ORDINUL CORACIIFORMELOR

ORDINUL CORACIIFORMELOR[1]

În aceasta grupa intra una din pasarile cele mai frumoase de la noi, dar cu viata curioasa, parînd ca ratacita prin meleagurile noastre, de neamurile ei de prin tarile tropicale.

Familia Alcedinidolor[2]

Pescarusul-albastru (Alcedo althis althis) are obiceiurile unui pribeag, tacut, singuratic si ursuz, vietuind prin locuri care nici pe departe nu seamana cu acele de unde se trage.

Daca ai norocul sa-l zaresti, tine-te cît poti de linistit, caci la cea mai mica miscare îsi schimba locul.

Fig. 82.

Ce ciudat e! Se pare ca ar fi de piatra, fara nici un semn de viata. Înveti de la el ce e rabdarea.

De marimea unei vrabii, dar cu capul mare, cu pliscul lung, negru, gros si ascutit la capat, cu coada ca retezata cu foarfecele, sta ceasuri întregi, neclintit, pe o piatra, un par, o creanga de salcie. Cu ochii mari cauta spre luciul apei lînga care traieste. Deodata îl vezi ca se repede ca o sageata, cu capul înainte. Se întoarce curînd cu un peste în gura. Tacticos, îl suceste, îl învîrteste în plisc, de ai crede ca se joaca, pîna ce-l potriveste asa. ca sa vie cu capul înainte si sa-l înghita mai lesne. Dupa ce s-a ospatat, iar se pune ]a pînda, iara# 747e47h 1;i sta ceasuri întregi nemiscat, cu privirea tinta spre luciul apei, visînd poate la rudele sale departate dinspre padurile ecuatoriale. De altfel greu e sa-i scape prada. Daca nu nimereste pestisorul dintr-odata, se ia dupa el la înot, servindu-se de aripi ca de lopeti.

Cînd a gresit lovitura, nu se supara, nici nu-si pierde cumpatul, ci vine la loc, ca si cînd nu i s-ar fi întîmplat nimic, dimpotriva. Numai cînd apele sînt tulburi si pestii în siguranta, atunci luîndu-si nadejdea, nu se da în laturi de la un ospat cu melci, lipitori ori insecte de apa.

Ţi-e mai mare dragul sa-l privesti si de frumusetea lui. Mai ales cînd o raza de soare cumva îl bate, nu stii, e vietate ori faptura din povesti, taiata din pietre scumpe? Pe cap poarta niste pene, tivite rotund, de coloarea maslinelor, verzi, încondeiate cu dungi albastre, ca o diadema de safire. Pe spate e verde închis, ca si pe umeri, pe cînd coada e ca sineala albastra. Pe sub ochi are o dunga roscata, întovarasita de alta albicioasa, care se lateste spre gît. Sub barbie e alba, pe piept, si pîntece de coloarea jderului, iar piciorusele, care abia se vad, sînt caramizii.

Îi e dor de soare, flori si tovarasi tot asa de frumosi ca el. Altfel nu ti-ai lamuri de ce sta tacut, singuratic, morocanos, fara sa scoata o nota mai vesela. Cel mult îsi sufera soata în apropierea lui. Altfel e ca un tiran; las fata de dusmanii mai mari, artagos si gîlcevitor fata de pasaruici mai mici.

Cînd îl superi, zboara o bucata de vreme tot pe deasupra apei si se duce sa se aseze în alt loc prielnic pentru pînda.

Nu-si pierde vremea în zadar, caci pe lînga toate e si strasnic de nesatios. Numai cînd trebuie sa se îngrijeasca de cuib, mai paraseste apa, desi nu se retrage prea departe.

Cuibul si-l face în malul de lut de lînga pîrîu. Pliscul îi serveste drept sfredel, picioarele cu gheare ascutite drept sapa. si asa îsi face o sapatura ca de un metru de adînc, în lut iar la capat o largeste ceva. Pe cît e de frumos la înfatisare, pe atîta în casa lui e urît.

Femeia pune ouale, albe si rotunde ca de marmora curata, peste scheletele de pesti ori chitina insectelor, care tin loc de puf. De altfel barbatul e bun tata; cata cu drag la puisori, aducîndu-le de mîncare, chiar dupa ce pot zbura.

Prin obiceiuri, prin frumusetea penelor ca si prin înfatisarea trupului scund, grasun si cu capul mare, e una din curiozitatile lumii noastre pasaresti. Se tine numai pe lînga ape, de la munte pîna la delta; rar ne paraseste în vremea zapezilor mari.

