ORDINUL CARNIVORELOR

ORDINUL CARNIVORELOR[1]

Este o lege generala din politia naturii: unde se gasesc erbivore, se afla si carnivore, spre a se pastra un echilibru.

Daca, printr-o molima ucigatoare, ar disparea, bunaoara, tigrul din Asia, s-ar înmulti atît de mult cîrdurile de gazele, antilope si alte erbivore, încît omul n-ar mai avea unde sa pasca turmele de vite si oi.

În orînduirea naturii toate au un rost. Se cunoaste de toata lumea legatura aratata de Darain între numarul pisicilor si bogatia semintelor de trifoi.

Trifoiul e ajutat în fecundarea lui de niste bondari, încinsi cu brîie ca de aur. Dusmanii bondarilor sînt soarecii si sobolanii care, la rîndul lor, cad prada pisicilor. Legatura se stabileste lesne. Unde vor fi pisici multe, vor ramîne soareci putini. Bondarii, scapînd de dusmani, se înmultesc mai lesne, ajutînd la fructificarea trifoiului.

Povestea faunei din Jamaica e mai dureroasa. Ca sa scape de sobolani, s-a introdus pe insula vreo 9 indivizi dintr-o afurisita fiara mica, Mangusta. Dupa ce a stîrpit sobolanii, a trecut la purcei, iezi, miei, catei, pasari, oua din cuiburile facute la pamînt. Urmarea a fost disparitia unor pasari si înmultirea fara masura a insectelor, pe care nu mai avea cine sa le stîrpeasca. Abia cu mult mai tîrziu s-a stabilit un nou echilibru în fauna insulei, cu alt aspect decît cel primitiv.

Nu pot lipsi dintr-un tinut mai întins carnivorele, cunoscute mai mult sub numele de fiare. Pe aiurea sînt puzderie si rele. La noi 11211c29l sînt mai putintele si mai ales marunte.

Toate se recunosc dupa coltii lungi[2], ascutiti la vîrf si îndoiti ca sa se poata lesne înfige în pielea pradei si sa sfîsie carnea, sa rupa arterele. Sînt temute armele tuturor carnivorelor de la cel mai puternic si mai combativ, tigrul, pîna la nevastuica marunta de la noi.

Au colti, dar trebuie sa fie si agere la miscari, la simtiri. La cel mai slab fosnet trebuie sa fie gata sa sara sau sa fie în stare sa alerge dupa prada ce i-a scapat din gheare. Altfel mor de foame. De aceea au trupul mladios, ca de guma, cu gît zdravan; aud bine, vad si în întunerec; simt cea mai slaba suflare. Sînt însusiri ce le fac temute.

Familia pisicilor (Felidelor)[3]

Tipul desavîrsitului carnivor de la noi, este pisica, domesticita pe vremea Faraonilor.[4]

E un tigru în miniatura, cu toate caracterele crudului carnivor. Chiar cînd pare ca doarme, torcînd în cotruta, simte fosnetul imprudentului soricel iesit din gaura unde se afla în siguranta. Se pune la pînda, se tîraste încetisor si cînd nici nu se asteapta, bietul soricel e în ghearele ascutite ale pisicii.

De aceea reprezentantul tigrului, al leului, al panterei si al celorlalte carnivore agere, la noi, nu este nici ursul, nici lupul, ci pisica-salbateca (Felis silvestris), raspîndita în toate padurile din tara, de la munte si pîna-n salciile din Balta Dunarii.[5]

E un animal destul de mare, caci masoara cu coada cu tot si peste un metru (1,20 m). La înfatisare nu se prea deosebeste de un motan, cu blana moale, deasa, cenusie. La fata e ceva mai roscat, ca si pe dosul urechilor. Aduce însa aminte, pe restul trupului si ceva de tigru, prin niste dungi mai negre în lungul sirei spinarii, din care se lasa spre pîntece altele mai sterse. Se mai deosebeste de pisica domestica prin coada mai stufoasa, ca retezata la vîrf.

Fig. 9. Pisica salbatica.

Cît e ziua, sta ascunsa în scorbura unui copac, sub o stînca, în vreun desis. Dormiteaza si toarce ca si neamul ei din casa.

De cum se lasa amurgul, se scoala, se întinde, îsi dezmorteste picioarele, îsi spala cu limba blana si e gata de pînda. Iepurele nu e sigur în culcusul lui, nici veverita sus, ascunsa printre crengile stufoase. Pisica-salbateca sare de minune, se catara în arbori, dupa cum la nevoie înoata si nu-si întoarce capul, cînd e flaminda, de la un peste proaspat. Ba uneori îndrazneste sa se repeada si la un vitelus de cerb. Are gheare atît de ascutite, încît cînd a sarit în spatele bietei prazi i-a si rupt carotida de la gît. De a dat gres, nu se îndaratniceste sa urmareasca victima; ca si pisica din casa se mîngîie lingîndu-si botul si vîrful degetelor, asteptînd rîndul altei victime.

Împerecherea se face primavara, cu acelasi miorlait galagios si «stupit» între rivali, ca si la pisicile noastre. Pisoii, de cum fac ochi, se deprind sa se acatere si sa se joace pe crengile copacilor, dar mai ales sa se pituleze asa încît e greu sa-i zaresti. E un obicei de aparare chiar al celor batrîni. Se întind cît sînt de lungi pe dosul crengii, încît se cere ochi ageri ca sa-i descoperi.

Vînatoarea de pisici nu e tocmai usoara. În furia ei, se da si la om, iar cu cînii duce razboi crîncen. Cel mai adesea cînele este învins sau macar cu ochii crapati.

E un animal stricator, dupa unii. În Delta Dunarii s-au gasit cîte 5-6 lisite numai cu gîtul rupt, provizii pentru vreme rea, cînd apele umflate nu-i vor da ragaz sa vîneze lesne. E semn ca e si prevazator.

Dupa altii e folositor prin stîrpirea soarecilor-de-cîmp si al altor rozatoare, dusmanii agricultorilor.

