NEAMURILE STRIGII (SPHINGIDELOR)
Sînt fluturi cu trupul lungit si obisnuit ascutit la capatul dindarat, cu antenele scurte, subtirele catre vîrf. Ariptele de dinainte sînt mai lungi si înguste, a doua pereche mai scurte. Cînd se asaza pe flori, le tin obisnuit orizontale, spre deosebire de cei de zi. Au o trompa lunga, cu care uneori sug nectarul din zbor. Zboara, de regula, numai în amurg.
Cel mai cunoscut fluture din aceasta categorie, fiind si unul din cei mai mari de la noi, este striga (Acheronia airopos); cu aripele întinse masoara si 15 cm. E cunoscut de toata lumea, caci pe dosul pieptului paros are niste pete care seamana cu un cap de mort. În credinta poporului nostru e socotit ca trimisul mortii si se feresc oamenii de el ca de foc.
Aripele de dinainte, matasoase, sînt castanii si cu tot soiul de puncte, galbene, negre, pe cînd aripele de dindarat, galben-roscate, au doua dungi negre. Haina-i, e drept, e asemenea amurgului înaintat.
I s-a dat numele de striga, dupa unii pentru ca ies din strigoi, care umbla seara. Mai sigur e pentru ca atunci cînd îl apuci în mîna scoate un zgomot ascutit, ca si glasul unui soarece. Pe aiurea se mai numeste si buha-ciumii, pentru ca zboara pe înserate, ca si buha.
Fig. 349. Striga (d. refacut de M.s.).
Ziua e lenes; cu aripele plecate în jos, acoperindu-si pîntecul gros, paros, cu dungi negre si portocalii, sta nemiscat, lipit de pietre ori chiar pe un copac; De cum se însereaza însa zboara în linie dreapta, dar nici nu-l auzi. Prea adesea, cînd e lumina-n casa si fereastra deschisa, da buzna drept în parete cînd poate fi lesne prins. Nu se hraneste cu sucuri de flori, ci mai ales cu acele din ranile copacilor. Îi place însa din cale afara de mult mierea de albine si nu rar se vîra pe urdinis în stup, de se face doldora de miere. Adesea însa acolo îsi afla mormîntul, caci albinele tabarasc pe el. Macar ca are trupul învelit cu o coaja groasa de chitina, albinele îl împung prin partile cu piele subtire si-l omoara. Neputînd sa care afara un asemenea urias, îl învelesc cu ceara si se pastreaza asa, ca o mumie, fara sa putrezeasca.
Fluture mare este si Porumbacul (Hyles euphorbiae) mai frumos decît striga. Aripele lui de dinainte mai ascutite la vîrf sînt galbene si cu dungi cafenii, pe cînd cele de dindarat au toate colorile pe ele. Linistit, aproape nu-l vezi; îsi alege o coaja de copac batrîn sau o piatra cu licheni pe ea. Aripele de dinainte, mari, le tine asa ca acopera cu ele si pe cele de dindarat, mai vioi colorate. Spatele neacoperit de aripi, are o coloare închisa, maslinie. Sta nebagat în seama toata ziua. Cum se însereaza, zboara ca o sageata. Se duce la o floare, dar nu se pune pe ea, caci are trompa lunga, dreapta, pe care o vîra în corola, din zbor[1], ori tinîndu-se ca vînturelul, fîlfîind repede din aripi.
Frumoasa e si larva. Nici nu-i pasa ca e îmbracata într-o haina deschisa, verzuie, lucitoare, împiestritata fel si chipuri.
Nu manînca decît frunze proaspete de laptele-cîinelui. În vederea tuturor pasarilor, care nu se ating de ea sa moara de foame. Nu doar ca se sperie de fapt (asa zice poporul larvei), desi acesta tine capul amenintator în sus, iar la coada are un corn.
Nu-l ciupesc, pentru ca are un miros asa de urît, încît nu stie pasarea cum sa-si curete ciocul mai repede.
Dupa ce a ajuns cam cît degetul cel mic de lunga, larva se moleseste, se scoboara, îsi cauta un loc în pamînt, se învaleste într-o pînza de matase si se schimba în nimfa, din care iese apoi fluturele.
Fig. 350. Hyles euphorbiae si larva.
Mai toate neamurile acestor fluturi au particularitatea de a nu se prea putea lesne deosebi de locul unde stau ziua. E un caz interesant de mimetism[2]. Au coloarea cam ca a suportului pe care stau si adesea treci pe lînga sfinxul-de-pin fara sa-l poti dintr-o data vedea, ci seamana mai mult cu un solz cafeniu din coaja.
Fig. 351. Fluturele-de-seara-cu-ochi-de-paun (d. refacut de M.s.).
