ORDINUL COPITATELOR

ORDINUL COPITATELOR[1]

Sînt mamifere cu vîrful degetelor învelite în cîte o copita.

Unele au degete neperechi (Imparicopitate). Reprezinta o ramura în stingere dintre mamifere. Tapirul ca si rinocerul au trait pe la noi în vremea tertiara, acesta din urma si în cuaternar. Azi sînt restrînsi în unele regiuni din Asia (India, Insulele Sunde[2]) sau în Africa. si neamul calului, domesticit, e în regresiune. În America de Nord, obîrsia stramosilor lui, a fost introdus în timpurile istorice, de europeni. Azi se gaseste pe toate continentele, dar domesticit.

Copitatele cu degete perechi (Paricopitate), dimpotriva, reprezinta o ramura în plina desfasurare, întîlnindu-se pe toata fata continentelor, fie salbatece, fie domestice. Printre ele, unele rumega dupa ce au înghitit mîncarea (Rumegatoare). Sînt cele mai numeroase si pe la noi.

Familia mistretilor (Suidelor)[3]

Nerumegator este mistretul, porcul-salbatec (Sus scrofa), cu înfatisare atît de deosebita de a celorlalte mamifere de la noi. Seamana cu porcul domesticit, caci sînt neamuri apropiate; cel din curte, cu varietati atît de multe, se trage doar din mistret. Acesta este mai aspru la cautatura, cu capul mare, înalt la greaban. Cînd îl zaresti, îti da impresia de putere salbateca, agera.

Taria lui e în gît si cap. Rîtul gros e fierul plugului ce scormoneste pamîntul; dupa rîmaturile lui îi dai de urma.

Fig. 18. Mistretul (d. Faideau si Robin, refacut de M.s.).

Capul, dar mai ales rîtul, e si arma lui de aparare. De coltii lui mari, lungi, îndoiti se fereste nu numai cinele, dar si ursul. Sînt pumnale primejdioase cu care usor spinteca burta oricarui dusman ce s-ar apropia fara precautie. De aceea, temut, nu prea e atacat de chiar lupul flamînd, caci îsi teme pielea. Nu i-ar fi de folos lupului nici sa sara în spatele mistretilor. În pielea groasa de 13113f55n la ceafa, mistretul are o adevarata pavaza la grumaz si în dreptul umerilor, existînd o placa cornoasa de doua degete de groasa, pe care chiar glontele cu greu o strabate[4]. De altfel si pe restul trupului are piele groasa si par lung, negru, care îl apara de minune. Scarpinîndu-se mereu de coaja copacilor, mai ales în padurile de brazi, ajunge sa capete pe piele o patura de rasina, iarasi aparatoare.

De aceea traieste nesuparat de nimeni, afara doar de vînatori. Îi place umbra padurilor, prin apropierea apelor si a mocirlelor în care se balaceste în vreme de arsita, un obicei si al rudei sale îndepartate, hipopotamul, ca si al porcilor domestici.

Se hraneste cu jir, cu ghinda, cu radacini, dar nu se da în laturi sa manînce insecte, serpi, oua de pasari sau soareci de padure. Manînca de toate, e omnivor.

Spre toamna, cînd fructele sînt coapte, n-are nici o grija. Atunci se îngrasa bine. Atunci este însa si stricator, caci iese din padure si se îndreapta noaptea spre ogoarele cu papusoi ori cu cartofi. Da o grija mai mult agricultorului, trebuind sa faca focuri si sa stea la pînda toata noaptea.

Atunci, catre toamna, cade mistretul si în fierbintelile dragostei. Vierii dau lupta strasnica între ei, cu furie, repezindu-se unul la altul. Coltii zdraveni nu sînt folositi atîta în contra dusmanilor, cît în lupta dintre barbati. Cel învins, de multe ori cu o rana grea, se retrage grohaind; cel învingator se bucura de favoarea scroafei, care asteapta linistita prin apropiere. De aceea si coltii sînt mai ascutiti, mai periculosi, la mistretul de 3 - 4 ani, în plina putere. La cei batrîni, coltii se îndoaie în afara, se rod si de multe ori se rup.

