ORDINUL BROASTELOR-FARA-COADA (ANURELOR)

ORDINUL BROAsTELOR-FĂRĂ-COADĂ (ANURELOR)[1]

Familia broastelor (Ranidelor)[2]

Nu e loc din tara unde sa lipseasca broasca-de-balta (Bana). E animalul cel mai raspîndit. În orice apa statuta, de la un iaz cît fata casei pîna la un lac cum e Razelmul, nu e cot mai linistit de apa curgatoare, în cara s 525p1515f 59; nu se gaseasca acest animal fricos si îndraznet, linistit, dar si neastîmparate galagios, înotator minunat, dar si bun alergator pe uscat[3]. Cît e ziua de mare mai ales primavara, oracaitul broastei te asurzeste, iar seara, cînd linistea se lasa peste ape, concertul lor se aude pîna noaptea tîrziu.

Fig. 140. Broasca-de-bnlta.

Domeniul broastelor e apa; nu prea se departeaza de ea decît cel mult cîtiva metri de lînga tarm, ca sa se soreasca. La cel mai mic fosnet, oricît de tiptil ai pasi prin iarba, ca niste mingi tusnesc în apa, în sarituri elegante si mari.

Ajunse în elementul lor, îsi scot capul din apa si privesc, întrebatoare, cu ochii lor mari, holbati, cine era dusmanul care le-a stricat odihna?

Picioarele dindarat lungi, cu degetele unite printr-o pielita, sînt vîslele care le poarta elegant, în toata adîncimea iazului, dar sînt si arcurile pe care le întind cînd sar. Nici o sfortare nu se vede în înotul lor; împingînd apa cu labele dindarat, mai mult aluneca în apa decît înoata.

Dimpotriva, pe uscat merg sarind. Sar si din apa, cînd e vorba sa prinda vreo insecta zburatoare. Într-o clipa o alunga; limba-i cleioasa, lata ca o lopatica, e asa prinsa în gura, încît o poate scoate afara, prinzînd insecta, cum ai face cu degetele strînse deodata si apoi rasfrînte.

E o hrapareata fara pereche. Toata vremea nu face decît manînca, cînd are ce. S-a cercetat amanuntit cuprinsul stomacului de broasca, sa se vada daca nu sînt stricatoare helesteielor de cultivat pesti. Rar s-au gasit în stomacul lor pestisori mici ori insecte, care servesc de hrana pestilor. Mai mult s-au întîlnit urme de buhai-de-balta, insecta neagra, mare, lacoma, stricatoare de icre, apoi scorpioni-de-balta ori larve de libelule, iarasi mîncacioase si lacome. Nu e rar cînd se încumeta sa traga la fund si cîte un ousor de rata ori chiar un soarece. De putreziciuni nu se atinge; îi place numai carne proaspata si la nevoie îsi înghite si mormolocii, pe care de altfel cu greu i-ar recunoaste drept puii ei, asa sînt de diferiti în înfatisare. În schimb mormolocii sînt prapadul icrelor de pesti. Se citeaza cazuri cînd elesteiele cu crapi au fost secatuite numai de catre mormolocii lacomi de icre.

La îmbracaminte, broasca-de-balta variaza fel si chipuri. Doua broaste nu se aseamana una cu alta. La noi sînt mai mult cenusii pe spate, cu stropituri mai închise, maslinii, verzii, negrii, cu dungi mai deschise, în lungul trupului, în dreptul coastelor. Mai rar sînt verzi ca pe aiurea. În orice caz sînt asa de colorate, încît cu greu le poti deosebi din iarba sau dintre lintita de pe balta ori frunza de nufar pe care le place mult sa stea si sa se soreasca.

Coloarea trupului, simturile agere, miscarea iute sînt tot atîtea arme de aparare contra numerosilor dusmani pe care-i are. Rar animal care sa numere mai multi vînatori decît broasca. Doar iepurele, ca si broasca, fricos si de umbra lui, o întrece în aceasta privinta.