Fiara cruda si fara crutare este rîsul (Felis lynx), odata raspîndit din muntii Banatului pîna-n ai Rodnei. Azi sînt mai rari. Prin Banat si muntii Olteniei se afla tot mai putini. Nu lipsesc însa din padurile celorlalti munti ai României, din Buzau si pîna-n Bucovina, de Sud.[6]

Aiurea rîsii sînt mai urmariti decît lupii. Se tine socoteala de fiecare rîs omorît. Asa, bunaoara, în Tirol ultimul a fost împuscat în 1872, Mai, în 3.

Rîsul este urmarit, pentru ca, asemenea tigrilor, este setos de sînge. Simte placere numai cînd soarbe sîngele ce gîlgîie, cald, din arterele de la gît, deschise.[7]

Sta pitulat ca si pisica, pe dosul unei crengi, pe unde stie ca trec caprioarele, caprele-negre, la adapat. Dintr-o saritura e în spatele bietei victime, cînd nici nu se gîndea ca o asteapta moartea. Îsi înfige ghearele ascutite cu atîta putere, încît, odata, în Norvegia, a intrat în stîna o capra, îngrozita, buimacita, în spate cu un rîs, care n-a apucat sa-i înfiga coltii în gît, dar nici n-a mai putut sa-si descleste ghearele încîrligate din pielea caprei.

Prin aceasta tocmai e periculos. E atît de setos de sînge, încît ucide cît poate. Numai patru rîsi, într-o vara, au ucis peste 150 capre si oi, în muntii nostri.

Are înfatisarea unui motan cu favorite si cu cîte un mot de par la vîrful urechilor. În schimb are trupul mai gros si mai ales gheare puternice, care amintesc mai degraba pe ale unei pantere. Blana e deasa, moale, rosiatica, pe spinare cu pete negre, ce variaza de Ia animal la animal. Pe burta si pe partile interne ale picioarelor parul este mai albicios.

Întreaga lui salbaticie, din ochi se vede. Cei vechi credeau ca poate vedea si printr-un perete, de unde si vorba «a avea ochi de rîs», vedere patrunzatoare. Academia dei Lincei, veche institutie stiintifica italiana, si-a luat numele de la rîs, tipul animalului cu vedere agera.

Taria animalului e în picioare, înalte, groase, puternice, avînd la degete adevarate cultuce de grasime, asa încît nici nu se simte cînd calca. Coada e scurta, ca retezata.

Are toate însusirile unui adevarat animal de pînda. Se acatara ca o veverita, sare ca un tigru, vede ca un vultur. Rabda de foame cît poate, întins, în asteptare, pe o creanga de copac. Dar atunci vai de caprioara pe care o întîmplare o aduce pe sub locul de pînda al fiarei. De cum aude un fosnet, îsi deschide ochii, care-i stralucesc ca doua opale. Un tremur îi strabate trupul. E cu atîta mai atent, cu cît fosnitura pasilor caprioarei, ce calca domol, fara grija, se înteteste. Cînd caprioara, la rîndul ei, prinde de veste ca e pîndita, da sa fuga, dar e tîrziu. Cu o saritura fiara cade ca o minge în spatele caprioarei. Cu ghearele ca niste iatagane s-a înfipt în grumazul ei. iar cu coltii îi deschide carotida. Sîngele gîlgîie; caprioara se poticneste; cade cu geamat de învins. Ospatul se termina repede, cît sîngele nu se încheaga si trupul nu se întepeneste. Nu-i plac cadavrele, iar din trupul cald al victimei nu sfîrteca decît anumite parti; cum e gîtul îmbibat de sînge ori maruntaiele.

Tragedia din linistea muntilor s-a terminat. Potolindu-si foamea, se retrage îndarat în culcusul lui, sub o stînca sau în vizuinea unei vulpi. Daca însa o noua victima îi iese în cale, nu se da în laturi de la omor. Setea de sînge e mai tare. Omoara cît poate, unde si cum poate. Daca nu gaseste vînat mare, nu se da în laturi nici de la o veverita ori chiar soarece, mai ales în vremea cînd trebuie sa duca de mîncare si puilor, dragalasi ca toti puii, chiar cînd sînt ai unei fiare.

N-are alti dusmani decît pe om, care-l vîneaza fara crutare, socotindu-l drept una din cele mai stricatoare fiare. Vînatoare periculoasa si mai ales nu totdeauna cu succes, caci inteligenta animalului îl face sa scape din încercuirile cele mai grele. Într-o clipa e în vîrful unui copac, pentru ca de acolo, printr-o saritura îndrazneata, sa cada în ascunzisul des al unui stufaris. E vînat si pentru blana lui cautata.

Familia ursilor (Ursidelor)[8]

Nu este alt mamifer mai bine cunoscut de popor decît ursul (Ursus arctos ).

Sînt copii de târgoveti, care nu stiu cum se mulge o vaca, dar au vazut ursul carpatic înaintea casei lor. Ursarii[9] au grija sa-l poarte pe Mos Gavrila, dus de nas, pîna-n satele cele mai departate din cîmpie. I se cînta:

Joaca bine, mai Martine

Ca t-oi da pîne cu masline.

Ursul, ridicat pe picioarele dindarat, sprijinit cu cele de dinainte de un bat, asculta de porunca, ridicînd acum un picior, acum un altul, rar mormaind de necaz. E plictisit, dar docil; n-are încotro. Inelul din nari, ca si foamea, îl face sa asculte de ursar.

În schimb a devenit popular.

Pe aiurea nu se mai vede picior de urs. Chiar daca îl mai poarta ursarii din Franta, e vreun urs tot carpatic ajuns pîna acolo unde fratii lui demult au fost stîrpiti. Nici în Alpii sviterieni[10] nu se mai întîlnesc decît rar, stiuti, numarati, ocrotiti.

În schimb la noi, Slava Domnului, se ascund prin tiharaele muntilor înalti, din Retezat si Godeanu pîna-n Maramures. S-au pastrat mai numerosi în muntii Rodnei si Calimani. La o vînatoare mare s-au împuscat pîna la 6 ursi. Cînd toamna se scutura jirul si ghinda, în peticul de padure se strîng ursi pe lînga mistreti, spre a aduna provizie de grasime sub piele, pentru iarna. S-au numarat uneori si 10-20 ursi, iar la o asemenea adunare în Carpati s-au împuscat, un urs batrîn, doi ursi mijlocii, trei ursoaice si doi ursaci. Se scoboara la nevoie, catre toamna, si pîna-n preajma mînastirii Tismana.

