace, drept «pestele vorbitor».

Delfinii,[3] din a doua categorie, sînt mai numerosi. Traind în larg au fost lasati în pace pîna-n anii din urma, cînd încep sa fie pescuiti pentru grasimea lor.

Fac placerea calatorilor, în drumul de la Constanta la Constantinopol.[4] În grupe de 4 - 5 indivizi, dau mereu tîrcoale vaporului, jucîndu-se ca niste copii, asteptînd ca sa le cada ceva hrana mai deosebita decît [cea] pe care o au ei în apa. Acum se afunda, acum se dau pe o coasta, acum sar deasupra apei si deodata, parca s-ar mînia, se fac nevazuti în larg.

Au si o înfatisare dragalasa, cu ochii mici, vioi, cu trupul mladios si grasun, acoperit cu o piele negrie. Sînt hrapareti, dar nu lacomi.

Au de altfel de unde sa se sature. Le da mîna sa-si duca viata numai în sarituri de veselie, pentru ca nu le lipseste nimic. Cine poale sa-i atace, cînd ei sînt împaratii Marii Negre? Cel mult cîte un peste cu botul ca o spada poate sa le sparga burta[5]. Încolo, îsi duc viata fara griji; de aceea, dupa spusa marinarilor, traiesc si o suta de ani. Mai ales în Marea Neagra nimeni nu-i vîna înainte, macar ca de pe vremea Romanilor ficatul de delfin tinea locul chininei împotriva frigurilor. Nu-i prea vîneaza oamenii, poate si dintr-un punct de vedere sentimental, desi sentimentele nu prea joaca mare rol cînd e vorba de cîstig. La toate popoarele, delfinul se bucura de o mare dragoste. Dintre vietuitoarele marilor este cel mai des cîntat de poeti, poate si în amintirea legendei ca poetul lesbian Ario (veacul 7 î.e.n.) a scapat de la înec pe spinarea unui delfin, ademenit de cîntecul poetului.

În Marea noastra traiesc trei soiuri de delfini, deosebiti prin înfatisare.

a) Marsuinii (Phocaena phocaena)[6], obisnuiti în Marea Mediterana, au trecut si în Marea Neagra; intra mai ales în urma scrumbiilor si a sardelelor, cînd acestea calatoresc catre nord, spre Crimeea. În drumul lor se abat uneori si prin apropiere de Constanta. Sînt de o lacomie fara pereche.

b) Mai rar se zareste Tursiops truncatus, lung si de 5 metri, ca un enorm chiscar, cu botul scurt si fruntea bombata. Înoata ca o zvîrluga.

c) Cel mai obisnuit în apele noastre este delfinul-comun (Delphinus deîphis), dupa care s-a luat si marca Dobrogei. Se recunoaste prin botul lung, ascutit, cu multi dinti ascutiti, conici, mai toti la fel, care se îmbuca unii în altii ca dintii de la doua roti dintate. Fruntea tesita, da animalului o înfatisare mult asemanatoare unui peste, mai ales ca are si o înotatoare pe spate ca si la coada. Membrele de dinainte au forma de lopeti. Cele dindarat au disparut.

Fig. 39. Delfini de Marea Neagra