Pasarile cerului, unii pesti din balta, tîrîtoarele, pîna si vulpea nu o cruta. Se explica atunci pe de o parte toate însusirile broastei: vioiciunea, prevederea, inteligenta, dar si puzderia de oua pe care le depune în balta.

Abia a început sa se înverzeasca cadrul baltii si broasca e gata la lepadat ouale.

Nu e cea mai timpurie în aceasta privinta. Altele o întrec în harnicie, caci abia s-a luat pojghita de gheata de deasupra iazurilor si ouale de broasca-de-cîmp sînt depuse[4].

În preajma fierbintelilor dragostei, caci si broastele au fierbinteli, sînt mai neastîmparate, mai galagioase. Atunci, prin luna lui Aprilie, concertul broastelor e în toi. Basi, baritoni, tenori, de toate se gasesc în corul lor. Cîntaretii sînt numai barbatii; ei au doua besici pe care le umfla cu aer de o parte si de alta a gîtului, adevarate aparate de rezonanta. Cînd glasuiesc: un-ort, un-ort, mai prelung ori mai grabit, mai ragusit ori mai subtire, atunci intra în joc besicile. Broscoiul cînta, sare în jurul broastei, e mereu în neastîmpar.

În sfîrsit broasca leapada ouale, ca niste puncte mai negre, asemenea icrelor de nisetru, învelite într-o materie gelatinoasa. Boturi, uneori cît pumnul, se prind de buruienile de balta. Repede, repede, în ou se zareste începutul larvei, ca o virgula mai groasa, iar peste cîteva zile foiesc mormolocii în balta ca furnicile în musuroi.

Fig. 141. Mormoloci.

Nici o asemanare între pui si parinti. Cei dintîi seamana cu pestisorii, de unde si numele de «peste tiganesc», dat în rîs de Român. La început sînt ca niste ace cu gamalie. Numai burta si coada e de dînsii. Sînt nesatiosi; cu gura ca de papagal, cu buzele întarite de o placa mai cornoasa, sînt prapadul icrelor si al animalelor mici de balta. De o parte si de alta a gîtului au branhiile ca niste mici ramurele, prin care iau oxigenul din apa, picioare n-au de loc. Înoata cu ajutorul cozii, care e ca o frunza lunguiata si asa de subtire pe de margini, încît se vad vasele de sînge prin transparenta, încetul cu încetul se ivesc picioarele dindarat, apoi cele dinainte - spre deosebire de larvele de salamîzdra. Coada se strîmteaza la baza, branhiile se închircesc, capul se turteste si... broscuta e gata.

Spre toamna, cînd începe sa cada bruma, broastele sînt mai tacute, mai amortite în miscari. Se credea ca trag la fund, se îngroapa în mîl si asteapta primavara. În realitate chiar dupa ce se prinde gheata la fata iazului, tot mai umbla prin apa. Macar ca pielea lor moale, subtire, le poate servi la respiratie, totusi au nevoie de aer mai mult. Cu cît se îngroasa gheata, cu atît se trag si ele mai spre fund, dar nici în toiul iernii nu sînt complet amortite. Nu au somn de iarna, caci pot sta toata iarna, fara sa doarma, cînd sînt tinute la caldura odaii.

Daca broasca este urmarita de atîtea animale, daca prin mormolocii ei aduce oarecare paguba helesteielor cu pesti, în schimb omenirea trebuie sa-i fie recunoscatoare, pentru serviciile nemaipomenit de mari ce le-a adus stiintei. În Japonia s-a ridicat broastei chiar o statuie, într-o institutie stiintifica; a fost doar jertfita în mii si mii de exemplare pentru experientele stiintifice.