Chiar în salbaticie e mai degraba un animal blajin. Îi dai pace, îti da pace.

În aparenta e greoi la mers. Se spune a «merge ca un urs» unuia care paseste încet, leganîndu-se. Cînd însa e în pericol, se acatara ca o pisica ori înoata de minune. Mersul lui e greoi, caci calca pe toata talpa, nu pe vîrful degetelor, ca pisica ori ca rîsul.

Nu e prost. Chiar în popor cînd se spune cuiva ca e un urs, nu înseamna ocara. A fi greoi, nu e totuna cu a fi lipsit de inteligenta. Se bizuie pe puterea lui si n-are nevoie sa desfasoare viclenia vulpei. «Ursul nu se sperie de latratul cînilor». Cînd e pericol, da de-a dreptul ceea ce tocmai îl face simpatic.

De om fuge; nu-l ataca decît cînd e la ananghie sau cînd e surprins.. Atunci se ridica în doua labe si-si asteapta dusmanul la trînta voiniceasca. Daca nu capata la vreme un cutit în inima, strînsura ursului poate fi mortala; vorba Românului: «îl strînge ca ursul în brate, de-i ies ochii». si dracul a cunoscut puterea ursului, cînd s-a potrivit lui Danila Prepeleac si a luat ursul din bîrlog drept unchiasul batrîn de 999 ani si 52 saptamîni.

Aparîndu-i omul pe neasteptate-n fata, ursul [se] da la el, dupa cum se vede din întîmplarea urmatoare, una din multele citate.

«Ţaranul Ioan Copariu din Vistea de Sus, Fagaras, la sfîrsitul lui octombrie din acest an. a suit la munte dupa lemne de foc, cu carul cu vaci. La locul "Higiul Corbilor" a desjugat si a început sa-si "faca lemne", sa-si încarce carul. Dupa masa, cînd avea carul încarcat, a pornit - cu securea pe mîna - prin padure dupa vacile, care s-au cam departat, pasunînd. Ajuns lînga o baltoaca din marginea unei poienite a dat sa o ocoleasca si a intrat în padure. S-a trezit deodata cu un urs, care statea nemiscat, fara zgomot acolo. În aceeasi clipa ursul îI însfaca de fata cu labele, îi trage peste cap toata pielea testei, îi înfige unghiile în fata, în gît. Copariu cade la pamînt în nesimtire; ursul multumindu-se cu isprava facuta dispare. La strigatele lui Copariu, vine baiatul acestuia, care se gasea lînga car, îl încarca si-l duce la spitalul din Fagaras.» ( Rev. «Carpatii»).

Ceea ce caracterizeaza pe urs este tocmai rabdarea si judecata. Le face toate cu chibzuiala. Cunoaste trecatoarea oilor si a vitelor. Nu se repede decît la vita care a ramas în urma, ratacita de cîrd. La nevoie se ia la întrecere în goana cu un cerb.

Nu e ca lupul, lacom. Nu manînca decît atît cît îi trebuie, macar ca «ursul nu se satura cu furnici». Intrînd într-o stîna, îsi ia portia, o oaie, o duce în gura sau subsuoara pîna la locul de ospatare.

Nu traieste numai cu carne. E omnivor. Îi plac mult zmeura si murele; dupa miere se da în vînt. E în stare sa sufere împunsaturile tuturor albinelor. «îl tragi de urechi ca sa-l duci la miere, si apoi îi rupi coada si tot nu-l poti departa de la stup».

Îngrasat cu jir, cu ghinda, cu zmeura, de cum vine iarna îsi cauta un bîrlog, sub o stînca, într-o scorbura de copac batrîn; se face covrig, îsi vîra nasul în blana si doarme. Nu trebuie de închipuit ca doarme dus ca hîrciogul ori liliacul, ci traieste viata domolita. Iese din bîrlog, daca iarna nu e pita grea, macar ca nu gaseste cine stie ce de mîncare. Atunci e vînat lesne, ademenit printr-un hoit, desi e foarte prevazator. Cît sta în amortire, se hraneste cu grasimea adunata sub piele. Poporul crede ca-si suge unghiile. De aceea, cînd iese din iarna, e slab de i se numara coastele, dar e si rau, fiind prea flamînd.

Stînele, abia asezate, cunosc prea adesea vizita ursului. Oile nelinistite fug într-un colt; cîinii latra. Ciobanii apuca facea, instrumentul preistoric de aparare, ce sta gata pentru orice eventualitate lînga focul ce nu se stinge peste noapte. E o prajina, despicata la un capat în care se pune iasca si muschi uscati. În vînt se aprind, dau o flacara slaba. Fiara fuge de foc.

Pe cît sînt ursii de simpatici, daca-i vezi din departare, pe atîta ursacii sînt draguti ca orisice copii. Sînt caraghiosi, cu capul mare, disproportionat fata de trup. Îsi duc viata numai într-o joaca, sub supravegherea mamei. Se trîntesc, se fugaresc, se bat cu labele; întocmai ca niste copii. Daca se întrec cu gluma, mai capata de la ursoaica o bleanda, de se rostogolesc, mormaind de durere. Se pot îmblînzi, dar cînd cresc mari, salbatacia razbeste într-o buna zi.

Vînatoarea ursului este întotdeauna legata de oarecare pericole, caci ursul ranit nu mai cunoaste nici o frica.

Dusmani nu are. «Pe urs multi cîini îl latra, dar se alege cine-l musca.» Numai omul îi vine de hac. Îl pîndeste; îl învinge. Îl omoara fara mila. Chiar vînatorii[11] cer ca sa fie ocrotit, caci daca se vîneaza cum se vîneaza, nu va trece mult si nici în Carpatii nostri, vestiti pentru vînatorile de ursi, nu se vor mai gasi decît tot mai rar.

Ursul si rîsul se tin în desisul padurilor de brad, în apropierea plaiurilor înalte.

Familia lupilor, cîinilor (Canidelor)[12]

Lupul (Canis lupus), dimpotriva, la noi, este fiara cea mai raspîndita. Din tinutul stînelor de pe muntii înalti, se întîlneste pîna-n plaurul din delta.