Cît de mestera este natura în cele mai neînsemnate amanunte!

Dupa 4 - 5 luni, scroafa fata 4 - 10 godacei, draguti prin îmbracamintea lor, care se deosebeste cu totul de a parintilor. Pe cînd batrînii au parul, iarna, negru-cenusiu, iar vara mai roscat, purceii sînt cu parul galbui si cu dungi negre si albe în lungul trupului, pare ca i-ar fi însemnat cineva anume cu un penson.

Veseli, zglobii, ca puii tuturor animalelor, nu se departeaza de scroafa nici o minuta. Alaturea de mama, veghetoare, puternica, n-au grija. O clipa de neascultare, daca se ratacesc, lupul îi pîndeste si chiar cumatra vulpe se încumeta sa le încolteasca gîtul.

Avînd hrana din belsug, fiind fara dusmani, mistretii cresc în voie; se înmultesc prin unele locuri în chip primejdios pentru cîmpurile semanate. Un mistret batrîn, doborît la Reghin, cîntarea 320 kg.

Traieste la noi de la munte si pîna în baltile Dunarii. De multe ori insulele plutitoare de plaur, în Delta, duc cu ele si cîte o familie de mistreti, care se simte bine în" calatoria pe luciul ghiolurilor. Mistretii din plaur, potrivit locului sînt mai înalti în picioare si cu coltii mai mari decît cei din paduri.

Familia cerbilor (Cervidelor)[5]

Printre rumegatoarele salbatice de la noi, caprioara (Capreolus capreolus) este raspîndita de la munte pîna-n ses. E o podoaba a faunei noastre.

«Nici nu-mi pot închipui o priveliste mai frumoasa decît o fîneata presarata cu miliarde de diamante sclipitoare - roua de vara - cu flori, fel de fel, iar în mijlocul lor, pascînd linistit, tapul cu blana lui rosie aprinsa» (A. Fekete, Rev. «Carpatii»).

E un animal elegant, blînd, cu privirea inteligenta. Lung pîna la 1,5 m, are trupul proportionat, mai înalt la umeri, ceva mai lasat la solduri. Gîtul e potrivit de lung, iar capul scurt. Niste ochi mari, blînzi ca de antilopa, cu genele de la pleoapa de sus lungi, dau privirii o deosebita expresie de gingasie. Urechile relativ mari sînt mai deschise în coloare pe dinafara decît restul corpului. Picioarele înalte, subtiri, sînt proportionate cu trupul. Drept coada, un ciont scurt.

Coloarea parului se schimba, caci napîrleste în Mai si Septembrie. Vara e scurt, des si mai mult ruginiu pe spate, mai deschis pe pîntece. Iarna e mai lung si suriu pe spate, batînd în cafeniu. Iezii, nespus de dragalasi, sînt ruginii peste tot cu pete albe neregulat azvîrlite.

Ţapul se cunoaste dupa coarne si pamatuful de par de la teaca. Coarnele scurte, pe care le pierde în fiecare iarna, în timp de patru luni, cresc la loc.

Fig. 19. Caprior (d. Iacoby, redesenare facuta dupa fotografie de M.s.).

Din sulitar, coarne de sulita, iedul de un an ajunge tap cu furculita, apoi tap cu 6, adica cu cîte 3 ramuri scurte la fiecare corn. Asa devine matur, bun de bataie.

Carpioarele sînt pasnice: nu traiesc ca cerbii, în cîrduri mari, ci cel mult în pîlcuri avînd în frunte o caprioara batrîna, iar la coada un tap în vîrsta, experimentat.