Familia prigoriilor (Meropidelor)

Prigoria (Merops apiaster) este iarasi una din podoabele lumii noastre pasaresti.

Colorile curcubeului o învaluie peste tot, într-o armonizare care aduce aminte de zburatoarele tarilor tropicale. De altfel nici nu sta multa vreme pe la noi, caci vine tîrziu, pe Ja sfîrsitul lui Aprilie: pîna la începutul lunii Octombrie toate sînt calatorite. Ramîn cît scot puii, folosindu-se de lumina soarelui de vara, amintirea locurilor unde-si duc traiul toate rudele ei mai apropiate.

E o pasare din tarile calde; nu traieste mai la Nord de Silezia. Dimpotriva, sînt multe în Grecia, în Spania. Sînt prinse cu miile, carnea lor fiind pe gustul locuitorilor de acolo. Iarna ajung pîna-n Colonia Capului din sudul Africii.

La înfatisare aduce cu o mierla, numai ca e mai zvelta, cu pliscul mai lung, mai subtire, mai fin. cu coada de asemenea mai lunga: haina ei e pieirea ei. Mai înainte se gaseau la noi mai multe; cu nemiluita sînt prinse pentru penele frumoase.

Pe cap si spate are pasarea azvîrlita un sal din pene linse, în coloarea prafului de scortisoara. Aripele si coada sînt ca apa albastra-verzuie a marii transparente. Sub barbie e galbena ca si canarul, iar pe frunte e alba. Un guleras negru desparte gusa de pieptul albastru-verzui. Încolo sînt peste tot încondeieri, nu fara gingasie trase, de rosu, galben, albastru, negru, un adevarat tablou strîns pe trupul ei.

Se tine mai mult de malurile lutoase, caci cuibul si-l face sapînd galerii adînci uneori si de 2 m, la capatul carora este camera de clocire. Acolo îs pune cîteva oua, peste aripile si chitina insectelor, ce le-a servit de hrana. Nu-si face culcus nici de pene, nici macar de paie.

Se da în vînt dupa albine si vespi, de a caror ace veninoase nu se teme. Unde gaseste un cuib de viespi nu se lasa pîna ce nu le macelareste pe toate. Fiind stricatoare prisacilor, este urmarita. Poporul, prin unele parti, i-a dat numele de albinarel, aiurea de vespar. Le plac însa mult si cosasii ori lacustele. Traiesc în cîrduri, zburînd la mari înaltimi, aducînd aminte de rîndunele. Se îmbaiaza dimineata în razele de soare, galagioase, scotînd un glas monoton scurt, dar repetat, ascutit.

Cînd timpul e ploios, înourat, stau triste, pe o creanga. I

Familia dumbravencilor (Coraciidelor)

Dumbraveanca (Coracias garrulus) e tot frumoasa la pene, dar nu asa de blînda la înfatisare ca prigoria. Cu sutele se pot vedea pe sîrmele de telegraf prin Dobrogea, dar si prin restul tarii, în afara partii muntoase.

Nu e sperioasa, de aceea îi poti admira de aproape podoaba îmbracamintii sale, mai cu seama cînd îsi desfasoara aripile.

Cap, piept si o parte din spate sînt de coloarea verde a coltului de iarba. De la umeri se lasa peste baza aripelor o mantie portocalie închisa, mai mult în coloarea prafului de scortisoara. Pe margine sinilii încinse, pe umeri cu epolete de ametist, iar la mijloc toate colorile de la verdele sters la albastrul deschis.

Pete mai luminate, albicioase ori galbii, sînt prea putine, pe frunte si barbie, ori azvîrlite pe aripi. Coada rasfirata în zbor e pe deasupra la mijloc bruna, pe de laturi azurie, iar în colturi cîte o pata neagra, ca la unii fluturi. Cînd te apropii cu caruta de stîlpul de telegraf în vîrful caruia sta si cînd îsi întinde aripele sa zboare pe altul din apropiere, se pune mai în evidenta toata frumusetea penelor sale cuprinse în bataia soarelui.

