ORDINUL AFIDELOR, CICADELOR (HOMOPTERELOR)

ORDINUL AFIDELOR, CICADELOR (HOMOPTERELOR)[1]

Ambele perechi de aripi, daca nu sînt închircite, sînt la fel, subtiri sau pergamentoase.

Un neam de insecte raspîndit mai cu seama în regiunile calde din jurul Mediteranei si mai spre Sud; sînt adevarati cîntareti dintre insecte.

Greierul-de-cîmp ca si cel de casa fata de acesti greierusi sînt cobzarii fata de violonisti. Cîntecul lor nu provine din frecarea aripelor ori a picioarelor, ca la cosa& 11211m123l #351;i ori greieri, ci au un aparat anumit, un soi de toba cu o pielita pusa în vibrare prin contractarea muschilor, sunetele întarindu-se printr-o camera de rezonanta. De aceea cîntecul lor e mai strident melodios, nu e un scîrtiit ca la greieri[2].

Pe la noi nu traiesc decît prea putini. Unul din cei mai obisnuiti este greierusul-viilor (Cicadelta montana) micut, lung, cu aripi cu tot nici de 3 cm.

E aproape cenusiu si de aceea cu greu se poate vedea pe frunze si mai cu greu se poate prinde viu.

"Cînd acesti greierusi se gasesc mai multi la un loc, sunetele scoase de barbati se contopesc într-atîta, încît pare ca aerul e strabatut de o singura nota. Fiecare cîntaret din cei multi scoate unul si aceiasi, ton, de aceeasi tarie si anume îl scoate repede de 10-12 ori dupa care se opreste, spre a cînta din nou" (Hueber în Brehm).

E lautarul viilor la noi. Cînd prinde a cînta mai cu foc, pe la Schimbarea-la-fata[3], înseamna ca se lumineaza, adica încep a se coace strugurii (Marian).

Mai rar se întîlneste pe la noi cicoarea (Cicada orni) cu trupul galben-castaniu, cu pete galbene si cu peri albiciosi ca de pîsla. Cînta, ca si neamurile lui mai departate, cînd e toiul caldurii, în mijlocul zilei de vara. E singura întrerupere a linistii, cînd pasarile se odihnesc la umbra, iar greierii sînt trasi în racoreala locuintei lor.

În tinuturile mediterane, cicadele (neamurile cicoarei) sînt numeroase, iar cîntecul lor vestit. Se tineau în colivii ca pasarile.

Rudele lor necîntatoare sînt multe si rele, caci aduc adesea devastari în «culturile de plante, cum sînt culturile de trestie de zahar din Africa sau orezariile din Japonia. În aceasta tara aduc uneori ani de foamete ca si lacustele. Dintre aceste insecte, putine traiesc la noi. Drept curiozitate se poate pomeni aicea cosasul-tuguiat (Pseudophana ewopeaea), ce traieste prin ierburi si abia-l poti distinge din cauza coloarei verzi a trupului. Îl recunosti însa lesne prin capul tuguiat, ca un cucui conic. Raspîndit e si Cixius nervosus, mai mult cafeniu, cu dungi galbene pe la cap, iar aripele, ca si la precedenta, sînt stravezii, cu nervuri si cu pete cafenii pe ele. Are ochi mari, holbati, de o parte si alta a fruntii ca retezata.

Fig. 312. Cicoarea.

Fig. 313. Cosasul-tuguiat (d.E. Saulea, refacut de M.s.).

Fig. 314. Cixius nervosus (R., refacut de M.s.).

Mai curioasa este insecta Ptyelus spumarius, ce da margica ori stupitul-cucului.

Nu rar se baga de seama prin poieni, un botisor de spuma la îmbinarea frunzelor pe trunchiul anumitor buruieni, cum e somnoroasa.

Înlauntrul spumei gasesti ascunsa larva; dupa ce aceasta a iesit insecta, ramîne învelisul întarit al larvei, o margica «buna de dragoste» si cautata de flacai si fete.

Spuma s-a format printr-o adevarata reactie chimica.

«Partea principala a spumei, o substanta apoasa si limpede, provine din excrementele lichide ale larvei, care cuprind anumiti fermenti. Lichidul acesta curge în lungul larvei, care sta cu capul în jos; în acest chip vine în contact cu ceara secretata de corp între al 7 si 8-lea inel abdominal. Se întîmpla astfel o saponificare a cerii. Asa se naste spuma, asemenea celei de sapun, umflata de aerul dat afara prin respiratie».

Fig. 315.

Fig. 316. Insecta care da stupitul-cucului.