Cunoasterea functionarii multor organe de la om, prin ajutorul ei s-a lamurit, caci mai toate experientele de laborator pe seama ei se fac. Contractia muschilor, circulatia sîngelui, actele reflexe, toate au la baza studiile învatatilor facute pe broasca. De pe urmele bietelor broaste s-a ajuns la mari descoperiri. Tot lor se datoreste descoperirea electricitatii. Sînt cunoscute de orice copil care a trecut prin scoala experientele lui Galvani cu picioarele de broasca proaspat taiate. Pe lînga toate, broasca e urmarita de om si ca hrana, delicatete chiar. Obiceiul a patruns si la noi. Primavara, în marile magazine de coloniale din Bucuresti [...] se vad si broaste jupuite, mai ales picioarele de dindarat.

Fig. 142. Broasca-rosietica (A) si broasca-de-padure (B) (d. Faideau, refacut de M.s.).

În afara de broasca-de-balta, la noi mai traiesc si altele: Broasca-rosietica (Rana temporaria) din partile muntoase e cam tot cît broasca-de-balta ca dimensiune, numai ca e pe spate mai mult castanie, cînd mai deschisa, cînd mai închisa. O pata mai negrie se întinde de la ochi spre tîmple, de unde si numele stiintific. Pete mai închise sînt raspîndite neregulat pe spate, iar o dunga ca o vîrca desparte spatele de partile laterale ale trupului. Se mai deosebeste de broasca-de-balta si prin picioarele dindarat, ceva mai scurte.

Nu se tine numaidecît de ochiurile de apa, ci sare dupa insecte în iarba, prin pasuni si livezi. E cea mai harnica dintre toate broastele, caci abia s-a dezmortit vremea si ea depune ouale în balta. Ouale sînt mascate si nu ramîn lipite la fund, ci plutesc la fata. O dispozitie minunata, caci caldura în luna lui Martie e slaba, asa încît mai la fata e mai cald decît la fundul baltii. Numai în vremea primaverii, cît i se mai aude glasul; încolo e tacuta. Nu i-ar prea veni la socoteala sa-si arate locul de adapost, caci si asa are din cale afara de multi dusmani. Nici macar ascunzisul în apa nu-l poate folosi ca si cumatra sa broasca de balta.

Broasca-de-padure[5] (R. dalmatina) este raspîndita mai ales în padurile de la ses. E mai mica decît celelalte si se recunoaste lesne prin degetele lungi, iar la încheietura are cîte o nodîlca, ca si oamenii bolnavi de guta . La coloare cam aduce cu precedenta, fiind însa mai castanie, iar picioarele dindarat are dungi negrii, de-a curmezisul.

Dupa cum numele o arata e cea mai vioaie broasca. Avînd trupul mai zvelt si picioarele asa de lungi, poate sa faca niste sarituri de 2 metri si înalte de jumatate de metru. De altfel nici ei nu-i prea place balta si cînd e silita, pe vremea împerecherii, sa sara în apa, într-una sta pe o frunza de nufar mai bine decît în apa. si ea îsi depune ouale cît mai devreme.

Familia buratecilor (Hylidelor)[7]

Scîrba care, fara sa vrei, te cuprinde cînd te a-propii de un reprezentant al neamului broscaresc se sterge în fata buratecului (Hyla arborea).

Asa de dragut ce e, cu o cautatura atît de blînda, încrezatoare si o coloare asa de placuta, încît îl iei în mîna fara grija. Poate unde îl gasesti numai printre arbori ori pe frunzele copacilor, pe care sta pitit, asteptînd sa-i iasa în cale o musca, te face sa-l socoti inofensiv si dragalas.

Fig. 143. Buratecul.

Cînd sta pe frunza linistit, numai ochii putin bulbucati rotindu-i în toate partile, cu greu îl poti zari. Peste tot, de la vîrful botului scurt si pîna dinapoi, e vopsit cu o coloare uniforma, verdele grîului de primavara. O dunga catifelata, cafenie, trasa peste ochi si de-a lungul coastelor, îl mai da putin de sminteala, desi ai crede ca este o codita de frunza lipita pe trup. Cînd îl rastorni, vezi ca pe pîntece este iarasi verde, dar mai albicios, argintiu.