E tipul animalului hraparet, ucigînd mai mult decît îi trebuie. Ursul, cînd vine în fata omului, de obicei ia calea întoarsa. Nu se da la el decît daca e atacat. Lupul, dimpotriva, cînd e lihnit de foame, da si la om. În iernile grele, victimele omenesti, din partea lupilor, la noi sînt destul de numeroase. Se încumeta de intra în sate, în curtea gospodarilor[13].

Fig. 10. Lup (din gradina zoologica de la Sibiu, redesenare facuta de M..s. dupa fotografie).

Nu e înzestrat cu istetimea vulpii. Poporul are o vorba minunata: «Unde se sparge pielea de lup, cîrpeste-o cu cea de vulpe ».

Nu e lipsit însa de curaj, cînd e în pericol, dupa cum la pînda este adesea destul de iscusit. Cînd iese cu lupoaica la vînat, lupul se lasa urmarit, numai pentru a însela pe pazitori; în vremea aceasta, lupoaica se repede în turma, apuca oaia de gît si o tîraste în ascunzisul unde îsi asteapta tovarasul, spre a se ospata împreuna.

E stiut viclesugul ce-l folosesc pentru a omorî un cerb. Neputîndu-se un singur lup întrece cu el din goana, se întovarasesc cîtiva. Dupa ce unul fugareste cerbul o bucata de vreme, pîna ce oboseste, altul îi ia locul. Bietul cerb la cele din urma cade de osteneala, mai ales cînd zapada a prins o coaja de-i taie tendoanele de la picioare.

La înfatisare seamana cu un cine ciobanesc, cu care de altfel se înrudeste. E mai supt la pîntece, are capul ceva mai mare, botul mai ascutit si coada mai stufoasa. Blana lui sura si-o schimba prin napîrlire, mai ruginie vara, mai galbuie iarna, de unde vine si vorba: «lupul îsi schimba parul, dar naravul ba».

E lacom; iarasi spune vorba isteata a Românului: «la mîncare lup, la treaba vulpe si la somn butuc ». Cînd a intrat într-o stîna, omoara cu nemiluita. Se citeaza cazuri cînd a sfîrcuit o treime din oi.

Vara, lupii stau în desisul padurii. Nu se prea arata la cîmp. Iarna însa, cînd zapada se asterne peste tot si gerul face ca orice vietate sa stea ]a adapost, lupii devin periculosi. Vara traiesc singurateci, cel mult parechi-parechi. Iarna se aduna, în potai, uneori de sute de indivizi[14]. Sînt groaza locuitorilor. Vai de omul care le iese-n cale. Nu ramîn din el nici ciolanele.

De aceea sînt urîti si urmariti. În Anglia ori în Danemarca nu se mai întîlneste picior de lup. La noi sînt pline padurile de lupi[15]. Nu e iarna mai grea în care sa nu se întîmple nenorociri omenesti din pricina lor.

Lupoaica fata cîte 4 - 6 lupusori, orbi la început, mai pe urma draguii ca si catelusii. Cît e lupoaica de fiara, pentru puii ei are o grija deosebita. Cînd simte vreun pericol, îi muta din loc în loc, ducîndu-i în gura. Dupa trei ani, puii ajung tovarasii batrînilor, care pot sa traiasca si 15 ani.

Pretutindeni sînt vînati. Se fac de obicei batai cu haitasi. Cîinii sînt de ajutor, ducînd amarnica lupta, macar ca multi cad sfîrtecati de lupii înfuriati.

Rar animal care sa se fi bucurat de mai multa pomenire ca vulpea (Vulpes vulpes), Poporul nostru, ca si altele de altfel, îi cunoaste de minune obiceiurile si însusirile, încît o ia drept exemplu, spre a da mai multa plasticitate vorbelor. De vrea sa-i spuie cuiva ca e siret, î] numeste «vulpoi batrîn». De vrea sa laude istetimea cuiva, tot de vulpe aminteste, iar vorba «la treaba vulpe, la somn butuc» înseamna ca e luata si ca exemplu de harnicie.

De altfel vulpea procura adesea prilej omului sa o observe, cînd n-o poate prinde ori împusca. Nu rar da tîrcoale prin gospodarii, strîngînd de gît cîte o gaina, mai ales ca omul i-o pune la îndemîna, neavînd obiceiul sa o închida în cotete.

Cine nu cunoaste chipul vulpii? în cartile cu istorioare, chiar pentru copiii mici, ea e cea mai adesea figurata.

Aduce la trup cu un cîne, numai ca are botul mai ascutit, iar coada stufoasa o tine orizontala, cînd alearga, sau o tîrîie, cînd paseste agale. Pe zapada lasa o dîra, dupa care îsi tradeaza prezenta. Blana roscovana, deasa mai ales iarna, e pieirea ei; catavecile gospodinelor înstarite cu blana de vulpe sînt captusite.

Vîneaza singura, spre deosebire de lup. Numai daca e lihnita de foame se avîntura sa iasa din bîrlog ziua. Altfel sta ascunsa în vizuina ei, pe care uneori o împrumuta de la bursuc, printr-un siretlic. stie ca bursucului îi place curatenia. Vulpea stropeste cu udul ei rau mirositor intrarea în casa bursucului, care la urma se lasa pagubas, mutîndu-se aiurea.

Cum însereaza, iese la vînatoare. Prinde orice-i vine în cale. Nu alege; soareci ca si gaini, oua de pasari ca si carne de prepelita. Mult îi place, ca si ursului, mierea. E singura ei slabiciune, dupa care se da în vînt, rab.dînd împunsaturile albinelor. Razbita de foame însa nu se da în laturi sa manînce si din cadavrul unei semene. E un soi de canibalism.

«În ocolul Firiza, în 1919, observ ca pe marginea unei spalaturi de apa se apropie o vulpe avînd în gura un corp mai maricel. Mi s-a parut o gaina. Trag. Vulpea cade deodata, dat în clipa urmatoare, cu o saritura, a disparut. Mergînd la locul împuscaturii cu surprindere constat, pe zapada stropita de sînge un cap de vulpe. Cercetîndu-l m-am convins ca e dintr-un cadavru de vulpe. În fundul eroziunii gasesc moarta si vulpea împuscata» (A. Kovato, din Rev. «Carpatii»).

