ORDINUL AFIDELOR, CICADELOR (HOMOPTERELOR)

ORDINUL AFIDELOR, CICADELOR (HOMOPTERELOR)[1]

Ambele perechi de aripi, daca nu sīnt īnchircite, sīnt la fel, subtiri sau pergamentoase.

Un neam de insecte raspīndit mai cu seama īn regiunile calde din jurul Mediteranei si mai spre Sud; sīnt adevarati cīntareti dintre insecte.

Greierul-de-cīmp ca si cel de casa fata de acesti greierusi sīnt cobzarii fata de violonisti. Cīntecul lor nu provine din frecarea aripelor ori a picioarelor, ca la cosa& 11211m123l #351;i ori greieri, ci au un aparat anumit, un soi de toba cu o pielita pusa īn vibrare prin contractarea muschilor, sunetele īntarindu-se printr-o camera de rezonanta. De aceea cīntecul lor e mai strident melodios, nu e un scīrtiit ca la greieri[2].

Pe la noi nu traiesc decīt prea putini. Unul din cei mai obisnuiti este greierusul-viilor (Cicadelta montana) micut, lung, cu aripi cu tot nici de 3 cm.

E aproape cenusiu si de aceea cu greu se poate vedea pe frunze si mai cu greu se poate prinde viu.

"Cīnd acesti greierusi se gasesc mai multi la un loc, sunetele scoase de barbati se contopesc īntr-atīta, īncīt pare ca aerul e strabatut de o singura nota. Fiecare cīntaret din cei multi scoate unul si aceiasi, ton, de aceeasi tarie si anume īl scoate repede de 10-12 ori dupa care se opreste, spre a cīnta din nou" (Hueber īn Brehm).

E lautarul viilor la noi. Cīnd prinde a cīnta mai cu foc, pe la Schimbarea-la-fata[3], īnseamna ca se lumineaza, adica īncep a se coace strugurii (Marian).

Mai rar se īntīlneste pe la noi cicoarea (Cicada orni) cu trupul galben-castaniu, cu pete galbene si cu peri albiciosi ca de pīsla. Cīnta, ca si neamurile lui mai departate, cīnd e toiul caldurii, īn mijlocul zilei de vara. E singura īntrerupere a linistii, cīnd pasarile se odihnesc la umbra, iar greierii sīnt trasi īn racoreala locuintei lor.

Īn tinuturile mediterane, cicadele (neamurile cicoarei) sīnt numeroase, iar cīntecul lor vestit. Se tineau īn colivii ca pasarile.

Rudele lor necīntatoare sīnt multe si rele, caci aduc adesea devastari īn «culturile de plante, cum sīnt culturile de trestie de zahar din Africa sau orezariile din Japonia. Īn aceasta tara aduc uneori ani de foamete ca si lacustele. Dintre aceste insecte, putine traiesc la noi. Drept curiozitate se poate pomeni aicea cosasul-tuguiat (Pseudophana ewopeaea), ce traieste prin ierburi si abia-l poti distinge din cauza coloarei verzi a trupului. Īl recunosti īnsa lesne prin capul tuguiat, ca un cucui conic. Raspīndit e si Cixius nervosus, mai mult cafeniu, cu dungi galbene pe la cap, iar aripele, ca si la precedenta, sīnt stravezii, cu nervuri si cu pete cafenii pe ele. Are ochi mari, holbati, de o parte si alta a fruntii ca retezata.

Fig. 312. Cicoarea.

Fig. 313. Cosasul-tuguiat (d.E. Saulea, refacut de M.s.).

Fig. 314. Cixius nervosus (R., refacut de M.s.).

Mai curioasa este insecta Ptyelus spumarius, ce da margica ori stupitul-cucului.

Nu rar se baga de seama prin poieni, un botisor de spuma la īmbinarea frunzelor pe trunchiul anumitor buruieni, cum e somnoroasa.

Īnlauntrul spumei gasesti ascunsa larva; dupa ce aceasta a iesit insecta, ramīne īnvelisul īntarit al larvei, o margica «buna de dragoste» si cautata de flacai si fete.

Spuma s-a format printr-o adevarata reactie chimica.

«Partea principala a spumei, o substanta apoasa si limpede, provine din excrementele lichide ale larvei, care cuprind anumiti fermenti. Lichidul acesta curge īn lungul larvei, care sta cu capul īn jos; īn acest chip vine īn contact cu ceara secretata de corp īntre al 7 si 8-lea inel abdominal. Se īntīmpla astfel o saponificare a cerii. Asa se naste spuma, asemenea celei de sapun, umflata de aerul dat afara prin respiratie».

Fig. 315.

Fig. 316. Insecta care da stupitul-cucului.