Aceasta este îmbracamintea lui obisnuita. si-o poate schimba însa fel si chipuri, dupa locul în care sade. În aceasta privinta, este cameleonul padurilor noastre. Sta pe un loc mai închis la coloare, pe coaja crapata a unui copac; i se schimba si coloarea de pe spate. Se face cam la fel cu coaja; ajunge uneori ca în locul verdelui stralucitor sa se întinda o coloare liliachie închisa sau chiar bruna. Dimpotriva, locul unde se aciueaza buratecul este mai deschis; se deschide si coloarea hainei de ajunge aproape albicioasa. E o schimbare automata, fara voia animalului; e un act reflex, prin care se reguleaza grauncioarele colorante aflate în piele. E însa o arma de aparare pentru animal, dar si o arma de vînatoare. Nu e zarit usor nici de vreo pasare care l-ar îmbuca destul de multumita, dar nici de musca înselata, care vine pîna la nasul buratecului, crezîndu-l o frunza.

Datorita acestei încrederi pe care se vede ca el o are în îmbracaminte, îl poti lua de pe frunza fara greutate. Se crede, sarmanul, cu scufia din poveste care te face nevazut.

În schimb coloarea îi prieste mult la vînat, caci sub înfatisarea blajina e pentru muste, mîncarea lui favorita, ce e mîta pentru soareci. Se cam potrivesc si în apucaturi. Ca si pisica sta la pînda. A vazut o musca? Sau o lasa sa se apropie ea de dînsul sau se tîraste tiptil, tiptil pîna ce socoate ca e nimerit sa o apuce. Prin o saritura, musca se trezeste în gura larga a buratecului, împinsa în înghititoare de limba moale. N-a avut vreme biata musca nici sa bîzîie.

Mai niciodata buratecul nu da gres. stie asa de bine sa potriveasca saritura, încît prinde musca si din zbor. De sarit sare mai ca si veverita. Dupa trupul ei, face niste sarituri uriase, caci la o lungime a trupului de 3 - 5 cm, o saritura uneori si de un metru nu e gluma. Nu se teme ca-si va zdrobi trupul, caci are cu ce sa se catare lesne. Nu e înzestrata, e drept, nici cu gheare, nici cu cîrlige, ci cu 10 perechi de ventuze. E de-ajuns sa se atinga de o frunza cu vîrful unui deget si ventuza functioneaza, se prinde lesne. Ca dovada ca ventuza functioneaza prin ajutorul aerului, este ca daca se pune buratecul sub clopotul unei masini pneumatice, iar presiunea atmosferica slabeste, buratecul în zadar încearca sa se ridice pe peretele de sticla al clopotului, cum ar face usor daca ar fi în aer liber.

Glasul buratecului, mai ascutit, mai limpede si mai placut decît al broastei, se aude de cum se desprimavareaza. Cum încep sa iasa clopoteii, iese si el din amortirea de iarna, barbatul mai întîi, femeia mai tîrziu. si cum iese, da semne prin glas, cîntecul lui care se întareste printr-o singura besica; cînd e umflata, mai mare decît capul, e ca o gusa. O arata mai ales în perioada dragostei.

Femeia depune ouale oriunde gaseste, prin padure, un ochi de apa. Ouale se lasa la fund, iar repede, repede, cel mult în doua saptamîni ies mormolocii; pîna la sfîrsitul verii le-au cazut si coada. Parintii îi lasa în voia soartei, urcîndu-se pe frunzele desfasurate ale tufarisului din padure. si puii de îndata ce au pierdut coada si le-au iesit picioarele, se urca si ei pe frunzele buruienilor, foind ca soarecii, abia-abia mai mari decît o unghie.