E un animal destept si curajos. Cînd e prinsa în capcana de un picior, are curajul sa si-l taie singura, numai sa scape cu viata. Mai anul trecut un vultur si-a înfipt ghearele într-o vulpe si a zburat spre a o duce la cuib. Vulpea nu si-a pierdut cumpatul; si-a înfipt coltii în gîtul vulturului de l-a omorît. Au cazut amîndoi din înaltime.

Vînatorii povestesc multe minunatii despre vulpi, deosebite de aceea istorisita de Odobescu în «Vulpea bearca».

Este înzestrata cu atîtea însusiri, încît face fata oricaror întîmplari[16]. În copaci se catara lesne; se tîraste pe burta ca un sarpe; e usoara la sarit ca o pisica; numai la înotat nu se prea încumeta. Dar pe lînga toate e atît de isteata, încît o face mai puternica; e atît de sireata, încît îsi scurteaza calea; e atît de curajoasa uneori, încît ai crede ca nu-si da seama de pericole, si atît de rabdatoare, încît se avîntura oriunde si oricum.

Numai cînd e prea înfometata, uita de prudenta. E înselata de chematul vînatorului, cu un fluieras de lemn prevazut cu o limba de metal, prin care imita vaietul iepurelui prins. Uneori vînatorul dibaci o ademeneste imitînd tîtîitul soarecelui.

«Vînatul vulpii la chemat», povesteste un vînator în Revista «Carpatii», «are mult farmec. În primul rînd cadrul în care se petrece: seara de iarna încremenita în liniste, cu colorile reci trezite de luna. Apoi întrecerea în istetime cu siretenia vulpii. La chemat trebuie sa fii mai vulpe decît vulpea.»

Omul este singurul ei dusman periculos, mai ales daca îsi ia în ajutor cînele. Lupul o ataca uneori, dar ea stie asa de bine sa nu-i iasa în cale cînd e flamînd, încît nu intra în socoteala ca vrajmasi. Mai are un dusman, împotriva caruia lupta din greu: purecii. Cît poate se scarpina, se vînjoleste în praf pe spate, ca si cînele, dar tot nu scapa usor de ei.

De altfel, vînatorile de vulpi nu sînt usoare. Stau în fata doua Fiinte care se pîndesc, se urmaresc. Oricît ar fi de sireata vulpea, omul la cele din urma îi gaseste ac de cojoc.

Este cel mai raspîndit carnivor la noi ca si aiurea, macar ca este vînat atîta. Pe unde sînt multi lupi, vulpile se tin la o parte. Cu cît lupii sînt rariti, în locul lor se înmultesc vulpile, caci vulpea poate sa fete si 12 pui, pe care-i pazeste si-i îngrijeste ca orice buna mama. În primele zile nu-i paraseste o clipa. Dupa ce cresc ceva, nu lipseste de lînga ei decît pîna ce-si molcomeste foamea si prinde macar un soarece de-l aduce copiilor.

«Se citeaza cazuri cînd puii luati la crescut sînt vizitati de mama fara frica de om; le aduce si de mîncare» (Brehm).

Blana de vulpe are bun pret, mai ales fiindca din rosie poate ajunge argintie[17], încercarile de la Codlea, lînga Brasov, de a creste vulpi argintii nu au ajuns la bun sfîrsit.

Familia jderilor (Mustelidelor)[18]

Napasta cade uneori si pe animale, nu numai pe oameni.

Bursucul zis si viezure (Meles meles) este unul din animalele de la noi care aduce mai mult bine decît rau. Curata pamîntul de jivinele marunte cu adaparat stricatoare omului.

Fig. 11. Bursuci.

Traieste singuratec, în tihna pe cît se poate. Omului retras din lume i se spune «bursuc». Nu cauta gîlceava nimanui. Nu duce buna întelegere nici tu semenii lui; în perioada împerecherii, cît îsi sufera tovarasa sub acelasi acoperis. Copiii ramîn în grija mamei, pîna ce pot sa-si caute singuri de hrana. Atunci se împrastie care încotro.

Cît e ziua, bursucul sta în umbra vizuinii sale, pe care si-o sapa singur, sub un dîmb din preajma padurii, cu mai multe deschizaturi, spre a avea, la nevoie, pe unde iesi, fara sa fie vazut. Picioarele de dinainte, vin joase, cu gheare lungi, îi servesc la sapat. Cu picioarele de dindarat azvîrle tarina afara. Îsi sapa o camera larga, unde sa se poata învîrti în voie. O netezeste pe dinauntru si o tine curata. Curatenia este una din însusirile lui alese; ar putea fi imitata si de multi oameni. Îsi sapa anumit loc pentru necuratenii. Cumatra vulpe stie de aceasta meteahna a bursucului si, pentru a capata vizuina fara munca, se murdareste pîna aproape de camera în care sta bursucul. Acesta îsi ia lumea-n cap.

Cei ce l-au vazut spun ca e mai mare dragul sa privesti cum, dis-de-dimineata, îsi face cu grija toaleta, nesuferind sa-i fie murdara blana.

E foarte prudent, cînd paraseste locuinta.

Îsi scoate încet capul cu un rît ca de porc, încondeiat cu doua dungi negre, ce-i trec în lungul obrazului pîna la urechi. Daca e liniste, iese încet, tiptil si se pune la sarit, rasturnîndu-se cînd pe spate, cînd frecîndu-si burta de pamînt. În acest chip îsi leapada marunteii musafiri nepoftiti si suparatori.

Cum se însereaza, se avîntura dupa hrana. Paseste prudent, negrabit, leganîndu-se ca ursul si calcînd pe toata laba, cu capul putin aplecat înainte. Nu fuge decît daca e silit. Nu vrea sa-si cheltuiasca din grasimea agonisita cu multa truda. Manînca de toate. Primavara si vara se multumeste cu radacini, cu insecte si mai cu seama cu rîme, pe care le scoate din pamînt cu mult mestesug. Nu se da în laturi, daca-i iese înainte vreun soricel, ba chiar vreun soldan[19]. Ca si ursul, îi place la nebunie mierea de albine salbatice. Nici nu se sinchiseste de împunsaturile lor sau chiar ale viespilor, caci are pielea groasa, captusita cu multa slanina. Toamna se îngrasa cu mure, zmeura, padurete; daca da peste vreo bulgarie se îndoapa cît poate cu sfecla, morcovi. Nu cauta mortaciuni, dar la nevoie, cînd le gaseste, nu le înconjura. Spre deosebire de vulpe ori dihor, de gospodaria omului nu se apropie. Se fereste de cîni, dusmanii lui. Cel mult îndrazneste sa se avînture în vii, caci îi plac strugurii copti si dulci.