De altfel multe larve de ale Cicadelor dau din ele picaturi lichide. Asa se lamureste ploaia din senin relatata de multi calatori prin tinuturile tropicale. Cerul e limpede: soarele straluceste. Calatorii se pun la umbra unui copac si dintr-o data simt picaturi, care cad din ce īn ce mai dese, rapaind pe frunze. Provin din soiurile de cicade marunte ce sug hrana din copac.

Ceea ce sīnt cicadele pentru tinuturile calde, la noi sīnt paduchii numiti si purecii-de-plante, carora poporul le mai spune si musita[4]. Sīnt īnruditi īnsa si prin constitutie, avīnd trupul la fel alcatuit si mai ales gura. Sīnt īnruditi īnsa si prin unele obiceiuri, cum e acela de a trai gramada, de a da din ei sucuri folosite de furnica bunaoara.

Nu e copac care sa scape de pacostea lor, spaima gradinilor, mai ales pentru cei care cultiva trandafiri. Paduchii-de-frunze īnsa se asaza de cum da primavara si pe fragedele rasaduri, asa īncīt devin uneori ca o adevarata plaga pentru cultivatori[5].

Stau īn colonii dese, tīnar cu batrīn, forme īnaripate cu altele fara aripi. Toate au trupul grasun, greoi cu picioare subtiri. De aceea pare ca le e lene sa se miste din loc si stau unde s-au lasat, aproape toata vremea cu trompa vīrīta īn tesutul fraged al plantei, pompīnd īntr-una din sucul hranitor al gazdei. Asa se lamureste ca se īngramadesc mai ales īn partile tinere ale plantei, pe bobocii de trandafir, la subsuoara frunzelor unde sīnt mugurii sau pe dosul frunzelor, bucataria plantei. Stau toata vremea si sug; aceasta le e singura lor munca.

De unde ies atīta noian de gīnjulii, īncīt acopera uneori plante īntregi cu maruntimea fapturilor lor?

La ele se īntīmpla minunea nasterii puilor din insecta nefecundata. Dintr-un ou marunt, ascuns īn crapatura cojii de cu toamna, iese un paduche nearipat. E mama tuturor celorlalte fiinte īngramadite īn jurul ei. Ea naste pui, fara īmperechere. Fenomenul e cunoscut sub numele de partenogeneza si e unul din cele mai grele taine de lamurit[6]. Puii cresc si pot da la rīndul lor, pe aceeasi cale, alti pui. Cea mai mare parte sīnt neīnaripati si stau līnga mamele lor. Unii capata aripi, prin mijlocul verii, si pot zbura, ducīnd semintie pe alte plante, unde si cele aripate dau pui tot pe cale partenogenetica.

Se apropie īnsa toamna. Frigul ameninta neamul cu pieirea, caci trupul e plapīnd. Atunci se īntīmpla īmperecherea īntre femei nearipate si barbati aripati. Astfel, femeia poate da oua fecundate, pe care le ascunde prin crapaturile de scoarte, la adapost, asemenea oua marunte fiind de o rezistenta fara seaman fata de frig. Ouale ierneaza, iar cīnd soarele da de veste ca primavara din nou a sosit, din ou iese iarasi o insecta nefecundata care da pui; povestea se repeta an de an[7].

Asa e la paduchele-de-trandafir (Macrosiphum rosae); asa e la cele mai multe dintre neamurile lui.

Īsi īnchipuie oricine acum de ce sīnt atīt de multi paduchi pe plante. Un specialist american, Buckton, s-a pus sa faca socoteala cīti pui ar iesi la sfīrsitul verii, dino singura mama, daca fiecare pui la rīndul lui ar da alti pui. Rezultatul este de neīnchipuit. El e reprezentat prin un numar cu 30 zerouri:

Se lasa īn roiuri mari, ca mici fulgi plutitori, ca o pleava marunta aruncata-n aer, intrīnd īn nari, īn ochi, īn parul trecatorilor, cum a observat C. Motas īn toamna anului 1935, īn Iasi.

Fig. 317. Paduehe-de-trandafir. Femeia nearipata; Barbatul īnaripat.

Noroc ca natura se īngrijeste singura de politia ei. Mai īntīi fiecare generatie e tot mai slabita. Cea dintīi mama scoate 77 pui, cea din a noua generatie abia 12. Pe līnga aceasta sunt dusmanii numerosi pe care īi au paduchii-de-plante si contra carora n-au nici o arma de aparare, decīt cele 2 cornite de pe partea de sus a pīntecelui, aproape de coada, si din care, la primejdie scot 2 picaturi de lichid cleios, care īncleie picioarele si gura dusmanului.