Cum da de frig, îsi cauta un oplos, în mîlul unui ochi de apa. Nu-i pasa nici de înghet. Viata se stinge cu atîta greu din trupul lui, încît chiar daca pare înghetat, cînd caldura vine pe încetul, si nu deodata, se trezeste. De altfel aceasta e soarta multor animale «cu sînge rece». Un mijloc de a se trimite la departari peste proaspat este si acela de a-l îngheta pe încetul. Unde ajunge, daca e dezghetat tot pe încetul, e proaspat ca si cînd l-ai scoate acolo din balta.

Familia broastelor-rîioase (Bufonidelor)[8]

Nici cocostîrcul, afara doar de mare nevoie, nu vrea sa manînce o broasca-rîioasa. Dar nici n-o poate suferi. Cînd o întîlneste, o strapunge cu sulita si o lasa umflata, sa se usuce la soare [...]. E, desigur, singura vinovata de ponosul ce cade asupra celorlalte broaste, care nu au nimic în ele vatamator. Nu e vorba ca nici broasca-rîioasa, pentru om nu e într-atîta de rea cum o crede poporul. Daca te-ai lua dupa credinta gresita din popor, ea raspîndeste rîia printre oameni; cum o atingi, cum se iveste si rîia printre degete.

În realitate se stie ca aceasta boala se datoreste unui animal mic de tot, nici cît un fir de mac. din neamul paianjenului[9]. El e acela care se prinde de pielea unui om sanatos cînd da mîna cu unul rîios.

La fel e cu toate cele care se pun în seama broastei-rîioase, nu numai la noi, dar la toate popoarele, nu numai acum, ci de cînd e lumea.

Fig. 144. Broasca-rîioasa.

Ba ca e otravitoare, ba ca unde atinge udul ei, pielea putrezeste ori ca pe unde trece, buruienile sînt otravitoare, si cîte si mai cîte astfel de credinti trecute, necontrolate, din generatie în generatie. Mai era o credinta ca broasca rîioasa poate trai în pietre. Se gaseste, e drept, de multe ori în ziduri; daca a avut ce mînca, daca, deci, era locul pentru insecte, ca sa se vîre pîna la dînsele, se multumeste cu putin si-si duce viata în închisoare; de nu, cum s-a experimentat, nu face exceptie si moare de foame.

Toata groaza si credintele au venit, de la înfatisarea ei, fiind greoaie, mai mult mergînd decît sarind, dar mai ales de la pielea ei buboasa, din care se scurge, cînd animalul e suparat, un suc, balos, iritant.

La noi traiesc doua soiuri de broaste-rîioase. Una mai mare, cafenie ca pamîntul la culoare (Bufo bufo bufo), mai rara; alta mai mica, mai des aflata, mai verzuie la piele cu pete maslinii neregulate (Bufo viridis viridis). Aceasta din urma se întîlneste pretutindeni, de la înaltimi de 1 000 m, cum e Schitul Durau, pîna în cîmpii. O vezi sarind cu greu pe drumuri, pe strazile oraselor, prin ograzi, intrînd si în casa cînd e pragul jos. Dupa broasca-de-balta e cea mai raspîndita la noi.

Sînt animale de noapte. Viata lor începe o data cu amurgul.

Numai cînd e vremea calduta si ploioasa, iese si ziua. Departe de a fi vatamatoare, dimpotriva sînt asa de folositoare, stîrpind insectele, încît în Paris se vînd pentru gradinarii.

Sînt tipul animalelor tihnite, multumite sa aiba ce mînca. Cînd au, înghit cu o lacomie nemaipomenita; tind nu, se multumesc cu ce le pica. Poate sa rabde de foame vreme îndelungata. Nu sînt vioaie, ci dimpotriva, abia se misca. Le place mai mult sa stea locului si sa-si roteasca ochii holbati. Cînd vede insecta, o lasa sa se apropie si o înghite într-o clipa. Cînd prinde cîte o rîma si nu o poate înghiti dintr-odata, o îndeasa cu labele de dinainte.