La înfatisare aduce mai mult cu un porc decît cu neamurile lui apropiate: dihorul, nevastuica etc. Are capul mai lungaret si gîtul mai lung; la solduri e mai înalt decît la greaban. La mers însa, aminteste mai mult de urs. Îngrasat bine spre toamna, de cum se înteteste frigul, se îngrijeste de odihna de peste iarna. Cara frunzar, muschi, de-si asterne saltea moale. Se înfunda în odaia lui, se face covrig, cu botul între labele de dinainte si se pune pe somn. Nu doarme butuc, ca marmota. Cînd vremea se mai îndulceste, iese din vizuina si se soreste, dezmortindu-si picioarele. Toata iarna se hraneste cu grasimea de sub piele, adunata de cu vara, asa încît primavara, ca si ursul, abia se tine pe picioare. Repede-repede îsi vine în fire.

Pe nedrept omul este dusmanul lui cel mai nemilos. Îl pîndeste si-l împusca. Îl scoate din cotlonul lui prin ajutorul cînilor bursucari, mici la trup si cu picioarele date-n laturi, de se pot vîrî în vizuini. Alteori îi sapa vizuinea si-l prind de dupa gît cu vin soi de cleste, caci de frica bursucul se ghemueieste într-un colt, daca vede ca nu poate fugi. Se prinde si cu capcane.

si toate acestea, pentru ce? Numai pentru pielea groasa cu care se îmbraca geamantanele mari, ca si pentru perii lui lungi din care se fac bidinele si perii. Nu se tine deloc seama ca este folositor omului.

O întreaga familie[21], veche ca origina, de carnivore marunte, tine locul la noi marilor fiare de peste aiurea. Sînt marunte, dar numeroase si felurite. Nu se dau la boi ori la cerbi; se reped însa la o caprioara sau la viteii de cerb ca si la toate erbivorele mai mici; pasarile cad obisnuit victime acestor crude fiare.

Cel mai mare jderul [de copac] (Martes martes); desi nu are nici un metru lungime cu coada cu tot, se încumeta sa se repeada si la o caprioara[22], de-i rupe arterele de la gît. Încolo: iepure, guzgan, gainuse, dar mai ales veveritele nu scapa din ghearele lui. Nu e locuitor mai marunt al padurilor în care jderul .

Îsi duce viata, la munte mai mult decît la deal, desi se întîlneste si în padurile din Tulcea, care sa scape de coltii lui ascutiti. Vînînd mai ales noaptea, furisîndu-se fara sa fie simtit, biata pasare nici nu icneste, cînd e prinsa de gît în somn. Impresionanta si plina de peripetii tragice e mai ales lupta între jder si veverita, cele doua gimnastice neîntrecute pentru care nu exista creanga pe care sa nu poata sari, dupa cum nu le sperie nici spatiul de la un arbore la altul. În ochii uneia citesti vointa de a birui, flacara lacomiei si a ferocitatii; în ai celeilalte groaza în fata dusmanului temut. Fierbinteala luptei este atît de mare, încît nu se opreste nici în fata omului, care întîmplator asista la aceasta urmarire, tablou din tragedia linistei de padure.

Ca se da si la caprioare, e dovada povestirea alaturata.

Fig. 12. Jder.

«În vara anului... - nu uitati: vara -aflînd ca într-un desis s-ar fi cuibarit doua lupoaice cu catei, am aranjat doua goane, împuscînd o lupoaica si un pui. Într-a doua goana - fiind la rascrucea unor drumuri - îmi vine o caprioara mare, foarte bine dezvoltata. Zbiera tare si dureros si era plina de sînge de Ia gît pe piept si picioarele dinainte. O credeam numai ranita, dar tot nu puteam întelege cauza ranirii, mai ales ca rana trebuia sa fie foarte grava ca sa poata produce atîta belsug de sînge. Îmi era apoi suspecta si de neînteles întreaga purtarea ei. Zbiera, din cînd în cînd sta si plecîndu-si capul si-l lovea cu piciorul, apoi se ridica pe picioarele dinapoi si cu cele dinainte îsi lovea iar capul, tremura si-si scutura iar capul, apoi iar fugea...»

«Ajunsa în dreptul meu - abia la 15 pasi - vad, ca pe gît, de o parte, purta ceva mare, rotund si negru. De-acolo izvora sîngele. Vazînd-o si asa pierduta, trag la gît, în negreata. Cade în foc.

si ce credeti? - Un jder sta agatat de gîtul caprei, în care îsi rosese un loc cît palma. A ramas mort în acest "cuib", nedesclestîndu-si din carne ghearele ori gura, nici chiar dupa moarte.

Iata, deci, isprava jderului, a "motanului" sau a "matucului".» (A. Boilan, în Revu Carpatii »).

Jderul e zvelt, mladios: trupul subtiat e acoperit cu blana deasa matasoasa, pieirea lui. Are picioarele subtiri, vînjoase, cu gheare ascutite. Coada lunga, stufoasa, e o cîrma minunata în saltimbancele lui sarituri.

În pînda are rabdarea ursului, istetimea vulpii, agerimea vulturului si miscarile sarpelui. Sta tupilat ceasuri întregi pe o creanga, în asteptare. Cînd socoate clipa prilenica, se repede ca o sageata asupra prazii care nici nu banuieste ca moartea e atît de aproape.

Fig. 13. Dihor.

Pe la mijlocul primaverii, cînd fierbintelile îl prind si pe el, se zbenguieste ca un nebun.

Nu-si gaseste loc, luptîndu-se barbatii între ei. Femeia naste cîtiva pui orbi, într-un cuib facut, de regula, în scorburi de copaci.

Dusmanul lui neîmpacat este omul. E vînat ori prins în capcana, caci blana deasa si moale, colorata, iarna castaniu, vara mai deschis, are bun pret. Pielicelele de jder de la noi sînt foarte apreciate la tîrgul de blanuri din Lipsca[24].