Un fapt comun cu cicadele din tinuturile tropicale, este acela ca paduchii-de-frunze dau din ei excrementele lichide, cu gust dulceag, zaharos[8]. Nu e rar ca īn jurul piersicilor plini cu paduchi-de-plante sa roiasca musculite marunte, de crezi ca zboara īnsisi paduchii īngramaditi pe frunze. Acestea vin la īmproscarile lichidului dulce, cu care sīnt unse frunzele piersicului. Paduchele-de-frunze īsi ridica vīrful pīntecului īn sus si īmproasca, cum ar stupi cineva printre dinti, sucul la distanta mare, pentru ca sa nu murdareasca locul- coloniei. Gospodinele furnici cunosc acest obicei al paduchilor-de-plante. Chibzuitele insecte, cu inteligenta atīt de minunata, tarcuiesc īntr-un gard de lut anumiti paduchi, spre a le sluji numai lor drept vaci de muls, cīnd au nevoie.

Paduchii-de-plante sīnt numerosi si cu obiceiurile foarte variate. Īn genere sīnt stricatori. Unii produc gogosi pe frunzele de ulm, pe plopi.

Purecele-ros sau 1īnos (Schizoneura lanigera) e unul din cei mai rai dusmani ai pomilor, īn special ai merilor. Se recunosc nu numai ca dau din ei picaturi rosii ca sīngele, dar mai ales ca pe spatele fiecarui paduche e o scama de ceara, asa īncīt unde stau gramada pare un smoc de vata lipit pe coaja crengutelor de mar.

La aceasta grupa apartine si vestita filoxera, ce ataca radacina vitei, sugīnd seva si slabind planta care la urma urmei piere. Asa au disparut vitele indigene de la noi, plantīndu-se viile cu vita americana, mai rezistenta, altoita cu vite diferite de ale noastre. De la 1884, cīnd filoxera a īnceput a ataca viile, a facut devastari grele īn tara.

Interesante sīnt insectele din aceasta grupa, din care se scotea odata si pe la noi o vopsea folosita de gospodine pentru boitul līnei.

Fig. 319. Filoxera: a = forme īnaripate; b = ouate; c-d = forma nearipata (d. refacut de M.s.).

Fig. 320. Fesusorul: stīnga = femeie; dreapta = barbat, (d. refacut de M.s.).

Asa este insecta fesusorul (Margarodes polonicus). Femeia este nearipata, scurta si groasa, cu 2 antene mici si picioruse ce abia se vad. E de coloare rosietica si umbla īncet pe frunzele plantelor, iar la vīrful cozii are un smoc de perisori lungi. Larvele stau īn pamīnt, sugīnd hrana din radacini si se īnvelesc īntr-o capsula ca de ceara.

«Mai de mult, pe cīnd Romāncele īsi pregateau singure vestmintele si-si colorau linetele, le adunau cīt puteau de multe, le uscau si apoi sfaramīndu-le marunt le muiau īn apa calduta. Īn aceasta apa puneau bumbacul sau līna īngalbenita, care se īnrosea. Daca voiau sa capete o boia mai deschisa, turnau īn apa si putin bors salciu, adica nu de tot acru» (Marian).

Aproape tot asa cum a fost filoxera pentru vita de vie, ameninta acum pomii nostri fructiferi un paduche de plante numit de San-Jose (Quadraspidioius perniciosus), invadat din America īn apusul Europei, iar de acolo trecut si la noi mai putin prin fructe, mai mult prin puietii de arbori fructiferi adusi din pepinierele straine. Au ajuns acum de au invadat aproape Romānia īntreaga pīna-n jurul Bucurestilor si pīna īn nordul Moldovei. Paduchele este fixat de ramura prin rostrul sau si aparat de un scut ca un solz, de nici nu se poate vedea decīt cu multa bagare īn seama, cu lupa. Noroc ca sīnt mai multi la un loc, pe crengute.  Pe fructe se gasesc mai ales la capetele marului, unde sīnt frunzulitele din restul florii. Scutul femeii e mai mare (2 mm), circular, cenusiu si cu un gurgiu la mijloc, negricios si luciu, īnconjurat de un sant, semn dupa care se deosebeste de ceilalti paduchi, numerosi, care ataca pomii fructiferi.

Fig 321

Fig. 322. Raspīndirea paduchelui-de-San Jose īn Romānia (d. Tr. Savulescu).

Fig. 323. Paduehele-de-mar (d. Gh. Fintescu, refacut deM.s.)

Asa e paduchele-de-mar (Diaspidictus ostreaeformis), acoperit cu o carapaca lungareata de culoarea scoartei marului si de forma unei midii. Femeia, fara picioare, sta sub aceasta carapaca, īsi īnfige rostrul ia crenguta, suge seva si n-are alta grija decīt sa se oua. E paduchele care distruge si ulmii. Paduchele-parului (Epidiaspis leperii) are scutul mai asemanator cu al paduchelui de St. Jose, cu foliculul mai rotund. si cīti alti periculosi paduchi de plante nu se gasesc cu care omul are a lupta.