Broasca-rîioasa-cafenie mai mare, mai greoaie la miscari, se misca mai încet; cealalta mai zvelta, mai subtire, sare ca o broasca si de multe ori cade în zemnice, unde traieste din mila întîmplarii.

Cea mare pune ouale mai de timpuriu; cea mai mica tîrziu, prin luna Mai. Se strîng gramada în jurul ochiurilor de apa si nu li se aude glasul. Dupa ce si-au facut copilaria în apa, puii ies pe uscat de multe ori în asa de mare numar încît se crede ca a plouat cu broaste. Cum vine iarna, cad în amortire, fie afundate în mîl, fie scurmîndu-si o groapa în pamînt. Fiind rezistente, pot sa ierneze si stînd unele peste altele. În pivnite, unde e cald, de multe ori nici nu cad în letargia celor care au ramas afara.

De îndata ce clopoteii suna desteptarea naturii, si ele sînt la locul lor, în lumea vietatilor trezite din somnul cel de iarna.

Familia broastelor-gheboase (Pelobatidelor)[10]

Broasca-de-cîmp (Pelobates fuscus) e o specie ratacita pe la noi, desi nu ajunge bunaoara pîna în Bucovina. Neamurile ei mai apropiate se proslavesc la umezeala si caldura tarilor dintre tropice si ecuator, unde nu cunosc ce e piscatura gerului si unde se îmbraca în haine frumos colorate, ca mai toate vietatile de pe acolo.

Ratacita, asa cum e, nici nu vrea sa se arate decît cum înnopteaza: rar, pe o vreme ploioasa si calda, se avîntura si ziua. Altfel sta ascunsa pe sub radacinile de copaci, fiind mestera în sapatul groapei, în care se pituleste. Cu degetul mijlociu, lung si avînd la vîrf un mont mai vîrtos, repede scurma tarna si se vîra de-a-ndaratelea. În cîteva minute a disparut din fata observatorului, parca a intrat în pamînt. Daca da cumva de o piatra si nu mai poate scurma, îsi strînge iute labutele de dinainte, lînga gît si se preface, ca vulpea din poveste, moarta.

La trup aduce cu broasca-rîioasa, are ceva însa si din înfatisarea broastei de balta.

E ceva mai zvelta decît cea dintîi, e ceva mai mica decît cea de pe urma. La cap se deosebeste si de una, si de alta; are capul mai tuguiat, iar oasele sprincenelor mai iesite, formeaza ca o streasina ochilor. si dupa ochi o poti lesne deosebi. Pupila, lumina ochilor, e ca la mîta, verticala, pe cînd la broasca-de-iaz este ca o elipsa orizontala, la buhaiul-de-balta ca un as de cupa, la broasca-rîioasa ca un romb lungit tot vertical. Sînt semne dupa care, printre altele, se pot deosebi cele patru genuri de broaste din tara noastra, în afara de buratec, recunoscut si de un copil.

La îmbracaminte e poate cea mai frumoasa dintre broastele de la noi. Pielea este neteda, moale, cu foarte putine besici ca niste negi, mai multi si mai marunti pe partea dindarat. Cenusie sau castanie, deschis pe spate, are niste pete mai cafenii, încondeiate cu dungi alburii, asa încît spatele a fost asemanat cu o harta colorata, cu insule si fluvii. Sînt exemplare la noi, cum s-a gasit prin Baragan, cu spatele roscat, caramiziu, asa încît aduc mai bine aminte de neamurile lor departate din tarile calde.

Nu trag la apa decît în vremea împerecherii; altfel gasesc destule insecte, hrana lor obisnuita, pe uscat, tinîndu-se mai mult la sesuri. Sînt dintre cele care îsi pun ouale în balta mai devreme, însirate ca un sirag de margele pe o lungime de un metru, aninate de papura, ierburi. Larva care iese, creste repede, întrecînd în lungime larvele tuturor celorlalte broaste. Pe cînd batrînii abia au jumatate de decimetru de lungime, o asemenea larva, cu coada lunga poate sa fie si de 17 cm.