Pasc în poienile padurilor; se avîntura si în pasunile tihnite. «Caprioara orice frunza gaseste, cu aceea se hraneste». Cînd e pericolul mare, poate fugi iute si sari peste huceaguri ori garduri înalte. De regula însa se tin linistite. Sînt foarte fricoase. La cea mai slaba miscare suspecta, înceteaza de a mai paste, ridica în sus capul si cerceteaza cu îngrijorare în jur; la nevoie «latra» tapul mai scurt, capra mai prelung.

Caprioara nu fata decît 1, cele mai batrîne cel mult trei iezi, care sînt de o dragalasenie fara seaman. La cel mai mic semn al mamei, care-l apara cu îndîrjire, se tupileaza la pamînt, îsi întind capusorul si asteapta sa treaca amenintarea. În pericol îsi striga mama cu un suier lung.

La scurt timp dupa nastere, zbenguindu-se ca toti iezii, se iau dupa mama, care nu-i lasa din ochi o clipa.

Fig. 20. 1 - Cresterea coarnelor la capriori; 2 -

Noaptea o petrec mai mult la pascut, iar dimineata se retrag în padure, unde este mai mult tufaris. Întreaga familie trebuie sa fie necontenit la veghe. De coarnele tapilor batrîni, ca si de lovitura copitelor lor, din goana, se teme nu numai vulpea, dar si lupul. În schimb caprioara si mai ales iedutii sînt prada tuturor fiarelor. Chiar si dihorul stie sa rupa carotidele unui iedisor. Nici vulturii ori huhurezul cu ghearele ca niste cangi nu-l cruta.

Mai rau decît dusmanii cei mari, sînt cei maruntei, care îi dau în seama celor dintîi, slabindu-i sau chiar omorîndu-i. Pe lînga larve de insecte care traiesc în nari[6], pe lînga capusele ce-i sug sîngele, sînt periculoase mai ales o cordea , ce le aduce capierea, si o galbeaza.

Cel mai de temut dusman e însa omul, care nu le cruta nici chiar în vremea oprita de legi[9]. Le vîneaza fel si chipuri; la pînda, la goana cu cîni sau le însala chemînd tapul cu fluierasii din lemn, mai ales în vremea alergatului, cînd tapul crede ca-l cheama capra si se apropie încrezator pîna-n bataia pustii.

La noi se gasesc înca îndestul de multi cerbi (Cervus elaphus) mai rari în Carpatii de Sud, mai numerosi în cei Moldovenesti. Se întîlnesc si în cerbarii anume îngradite, dintre care cea mai mare e la sarlota[10] (Timis) cu vreo 300 cerbi si vaci .

Cerbul e o faptura mîndra, eleganta si puternica, însusiri împerecheate

cam rar în lumea animala. Desi poate sa întreaca si 2 m în lungime, are partile trupului asa de proportionate încît nu pare greoi.

Sînt exemplare care cîntaresc mai mult de 200 kg. Chiar asemenea indivizi cînd alearga în trap, cu gîtul lungit, ori la galop, cu capul dat pe spate, mai iute decît un cal, cînd dintr-o saritura au trecut o gîrla, îti dau impresia agilitatii gazelelor, vestite ca miscari iuti.

Mîndra înfatisare a cerbului se arata mai ales dimineata, cînd se întoarce de la pascut, pasind agale, clatinând din cap, de par coarnele lui ramificate, niste crengi batute de vînt.

Atunci îi poti admira pieptul lat, puternic, umerii rasariti, gîtul lung, putin îndoit si turtit lateral, capul de asemenea lung, cu doi ochi blînzi, dar patrunzatori,

Fig. 21. Coarne de tap; record mondial (?). De la un animal împuscat în Muntele Hanes-Transilvania (d. Rev. "Carpatii", redesenare facuta dupa fotografie de M.s.).

picioarele subtiri, agere. Podoaba lui sînt coarnele ramificate, cu vîrful crengilor stralucitoare ca de fildes, cu mai multe sau mai putine crengi, dupa vîrsta. Grele si pîna la 16 kg fiecare corn, la cei în putere are macar 7 ramuri. Lordul Powercourt a prezentat "Societatii Zoologice" din Londra coarnele unui cerb din Carpati, grele de 33 kg si cu 44 de raze[12]. Fiecare corn poate ajunge si de 1,30 m lungime de la baza la vîrf. Adevarate crengi. Cu toata greutatea coarnelor ramificate, cerbul se strecoara în goana prin padure, cu multa usurinta.