Interesant este în aceasta privinta un frumos fluture caruia i se poate spune fluture-de-seara-cu-ochi-de-paun (Smerinthus ocellalus), caci are pe aripioarele de dindarat purpurii, doua pete închise, care seamana cu niste ochi încruntati, mai ales ca o dunga neagra, groasa, de deasupra lor, pare o sprînceana stufoasa. Aripele de dindarat, dimpotriva, seamana cu o frunza îngalbenita, scorojita, galbena cenusie si cu ape neregulate. Fluturele sta ziua spînzurat pe salcii, plopi, de crezi ca e un smoc de frunze uscate. Aripele de dinainte le tine asa încît acopera pe cele de dinapoi. Cum aude însa un zgomot si crede ca e un pericol, printr-o miscare brusca se îngheboseaza si face sa rasara cei doi ochi încruntati de pe aripioarele dindarat. S-au facut experiente din care reiese ca pasarile se sperie asa de tare de aceasta neasteptata schimbare, încît fug cît pot mai repede. Fluturele atîta dorea.
În afara de asemanarea cu suportul pe care stau, multi fluturi, mai ales cei de prin tarile calde, întrebuinteaza alta siretenie. Pe ce cale, nu s-a putut înca destainui de catre învatati[3]. Un fluture, care nu are nici o arma de aparare, se îmbraea în haina altuia care da din el un suc atît de puturos, încît pasarea nici nu vrea sa auda de un dejun din ele. În zboru-i iute dupa hrana, pasarea însa se înseala într-atîta încît nu-si înfige pliscul nici în trupul celuilalt fluture, bun de mîncat, dar care seamana leit cu cel puturos . Asemenea siretenii se pot prinde si prin Europa. Exista un fluture (Ae«eria apiformis), care traieste pe lînga plopi. Trupul lui e ca al unei viespi, cu capul galben, cu pieptul brun, iar pe pîntece are cercuri de culoarea lamîii. Ai zice ca e un viespoi mai ales ca si mijlocul e mai subtiat, iar aripele sînt si ele transparente, stralucitoare si nicidecum împodobite cu tot soiul de brîie. Ziua sta pe scoarta copacului, dar adesea se încumeta sa zboare si prin bataia soarelui. Are grija însa sa bîzîie, tot ca o viespe. Asemanarea e asa de mare, încît un naturalist german a zis ca dintre 10 germani, care sa stie cît sînt de deprinsi cu observarea, noua nu s-ar încumeta sa atinga acest fluture, chiar cînd sta linistit pe coaja de plop, deoarece cred ca au înainte o viespe cu ac otravit.
Fig. 353. Rachitarul (D., refacut de M.s.).
Fig. 352. Aegeria apiformis (d. refacut de M.s.).
Larva acestui fluture îsi duce viata în trunchiurile de plop, de rachita si sînt, din aceasta pricina, foarte stricatoare. Îsi sapa un canal lung de vreo 2 cm, spre inima copacului, apoi în al doilea fin se îndreapta spre coaja, pentru ca schimbîndu-se în nimfa, sa fie mai la fata si fluturele sa poata lesne iesi la lumina zilei.
Nu e singura de altfel în launtrul copacului. Sînt o multime de fluturi ale caror larve se hranesc cu lemn. Curînd trunchiul cel mai sanatos cu canale, la cele din urma îl face sa se naruie usor, cînd o furtuna mai naprasnica îl zgîltie dintr-odata. Cel mai des întîlnit la noi este rachitarul (Cossus cossus), un fluture care zboara numai noaptea. Toata ziua sta lipit de coaja salciilor si are iarasi o îmbracaminte asa facuta, numai pistrui si linii cafenii, cenusii, negre, încît ai jura ca e un solz desprins din scoarta copacului. Pe cît fluturele e de linistit si lenevos, pe atîta e de harnic sfredelusul, larva lui. Cum a iesit din ou, se pune pe ros, cu falcile ca niste ferastraiase. Întîi roade sub coaja, apoi se întinde în lungul trunchiului. Lemnul nefiind o hrana tocmai satioasa, larva traieste vreo 2 ani în inima copacului, schimbîndu-si îmbracamintea de cîteva ori. Ajunge mare, cît un deget. La început trandafirie, devine urîcioasa, grasa, cu pete mari pe spinare si da din ea un suc asa de mirositor de acid salicilic încît de pe departe poti sti care rachita e atacata. Dupa doi ani, omida se schimba în nimfa; din rumegatura de lemn, încleiata, îsi face un învalis ca un sicriu. Cu larva acestui fluture s-au facut experiente interesante ca sa se vada daca pot sa ierneze pe gerurile mari. S-a constatat ca omizile înghetate bocna, încît lovite se sfarma ca sticla, daca sînt puse în o odaie încalzita tot încetisor, îsi vin în fire si se misca. Dar daca dimpotriva se pun în luna lui Martie, deci cînd a început în trupul lui semnele vietii active, într-un aer rece de 0°C omizile pier.
Cît stau iarna la adapost, traiesc într-un soi de amortire. Nu-s moarte, dar nici vii de tot. Respira, dar rar si slab; circulatia e înceata de tot; hrana este luata din rezervele de peste vara, dar tot pe sponci. E ca o masina care sta în statie, cu aburii sub presiune si cu focul gata sa arda mai intens. De aceea gerul nu are ce opri mai mult. Cînd însa încep schimburile de hrana mai vii, atunci orice împiedicare aduce moartea.
|