Cum a capatat picioare, larva iese din balta si asa de mare le este coada încît le mai ramîne un capat si cînd sar pe uscat, ca broscute.

Familia buhaiului-de-balta (Discoglossidelor)[11]

[...] în serile linistite de vara, chiar cînd prin apropiere nu este nici un iaz ori pîrîu, ci numai smîrcurile adunate pe fundul vaiugelor de la izvoare, deseori se aude o îngînare de tonuri simple nu displacute, care nu sînt asa de stridente, nici asa de variate ca ale broastei obisnuite. Acelasi glas monosilabic, cu intonari deosebite: hu, hu, pare ca ar fi niste lovituri simple, surde, de toba. E glasul buhaiului-de-balta, nume dat de popor si unui stîrc al carui glas, în adevar, la sfîrsit pare ca e un muget scurt.

E o broasca destul de des întîlnita la noi; seamana cu broasca-rîioasa, pentru ca e buboasa pe spate, de care se deosebeste lesne, cînd o rastorni pe spate. Pe pîntece pare ca e salamîzdra-de-padure.

Sînt doua soiuri la noi. Unul (Bombina bombina) cu pîntecele ca para focului, altul (B. variegata) cu pîntecele ca uns cu galbenus de oua. Cea dintîi se tine mai mult la ses, cea de-a doua spre dealuri si pîna în munti. si la una si la alta culoarea vie a pîn-tecelui nu e una peste tot, ci e patata fel si chipuri cu pete închise, cenusii-negrii ori castanii.

Fig. 146. Variatia petelor galbene pe pîntece (1, 3) si pe spate (2) la buhaiul-de-balta de la noi (R. Calinescu).

Încolo obiceiurile lor sînt la fel cu ale celorlalte broaste. Le place sa stea toata vremea în apa. Nu sînt pretentioase. Nu le trebuie iazuri întinse, adînci, unde sa-si poata arata maestria în înot. Se multumesc si cu un ochi de apa, ramas dupa o ploaie mai mare. Nu le plac, de asemenea, nici apele curgatoare. Cînd sînt nevoite sa calatoreasca pe uscat, dar numai prin locurile umede si ferite de bataia soarelui, sînt comice de tot la mers. Sar asa de repezit, încît fac tumbe si cad pe spate. Repede se zbat, dau din labe - cele de dinainte cu 4 degete nelipite, pare ca sînt niste mîini grasune de copil - si se întorc spre a-si continua drumul. Tot asa de repezite sînt si la apucat hrana. Cînd se nimeresc ca doua sa prinda deodata o rîma, e o placere sa le vezi, zbatîndu-se, sarind, pîna ce ajung sa suceasca trupul lungit al bietului vierme rupîndu-l în doua. Multumita, înghite fiecare partea ce i-a ramas în gura, stergîndu-si botul cu labutele de dinainte.

Prin miscarile iuti, par mai nervoase decît celelalte broaste. Cînd le netezesti de-a lungul spinarii, cad într-un soi de letargie, încovoindu-si spinarea ca o covata. Cînd vad ca e un pericol mai rau, se rastoarna pe spate aratîndu-si culorile vii de salamîzdra, ca si cînd ar zice: pazeste-te, nu sînt de loc placuta la gust. si, în adevar, asa e. Sînt crutate ca si broastele-rîioase, pentru ca, iritate, dau din ele, mai ales pe coapse, un suc unsuros, ca de sapun, care e destul de iritant. Daca se tin într-o cutie mai multe broaste de acest soi si mirosi aerul din cutie, te apuca stranutul, parca ai mirosi amoniac. Cum vine iarna, în felul celorlalte broaste, se ascund în mîl si asteapta vremea buna.