Nu alcatuiesc numai podoaba barbateasca, dar si o puternica arma de aparare. Cerbul înfuriat, cu ochii înrositi ca la un taur, cel dintîi gest ce-l face este sa plece capul în pamînt si sa îndrepte catre dusman ramura cu iataganele ascutite. Mai ales raza cea mai de jos, zisa a ochiului, îndreptata înainte, e ca si coltul mistretului. Vai de cinele ori lupul atins; îi ies matele.

Podoabe, arme de aparare, coarnele îi aduc din nefericire si pieirea. Brehm povesteste despre un cerb aproape domesticit, care venea pîna-n restaurante, în Praterul de la Viena, lasîndu-se mîngîiat si hranit cu zahar, într-o zi, însa, printr-o miscare mai brusca, o raza a cornului sau se încurca în speteaza scaunului unui consumator, care fu trîntit jos. Cu scaunul în coarne speriat, mînios, cerbul începe a alerga printre oaspetii din gradina, pîna ce, la cele din urma, a trebuit sa fie împuscat, caci altfel s-ar fi întîmplat nenorociri.

Mai ales în vremea bataii, toamna, coarnele le pot aduce multe buclucuri si chiar moartea.

Constient de puterea si frumusetea lui, boul în vîrsta, frumos si mîndru, nu permite altuia sa se apropie de ciutele sale. Daca însa un protivnic izolat se arata, batalia e gata. Uneori, cel voinic provoaca la lupta pe cei de o seama cu dînsul; îi cheama prin ragetul de dimineata, în mijlocul poienii, cînd aburii rasuflarii tîsnesc din narile largite ca niste trombe de bruma.

«Ici mugeste un cerb; dincolo, la aceeasi înaltime, altul, de cealalta parle înca unul. Între mugete se distinge insa unul, care domina pe toate, cu puterea si adîncimea lui, parca ar veni dintr-un colt ascuns si nepatruns al codrului. Toti taurii din jur se feresc de arelul în care se gaseste cerbul capital; îl înconjoara pe de departe. Nu are decît sa descatuseze din cînd în cînd zagazurile mugetului închis în piept, si el ucide mugetele celorlalti, asa dupa cum cople.steste un nour negru de vifor toate colorile vii ale lunii. Codanii se straduiesc sa înlocuiasca prin înaltimea tonului ceea ce le lipseste în puterea lui bogata. Unul, cu o voce mai plina, se încumeta sa se apropie ceva de batrîn si îi arunca un muget plin de ura. Cel provocat deschide deodata toate portile si porneste nestavilit basul ca de sub pamînt, dominînd deodata întregul concert. Nu mugeste decît o singura data si obraznicul se grabeste sa se fereasca în copac repezi din fata furiei dezlantuite» (Rev. «Carpatii»).

E trîmbita de vitejie si de mîndrie barbateasca.

Cînd lupta începe, e o lupta adevarat voiniceasca. Cu capetele în pamînt, se repede unul împotriva celuilalt; se ochesc, se feresc, vin din nou unul în fata altuia; întocmai ca într-un duel dintre oameni. Unul, mai slab, vlaguit, se retrage. Învingatorul, mîndru, rasuflînd din greu, se îndreapta spre ciuta din apropiere.

În toiul luptei, uneori, crengile coarnelor se încurca asa de rau, încît amîndoi luptatorii ramîn locului, istoviti. Sînt condamnati sa moara de foame sau cad prada lupilor.