Mai mic decît jderul este dihorul[25] (Putorius putorius), spaima gospodariilor. Se întîlneste pretutindeni în tara la noi, de la munte pîna în ses, mai rar în paduri sau în Baragan.

Cum se însereaza, se furiseaza ca un tîlhar. Nu e pretentios ca vulpea. Ajunge pîna la gaini; daca poate fura una, strîngînd-o de gît, ca sa nu cîrîie, e bucuros. De nu, se multumeste cu ce-i iese în cale: guzgan, soarece de cîmp ori chiar carabusi. Temeiul hranei lui în ei e: prin stîrpirea lor mai rasplateste din daunele ce aduce omorînd pasarile din curte. Nu se teme chiar de vipera, caci nu-i pasa de veninul ei.

Cît e de mic, n-are nici 40 cm lungime, nu numai ca e neastîmparat, dar e îndraznet fara pereche. Se încumeta uneori sa sara si la om, cînd e mînios, iar de vulpe ori cîni nu se intimideaza. Le rezista. Nu-l pot suferi din cauza unui miros urît ce-l împrastie, ceea ce uneori îi tradeaza urma[26]. Blana lui castanie pe spate, aproape neagra pe burta, are pe gît si pe coaste un abur mai deschis.

Dihorul se recunoaste lesne dupa niste pete albii îndaratul ochilor.

Mai dragalasa, daca se poate spune asa de o mica si cruda fiara, dusmanca de temut a cotetelor de pasari, este nevastuica (Mustela nivalis), comuna la noi. Seamana mai mult cu jderul, dar e mai mica, mai subtirica, cu picioarele scurte si botul ascutit. Blana ei, moale, e mai deschisa la culoare dar tot castanie-cenusie, mai închisa pe picioare. Sub gît are o pata albicioasa, care se prelungeste pe piept cam pîna în dreptul picioarelor de dinainte.

Nu e animal la noi mai dracos, mai îndraznet si plin de desteptaciune ca nevastuica. Întrece în miscari pisica, iar în istetime vulpea. Nici de om nu-i pasa. Se arata înaintea lui în amiaza mare. Ba, uneori e atît de obraznica de se ratoiestela om, ca si cînd ar vrea sa se masoare cu el, desi repede îsi schimba gîndul.

Nu e rar, cînd apuca vaca ori un cal de picior. Poporul crede ca muscatura ei e veninoasa si de aceea piciorul se umfla, unde a fost muscat[27]. Ca sa-i treaca, se pune o piele de nevastuica în apa neînceputa cu care se spala rana.

Dar s-o prinzi ? Se baga si în borta de soarece, asa e de subtire. E ca un sarpe. Cap, gît, trup e tot una de gros, iar piciorusele sînt asa de scurte încît s-ar tîrî în mers, daca nu si-ar încovoia mijlocul. Acum se lungeste de se face una cu pamîntul, acum se ridica pe picioarele dindarat si-i umbla capusorul în toate partile cercetînd zarea.

O asemenea dihanie usoara, mladioasa, iute, înarmata cu gheare ascutite si cu colti mai ascutiti, este un dusman neîmpacat pentru toate animalele mici. Cînd intra în cotetele cu pui, omoara mai mult decît poate dovedi cu mîncarea, iar soarecii, guzganii nu scapa de ea. Nici chiar cîrtita ori hîrciogul nu sînt siguri în tunelurile lor subpamîntene, caci nevastuica patrunde pîna în adîncul lor. Chiar iepurele nu poate sa se odihneasca linistit de raul ei. stie bine unde e carotida si cu o muscatura o rupe. Sîngele gîlgîie, iepurele închide ochii pentru vecie, iar fiara cea mai mica soarbe cu nesat lichidul rosu.

Are si ea dusmani, nu e vorba. Cel mai rau e tot omul, desi pe nedrept dupa unii. Mai mult rau aduc guzganii si soarecii stîrpiti de o nevastuica decît poate aduce aceasta, cînd a scapat într-o gainarie închisa.

Grecii vechi au domesticit-o înaintea pisicii, tocmai pentru stîrpirea soarecilor. La noi însa e socotita ca prea stricatoare, spre a fi crutata. Gainile, în satele noastre, dorm unde pot: în pragul casei, într-un cosar deschis sau pe copaci, iar closca îsi aduna puii sub aripi, unde poate. Atunci se întelege ca si nevastuica nu prea îi înconjura; oricum carnea de pui si pentru dînsa e mai frageda decît cea de guzgan.

Hermelina, helghea[28] sau cacomul (Mustela erminea). În fauna tarii noastre nu lipseste nici animalul a carui blana era odata purtata numai de domnitori. Pe portretele vechilor conducatori ai Principatelor Române se poate vedea macar un guler alb de hermina, pistruiat cu puncte negre, vîrful cozii de la acelasi animal.

Hermelina este îmbracata vara ca si nevastuica; cum da înspre toamna, însa, începe a înalbi, iar iarna nici n-o mai cunosti. Peste tot e alba ca zapada, numai pe la gît si pe la încheieturile picioarelor pare ca e unsa putin cu pucioasa. Vîrful cozii, mai lunga decît a nevastuicii, ramîne negru. si asa e toata iarna. Primavara napîrleste si se îmbraca din nou în haina castanie.

La noi este destul de comuna; îsi alege loc de odihna chiar si în podul grajdurilor.

Are toate obiceiurile neamului.

Vînatoarea începe cum da într-amurg; nu-i poate scapa nici un animal mai marunt, caci se acatara de minune, se furiseaza ca o sopîrla, sare ca o mîta si înoata, la nevoie, ca o vidra. E dusmanul cel mai neîmpacat al guzganilor de apa si al întregului neam soricesc. Cînd e pericol mai mare, cu un soi de mîrîit drept chemare, se aduna mai multe, ca din pamînt.

Chiar la om se repede. Brehm citeaza urmatoarea marturisire a lui Wood:

«Un om, rare se preumbla prin împrejurimile localitatii Ericklade, vazu doua hermeline culcate în drum. N-are ce face? azvîrle cu piatra în ele, lovind una. Cealalta se repede la om, nazuind sa-l muste de gît. Mîrîitul ei furios a fost auzit de alte animale din apropiere; au iesit din ascunzisul lor, au dat navala spre dusmanul comun si toate tot spre gît se repezeau. Nu stia omul cum sa scape de fiarele marunte. Noroc ca era gros îmbracat si la gît avea o cravata care-l apara. Dar tot s-a ales cu rani pe mîni si la gît si cu hainele zdrentuite ».