De altfel multe larve de ale Cicadelor dau din ele picaturi lichide. Asa se lamureste ploaia din senin relatata de multi calatori prin tinuturile tropicale. Cerul e limpede: soarele straluceste. Calatorii se pun la umbra unui copac si dintr-o data simt picaturi, care cad din ce în ce mai dese, rapaind pe frunze. Provin din soiurile de cicade marunte ce sug hrana din copac.

Ceea ce sînt cicadele pentru tinuturile calde, la noi sînt paduchii numiti si purecii-de-plante, carora poporul le mai spune si musita[4]. Sînt înruditi însa si prin constitutie, avînd trupul la fel alcatuit si mai ales gura. Sînt înruditi însa si prin unele obiceiuri, cum e acela de a trai gramada, de a da din ei sucuri folosite de furnica bunaoara.

Nu e copac care sa scape de pacostea lor, spaima gradinilor, mai ales pentru cei care cultiva trandafiri. Paduchii-de-frunze însa se asaza de cum da primavara si pe fragedele rasaduri, asa încît devin uneori ca o adevarata plaga pentru cultivatori[5].

Stau în colonii dese, tînar cu batrîn, forme înaripate cu altele fara aripi. Toate au trupul grasun, greoi cu picioare subtiri. De aceea pare ca le e lene sa se miste din loc si stau unde s-au lasat, aproape toata vremea cu trompa vîrîta în tesutul fraged al plantei, pompînd într-una din sucul hranitor al gazdei. Asa se lamureste ca se îngramadesc mai ales în partile tinere ale plantei, pe bobocii de trandafir, la subsuoara frunzelor unde sînt mugurii sau pe dosul frunzelor, bucataria plantei. Stau toata vremea si sug; aceasta le e singura lor munca.

De unde ies atîta noian de gînjulii, încît acopera uneori plante întregi cu maruntimea fapturilor lor?

La ele se întîmpla minunea nasterii puilor din insecta nefecundata. Dintr-un ou marunt, ascuns în crapatura cojii de cu toamna, iese un paduche nearipat. E mama tuturor celorlalte fiinte îngramadite în jurul ei. Ea naste pui, fara împerechere. Fenomenul e cunoscut sub numele de partenogeneza si e unul din cele mai grele taine de lamurit[6]. Puii cresc si pot da la rîndul lor, pe aceeasi cale, alti pui. Cea mai mare parte sînt neînaripati si stau lînga mamele lor. Unii capata aripi, prin mijlocul verii, si pot zbura, ducînd semintie pe alte plante, unde si cele aripate dau pui tot pe cale partenogenetica.

Se apropie însa toamna. Frigul ameninta neamul cu pieirea, caci trupul e plapînd. Atunci se întîmpla împerecherea între femei nearipate si barbati aripati. Astfel, femeia poate da oua fecundate, pe care le ascunde prin crapaturile de scoarte, la adapost, asemenea oua marunte fiind de o rezistenta fara seaman fata de frig. Ouale ierneaza, iar cînd soarele da de veste ca primavara din nou a sosit, din ou iese iarasi o insecta nefecundata care da pui; povestea se repeta an de an[7].

Asa e la paduchele-de-trandafir (Macrosiphum rosae); asa e la cele mai multe dintre neamurile lui.

Îsi închipuie oricine acum de ce sînt atît de multi paduchi pe plante. Un specialist american, Buckton, s-a pus sa faca socoteala cîti pui ar iesi la sfîrsitul verii, dino singura mama, daca fiecare pui la rîndul lui ar da alti pui. Rezultatul este de neînchipuit. El e reprezentat prin un numar cu 30 zerouri:

Se lasa în roiuri mari, ca mici fulgi plutitori, ca o pleava marunta aruncata-n aer, intrînd în nari, în ochi, în parul trecatorilor, cum a observat C. Motas în toamna anului 1935, în Iasi.

Fig. 317. Paduehe-de-trandafir. Femeia nearipata; Barbatul înaripat.

Noroc ca natura se îngrijeste singura de politia ei. Mai întîi fiecare generatie e tot mai slabita. Cea dintîi mama scoate 77 pui, cea din a noua generatie abia 12. Pe lînga aceasta sunt dusmanii numerosi pe care îi au paduchii-de-plante si contra carora n-au nici o arma de aparare, decît cele 2 cornite de pe partea de sus a pîntecelui, aproape de coada, si din care, la primejdie scot 2 picaturi de lichid cleios, care încleie picioarele si gura dusmanului.