Cerbii traiesc în cîrduri în general familiale (marna cu viteii). Unii cerbi batrîni îsi duc viata cu totul în singuratate. Cîrdul este condus de o ciuta, care merge înfrunte, mereu cercetînd. Au simturile asa de agere, încît dusmanul este simtit de la departare, mai ales daca se afla în bataia vîntului.

În Bucovina de Sud, dupa cercetarile prof. E. Botezat, sînt doua soiuri de cerbi. Cel lidvan se coboara vara pîna în lunca Siretului si a Sucevei; spre toamna, la ragila[13], se aduna catre poalele muntilor. De aceea e mai lung în trup, cu coarnele mai ramificate, dar mai pufoase, cu parul galbui-roscat vara, suriu iarna.

Cerbul ragazan nu paraseste muntele. Are trupul mai scurt, îndesat, picioarele lungi, blana mai întunecata, grumazul aproape negru, coarnele ramificate, mai tari.

Dupa bataie, ciuta (vaca) poarta sarcina peste 40 de saptamîni; abia în mijlocul verii iata un vitelus slabanog, mic, roscovan si cu pete albe. Repede-repede însa îsi vine în fire, se ridica în picioare si se tine într-una de mama, care nu-l pierde din vedere. Încetul cu încetul creste, ajunge vitel, luînd parte la calatoriile cîrdului, înveselindu-l cu sariturile lui copilaresti, sub paza batrînilor.

Fig. 22. Urmele diferitelor mamifere de la noi.

Oricît de simtitori, oricît de prevazatori ar fi, dusmanii îi pîndesc. Ursul mai rar, lupul mai des, le curma zilele. Lupii stiu cu cine au a face si nu ataca cerbul batrîn decît mai multi deodata. Cel mai mare dusman, însa, tot omul ramîne; el l-a rarit din ce în ce, el l-a stîrpit chiar de prin multe locuri. E drept, pe cît e de frumos, pe atît e de stricator padurii. Hranindu-se si cu muguri ori lastare tinere, copacii cu greu se ridica în urma lor.

Familia caprelor-negre (Bovidelor)[14]

Capra-neagra (Rupicapra rupicapra) a ramas la noi stapîna piscurilor stîncoase, unde nu se încumeta sa se ridice nici ursul, nici chiar rîsul. De altfel putine cîrduri s-au mai pastrat chiar în Carpatii sudici din cauza lacomiei vînatorilor necrutatori. Pe fiecare an numarul lor se împutineaza. Se socoate (dupa S. Vulcu) ca-n masivul Retezatului n-ar mai trai decît vreo 1 500 de capete. În muntii Rodnei, odata mai numeroase, în vremea razboiului au fost aproape stîrpite. Se întîlnesc putine în Pietrosu. În Muntii Apuseni ca si ai Banatului nu se mai vede picior de capra neagra.

Vînatoarea de capre-negre pare a fi cea mai pasionanta si mai atragatoare.

Nu ai de luptat numai cu un animal istet, mereu în veghe, pentru care nu exista nici prapastii, caci poate sari cu multa siguranta si 10 metri, nu exista nici stînci; cu copita ei ascutita pe margini, ca de cauciuc la mijloc, poate sa se prinda si de stînca lucie.

Vînatorul, urmarind-o pîna-n bataia pustii, trebuie sa cunoasca binc cararile muntilor, sa învinga frigul, greutatile urcusului si la urma, cînd e dus pîna la marginea unei rîpi adînci, sa nu-si piarda cumpatul. Multe capre-negre au fost vînate de oameni, dar si multi vînatori si-au lasat ciolanele în munti, urmarindu-le.