Lutreola, norita ori niurca[29] (Putorius lutreola). Prin Delta ca si pe lînga Balta Brailei traieste acest animal care seamana tu dihorul (i se mai spune dihor-de-apa), dar aduce si cu vidra.

Fig. 15. Hermelina. Blana de vara si de iarna.

E mai mare decît jderul (35 cm), avînd o coada lunga (15 cm) si botul ascutit. E îmbracata cu o blana deasa, neteda, cu par scurt, de culoare castanie închisa, aproape peste tot corpul. Picioarele, ca ale dihorului, au degetele unite între ele ca la vidra.

E înotatoare mai dibace decît nevastuica.

Pe uscat e tot asa de stapîna pe miscari ca si în apa; se hraneste si cu guzgani, dar îi plac mai mult broastele, pestii si culbecii. Nu se prea îndeparteaza de apa, alegîndu-si locuinta în mal, furînd-o de la vreun rozator oarecare. Sînt mai multe în Muntenia ori Dobrogea decît în Ardeal, dar ajung si în Bucovina.

Niurca e mai putin inteligenta decît neamurile ei, desi nu e lipsita nici de simturi agere, nici de curaj la atac. I se cunosc de altfel prea putin obiceiurile.

E urmarita pe aiurea pentru blana ei scumpa.

Pestii în apa nu duc viata mai linistita decît animalele terestre. Se manînca între ei, pestele mare înghite pe cel mic. Îi manînca fel de fel de pasari. Dintre mamifere vidra[30] (Lutra lutra) nu gusta alta nimic decît pesti si raci.

Fig. 16. Lutreola (R., refacut de M.s.).

Fig. 17. Vidra (R., refacut de M.s.).

Obiceiurile ei, conformatia trupului sînt în legatura cu mediul din care îsi capata hrana. E unul din animalele cele mai inteligente, cele mai dibace, cele mai dragalase.

Dupa înfatisare e ca un jder, dar mai lung (1 m). La bot seamana cu un cine; cei vechi o numeau cîne-de-rîu. Trupul mladios e îmbracat cu o blana deasa, cu peri mari si aspri, sub care altii sînt mai scurti, moi, o adevarata flanela. Oricît ar sta în apa, nu strabate umezeala prin ei.

E de coloare castanie pe spate, mai deschisa pe burta. Coada e lunga, iar degetele cu gheare sînt unite printr-o pielita ca la rata. Are ochii vioi, urechile mici si dintii ascutiti.

Asa e animalul facut sa poata oricînd înota. Cînd e pe uscat, are miscari greoaie; se tîraste ca un sarpe, se acatara pe copaci mai anevoie. Cum s-a azvîrlit în apa, nici pestii nu o întrec la înot. Contra curentului, lasîndu-se dusa de curent, se joaca întocmai ca un pisoi în odaie. Acum înoata pe spate, acum pe o coasta, acum se afunda de n-o zaresti. Nu-i vezi urma decît dupa bulbucii de aer ce ies dintre firele de par. Din vreme în vreme îsi arata vîrful botului ca sa respire si apoi iarasi se afunda.

Înghite pestii mici în apa, scotînd numai botul afara. Pe cei mari îi tîraste pe tarm, îi pune pe o piatra pe un trunchi de arbore si nu manînca decît anumite parti; urechile pline de sînge si muschii de la spate. Cînd e pestele mare, ramîne aproape întreg. Ţaranii din Anglia, unde pescuitul în apele proprietarilor era oprit, pîndesc vidrele si sînt bucurosi ca le lasa si lor ceva, fara sa intre în bucluc cu pazitorii lacurilor. De altfel, ca toate neamurile ei carnivore, este lacoma, ucide cu nemiluita. Satula fiind si daca vede un peste mai la fata, se repede si-l prinde. De aceea e vînata din cale afara; nu e vorba ca si blana ei e de pret.

stiindu-se urmarita de oameni, fuge de ei. Cît e ziua, sta în vizuina sapata în malul apelor, cu o iesire sub apa si cu alta de aerisire, printre tufisuri. În launtru îsi face culcus moale. Numai noaptea iese la pînda.

E un vînat anevoios, caci cum e vioaie, curajoasa, vînjoasa, desteapta si cu simturile agere, stie usor sa se joace cu vînatorul. La nevoie, ca sa scape de cîni, se afunda în apa... si ia-o de unde nu e.

Iarna e mai greu de ea. Apele sînt înghetate, unde si unde cu cîte o deschidere în gheata. Pe acolo se vîra în apa, dar de iesit tot pe acolo trebuie sa iasa daca nu gaseste o alta gaura nu prea departata, pentru ca sa poata respira. Vînatoru] o pîndeste si e mai lesne împuscata.

Pentru mai buna paza, traieste izolata. Numai cît tine dragostea, are nevoie de tovarasie; atunci se joaca, perechi-perechi prin apa, ca niste foci. Dupa aceea iar îsi duce viata separat.

Femeia fata, dupa vreo noua saptamîni, doi-trei puisori orbi la care tine ca orice mama. Cînd îi iei, tînjeste dupa dînsii, lasîndu-se chiar usor prinsa, atît de abatuta ce e.

Avînd însusiri asa de alese, lesne se domesticeste, daca e crescuta de mica; ba chiar se dezvata de a mai mînca peste. Fiind inteligenta, ajunge sa se tie de stapîn ca si un cine, sa se joace cu el, sa vie cînd o cheama, sa-l pazeasca. Poate servi chiar la vînat. Chinezii, mesteri în domesticirea animalelor, se slujesc de vidre, ca si de cormorani, la prins peste.

Pe aiurea se împutineaza pe zi ce trece, caci iazurile sînt mai îngrijite, nu ca la noi sa le prinda stuful. Stapînul lacului nu prea iubeste sa i se omoare pestele fara cîstig. Prin Delta si de-a lungul Dunarii, mai ales, se adapostesc mai lesne si nu-si prea bat multi capul cu ea, peste fiind din belsug. De aceea la noi nu e rara.