Un fapt comun cu cicadele din tinuturile tropicale, este acela ca paduchii-de-frunze dau din ei excrementele lichide, cu gust dulceag, zaharos[8]. Nu e rar ca în jurul piersicilor plini cu paduchi-de-plante sa roiasca musculite marunte, de crezi ca zboara însisi paduchii îngramaditi pe frunze. Acestea vin la împroscarile lichidului dulce, cu care sînt unse frunzele piersicului. Paduchele-de-frunze îsi ridica vîrful pîntecului în sus si împroasca, cum ar stupi cineva printre dinti, sucul la distanta mare, pentru ca sa nu murdareasca locul- coloniei. Gospodinele furnici cunosc acest obicei al paduchilor-de-plante. Chibzuitele insecte, cu inteligenta atît de minunata, tarcuiesc într-un gard de lut anumiti paduchi, spre a le sluji numai lor drept vaci de muls, cînd au nevoie.

Paduchii-de-plante sînt numerosi si cu obiceiurile foarte variate. În genere sînt stricatori. Unii produc gogosi pe frunzele de ulm, pe plopi.

Purecele-ros sau 1înos (Schizoneura lanigera) e unul din cei mai rai dusmani ai pomilor, în special ai merilor. Se recunosc nu numai ca dau din ei picaturi rosii ca sîngele, dar mai ales ca pe spatele fiecarui paduche e o scama de ceara, asa încît unde stau gramada pare un smoc de vata lipit pe coaja crengutelor de mar.

La aceasta grupa apartine si vestita filoxera, ce ataca radacina vitei, sugînd seva si slabind planta care la urma urmei piere. Asa au disparut vitele indigene de la noi, plantîndu-se viile cu vita americana, mai rezistenta, altoita cu vite diferite de ale noastre. De la 1884, cînd filoxera a început a ataca viile, a facut devastari grele în tara.

Interesante sînt insectele din aceasta grupa, din care se scotea odata si pe la noi o vopsea folosita de gospodine pentru boitul lînei.

Fig. 319. Filoxera: a = forme înaripate; b = ouate; c-d = forma nearipata (d. refacut de M.s.).

Fig. 320. Fesusorul: stînga = femeie; dreapta = barbat, (d. refacut de M.s.).

Asa este insecta fesusorul (Margarodes polonicus). Femeia este nearipata, scurta si groasa, cu 2 antene mici si picioruse ce abia se vad. E de coloare rosietica si umbla încet pe frunzele plantelor, iar la vîrful cozii are un smoc de perisori lungi. Larvele stau în pamînt, sugînd hrana din radacini si se învelesc într-o capsula ca de ceara.

«Mai de mult, pe cînd Româncele îsi pregateau singure vestmintele si-si colorau linetele, le adunau cît puteau de multe, le uscau si apoi sfaramîndu-le marunt le muiau în apa calduta. În aceasta apa puneau bumbacul sau lîna îngalbenita, care se înrosea. Daca voiau sa capete o boia mai deschisa, turnau în apa si putin bors salciu, adica nu de tot acru» (Marian).

Aproape tot asa cum a fost filoxera pentru vita de vie, ameninta acum pomii nostri fructiferi un paduche de plante numit de San-Jose (Quadraspidioius perniciosus), invadat din America în apusul Europei, iar de acolo trecut si la noi mai putin prin fructe, mai mult prin puietii de arbori fructiferi adusi din pepinierele straine. Au ajuns acum de au invadat aproape România întreaga pîna-n jurul Bucurestilor si pîna în nordul Moldovei. Paduchele este fixat de ramura prin rostrul sau si aparat de un scut ca un solz, de nici nu se poate vedea decît cu multa bagare în seama, cu lupa. Noroc ca sînt mai multi la un loc, pe crengute.  Pe fructe se gasesc mai ales la capetele marului, unde sînt frunzulitele din restul florii. Scutul femeii e mai mare (2 mm), circular, cenusiu si cu un gurgiu la mijloc, negricios si luciu, înconjurat de un sant, semn dupa care se deosebeste de ceilalti paduchi, numerosi, care ataca pomii fructiferi.

Fig 321

Fig. 322. Raspîndirea paduchelui-de-San Jose în România (d. Tr. Savulescu).

Fig. 323. Paduehele-de-mar (d. Gh. Fintescu, refacut deM.s.)

Asa e paduchele-de-mar (Diaspidictus ostreaeformis), acoperit cu o carapaca lungareata de culoarea scoartei marului si de forma unei midii. Femeia, fara picioare, sta sub aceasta carapaca, îsi înfige rostrul ia crenguta, suge seva si n-are alta grija decît sa se oua. E paduchele care distruge si ulmii. Paduchele-parului (Epidiaspis leperii) are scutul mai asemanator cu al paduchelui de St. Jose, cu foliculul mai rotund. si cîti alti periculosi paduchi de plante nu se gasesc cu care omul are a lupta.