La înfatisare e ca o capra domestica; cînd am vazut-o întîia oara aparînd o clipa pe muchia Negoiului, silueta ei pe cerul limpede, de departe, m-a facut sa cred ca este tapul care paseste în fruntea turmelor de oi. Are însa trupul mai îndesat, gîtul lung, picioarele de 1 m. Pe cap poarta doua coarne simple, încîrligate la vîrf, ca un mîner de baston. Caprele din Carpati au coarne lungi si de 30 cm. La expozitia vînatoreasca din Lipsca (1930) cele mai lungi coarne au fost ale unui tap împuscat pe Galesul din Retezat.

Nu e colt de stînca pe care sa nu-si poata pune piciorul; de aceea nu e pisc de munte pe care sa nu-l poata urca într-o clipa. Ca sageata fuge, la fiecare pas crezînd ca se va face farîmi în fundul prapastiei pe muchia careia calca asa de sigur, pare ca ar merge pe o carare. Cînd e linistita, paseste încet, chiar greoi. Cum a simtit un zgomot, o ia la fuga si iedul dupa dînsa. Se opreste din loc în loc, se uita, cerceteaza si nu se odihneste decît daca socoate ca e în siguranta. Greutatile locului, unde traieste, o fac sa fie extrem de veghetoare, iar simturile din cale afara de dezvoltate o ajuta. De ea se poate spune cu adevarat ca doarme numai cu un ochi.

Fig. 23. Capra-neagra (d. de M.s.).

Cînd se odihnesc, totodeauna una e de santinela. O umbra, un zgomot suspect si repede da semnalul de alarma, un suier strident sau bate cu piciorul. Toate, desi nu traiesc în cîrduri mari, se trezesc; sînt gata de goana.

Mereu neastîmparate, mereu urmarite, prin stînci, prapastii, au buna memorie a locurilor.

Cît tine vara, au ce mînca din belsug; pajistile sînt grase. Spre toamna e vremea bataii; atunci apuca dorul de societate si pe tapi, care traiesc mai adesea singurateci. Batalii au loc si pe vîrf de munte; de multe ori victima îsi racoreste fierbinteala dragostei cazînd în fund de prapastie.

«Adevarata placere este vînatoarea în timpul "bataii", care la noi începe pe la 25 octombrie si dureaza pîna la 10 - 15 noiembrie. În acest timp ies si tapii batrîni din ascunzis si se ataseaza primei grupe de capre, la care se gaseste si o capra în calduri. Acesla este timpul "alergarii", cînd vezi tapul cu coama zburlita de vînt, trecînd grabit, negru ca un drac, piscuri si vai vesnic în miscare, cautînd capre. Dupa o vara întreaga de trîndavîre, acum intra tapul în actiune. "Alearga" neobosit ore întregi dupa capra în calduri. "Alearga"" salbatic dupa tapul rival, deplasîndu-se în goana nebuna sute de metri de la capra. Înapoiat, ia la goana un alt tap mai tînar, care în lipsa lui a cutezat sa cerseasca gratiile caprei. Se repeta aceeasi goana salbatica, de pe stînca pe stînca, din vale în deal, din pisc în vale» (S. Vâlcu, în "«Carpatii»).

Cum vine iarna si omatul acopera iarba, e cam rau de ele. De omat de altfel nu au frica; dimpotriva, le place sa se deie de-a saniusul. Dar coltii de iarba sînt ascunsi. Atunci viata lor e mai grea. mai în pericol. Se scoboara si pîna-n padurile de fag. dupa muguri, dar dau de rîsi si lupi. Uneori si foamea le omoara, alteori, acatîndu-se dupa licheni, ramîn spînzurate cu coarnele de o creanga. Însusi muntele le aduce pieirea; un picior pus pe un morman de piatra putreda provoaca naruituri de stînci care le zdrobesc; primavara, cînd omatul îngramadit pe streasina unei prapastii se rostogoleste în avalanse, e prinsa si capra în tavalucul de zapada mereu marit.

Omu], vulturul, ursul, muntele nu le cruta; unde se întorc dau numai de dusmani. Viata bietelor capre-negre este atît de grea, încît se explica împutinarea lor.