MIRIAPODELE

Sub acest nume se înteleg animale marunte, cu trupul din multe inele chitinoase si pe fiecare, dedesubt, se afla una ori doua perechi de picioare. N-au 1 000 de picioare, cum s-ar deduce dupa nume. Pe cap poarta doua antene subtiri, ca si ale insectelor. Avînd trupul lungaret, tîrîndu-se în mers, poporul nu le-a deosebit de viermi si de aceea tot sub numele de «viermi» le cu 232m1223c noaste.

Sînt artropode stravechi, printre cele dintîi aparute pe fata pamîntului. Cînd pe uscaturi se asternea umbra deasa a copacilor fara flori, cînd nici urma de pasare ori de mamifer nu se afla, miriapodele, în tovarasia scorpionilor si a unora dintre insecte, erau singurele animale cu carapaca de chitina, care foiau printre frunzele cazute.

Pîna astazi au pastrat obiceiul de a se ascunde la întunerec, în umbra frunzelor moarte sau pe sub pietre, fugind în alte ascunzisuri de îndata ce le scormoneste cineva din culcusul lor cald si umed.

Cele mai cunoscute miriapode de la noi sînt urmatoarele, apartinînd la doua grupe diferite[1]:

A. Diplopodele sînt miriapode cu trupul obisnuit rotund, cu antene scurte, cu picioare marunte si numeroase, obisnuit cîte 2 pe un inel.

Destul de des se gaseste scolopendra (Polydesmus complanahis)_t lunga cam de doua degete (24 mm), cu trupul latit si colorat cafeniu-deschis, batînd în rosietic.

Primavara, cînd padurea nu e înca înfrunzita si clopoteii vestesc vremea calda, printre cele dintîi fiinte întîlnite sub frunzarul uscat de pe jos este si acest animal, care fuge de îndata ce-l izbeste lumina. Alteori se întîlnesc mai multe, prin scorburile de salcii batrîne.

Cînd e sa-si puie ouale, îsi face un cuib de lut lipit bine pe o piatra ori o bucata de lemn cu tarina pe ea. Se face covrig si se învîrteste-n loc pîna ce în jurul ei se ridica un val de tarina. Cu saliva ce o da din gura, tarina e întarita. În mijlocul valului pune oule, marunte, asezate colac. Dupa aceea înalta gardul de tarîna pîna ce-l îmbina ca un clopot, în vîrful caruia lasa o gaura pe unde intra aerul.

Unul dintre cele mai obisnuite pe la noi este sarpele-orb (Ommatoiulus sabulosus), lung si de 4 cm, cu trupul ca de metal, stralucitor, negriu, un mic valatuc luciu cu picioare maruntele, dese, cîte doua pe fiecare din inelele numeroase ale trupului.

Sta printre frunze, pe jos, dar se urca si pe copaci. Cum îl atingi, cade la pamînt, se face colac, întorcîndu-si spre dusman dosul luciu al inelelor chitinoase. Se hraneste cu frunze putrede, cu ciuperci.

Fig. 378. Polidesmus (d. A. P. Bâznosanu)

Fig. 379. sarpele-orb (B.-I.).

Fig. 380. Glomeris marginala (B.-I.)

Mai scurt, mai lat, semanînd mai mult cu o molie-de-casa este Glomeris marginala; traieste pe sub pietricele si printre frunzele moarte mai ales în padurile de fag. Nici nu-i zaresti piciorusele, caci sînt ascunse sub marginea latita a chitinei de pe spate. Cînd merge, nu i se vede decît capusorul negru cu doua antene scurte. Paseste banuitor si cu prevedere. Cum i se nazare ceva îndoielnic, repede se face ghem, ca ariciul, de nu-i mai vezi nici capul, nici picioarele. E ca un hot de pamînt. Sta asa pîna ce crede ca a trecut primejdia si numai cu toata prudenta începe sa se întinda, continuîndu-si drumul.

Neamurile lui, de prin tarile calde, unele lungi si de un lat de mîna, scot un tîrîit prelung, tînguitor, ce rasuna în linistea noptii ca un glas de pasare.

Toate aceste soiuri de miriapode traiesc mai mult din putreziciuni de plante. Nu sînt periculoase.

B. Chilopodele cuprind animale cu trupul turtit, mai latut, cu antene lungi si cîte o pareche de picioare lungi pe fiecare inel. Urechelnita (Lithobius forficatus) se repede si la insecte ori omizi. De aceea fuge iute. Nu rar se întîlneste pe sub coaja arborilor batrîni ori ascunsa sub o surcica din gradina. E castanie la coloare, cu capul mare si antenele lungi. Inelele mai moi sînt latute, asa încît picioarele sînt mai rare, iar ultima pareche mai lunga este data îndarat.

Printre neamurile ei, e un hraparet în lumea fiintelor marunte. Are toate însusirile animalelor de prada, din orice categorie ar fi. Este iute la mers si miscari, are simturile agere. Pipaie cu antenele lungi si vede vreo 40 de ochi de fiecare parte a capului[2].

Se repede la prada, o apuca cu niste cangi ascutite, ca niste gheare, din vîrful carora se scurge o otrava ce paralizeaza repede victima[3]. Cu falcile chitinoase, zdravene, taie trupul omidei.

Fig. 381. Urechelnita (d. refacut de M.S.).

Fig. 382. Necrophloephagus.

Sînt animale de noapte sau de amurg, peste zi tinîndu-se ascunse. În cele dintîi zile de primavara, femeia tîrîie dupa dînsa, la capatul trupului, un ou alb ca un sacusor, care cade la cele din urma, iar din el iese puisorul ce seamana cu parintii, dar are numai 7 perechi de picioare[4].

Cel mai lung miriapod[5] de la noi este NecropMoeophagus longicornis, ai zice ca-i o sfoara ce se misca serpuind pe pamînt. Trupul e lung, subtire, ca un viermisor cu antene lungi. Inelele sînt numeroase si pe fiecare dintre ele se afla cîte o pareche de picioruse scurte, mai negricioase fata de trupul alburiu. E dusmanul rimelor. Se încolaceste ca un sarpe pe trupul lor si cu toate zvîrcolirile viermelui, nu se lasa pîna ce nu-l paralizeaza cu sucul otravitor.

În totul luate, miriapodele sînt animale în stingere, urmasii slabiti ai unei spite vechi[6].