Pacat ca o da de sminteala înfatisarea de cioara a capului. Nu are privirea blînda a prigoriei; dimpotriva are cautatura crunta, iar pliscul negru este gros, puternic, îndoit ceva la vîrf. Ai crede ca cine stie ce hraparet trebuie sa fie. În realitate se hraneste cu insecte, pe care le pîndeste pe creanga întinsa spre poiana. De aceea nu se înfunda în padure, ci-i plac sau marginile de dumbrava - de unde si numele - sau spatiul larg deschis. Ratacita prin meleagurile noastre, vine tîrziu, pe la sfîrsitul lui Aprilie, si se duce devreme, rar prin Octombrie. Parîndu-i rau parca de ratacirile ei prin tinuturi asa de departate, este, ca si pescarusul-albastru, artagoasa, gîlcevitoare, mereu cîrîind; rak-rak-raje. Nu traieste bine cu celelalte pasari. Nu duce casa buna nici cu semenele ei.

Pe lînga numele de dumbraveanca, poporul nostru, fin observator, i-a mai dat si un alt nume, tîrît. Parintii n-au grija sa curete cuibul sapat în trunchiul de salcii, de murdariile puilor. Acestea ajung la urma sa nu mai stea pe paiele uscate, ci sa înoate în gainatul lor putrezit, iar din cuib sa se raspîndeasca o duhoare acrie, dupa care îi dai de urma.

Ca si prigoriile, dumbraveanca este vînata ori prinsa prin orice mijloc, penele ei avînd bun pret în comert[3].

Familia pupezelor (Upupidelor)[4]

Dupa clasificarea oamenilor de stiinta, pupaza (Upupa epops) n-are a face cu cucul. În mintea poporului nostru nu se pot desparti una de alta. Pupezei i se mai zice si cuc-armenesc, caci creasta cu care este motata ar fi împrumutata de la cuc, ca. sa se duca, împopotonata, la nunta Ciocîrliei.

E o pasare prea des vazuta în toate partile la noi. iar primavara se ia la întrecere, în cîntec, cu cucul. Glasul ei, up-up-up, nici pe departe nu trezeste aceleasi simtaminte cu glasul cucului. Dimpotriva, cel care a auzit pupaza înaintea cucului se umple de scîrba.

Scoala, duglisule, înainte de rasaritul soarelui» îi zice mama lui Creanga. «Sau vrei sa te pupe cucul armenesc si sa te spurce ca sa nu-ti mearga bine toata ziua?»

Se stie ca de ciuda, Ionica s-a dus sa fure pupaza de pe oua. E una din cele mai frumoase pagini din «Amintirile» lui Creanga, patarania cu pupaza si vînzarea ei la Tîrgul-Neamt.

De unde i-a venit acest nume rau pasarei acesteia, care nu e urîta la înfatisare? si aici se vede cît de bun observator este Românul si cum observatiile lui nimerite n-au ramas însa decît sau în proverbe sau în cuvinte de duh.

Numele rau ce si l-a capatat vine de la un obicei urît ai ei. Cît sta pe cuib, facut de regula în scorbura unui copac, fara nici o îngrijire, nu si-l curata de gainat. Se îngramadesc necurateniile în jurul ei si al puilor într-atîta, încît de la o vreme, putrezind, împutesc aerul de primprejur, iar mirosul urît strabate prin pene, de ramîne cu el multa vreme, dupa ce a parasit cuibul. De aici si vorba: «Ca pupaza îsi umple cuibul»[5].

Hranindu-se cu insecte pe care le prinde cu pliscul lung si ascutit. Îi place sa rascoleasca balegarul vitelor si chiar necurateniile oamenilor.

Poporul a observat toate acestea si de aceea de mare ocara se spune «mi-a pus o pnpaza în obraz ».

Mai ales ca este un nare contrast între obiceiurile si îmbracamintea ei.

Caci pupaza nu e o pasare urîta. Pe spate pîna la umeri ca si pe piept pare ca e unsa cu lut galben; dungi negre de-a curmezisul sînt trase peste aripi ca si peste coada lunga. Îmbinate asa încît pare ca un fluture mare. Podoaba ei este însa creasta, facuta din pene lungi, de aceeasi coloare galbena roscata ca pe piept, cu vîrfurile însa negre. De regula o tine data spre spate; cînd e linistita seamana la cap cu ciocîrlanul motat. Cînd se sperie ori se înfurie, o zburleste, penele se ridica, aducînd aminte de podoaba indienilor din America de Nord.

Fig. 83. Pupaza.

E o pasare fricoasa si de umbra ei. Cînd vede un cîine, o mîta sau chiar o cioara, o apuca tremurul si zboara repede, fîlfîind din aripi, la fata pamîntului, ascunzîndu-se într-un huceag. Mai are obiceiul sa se culce la pamînt, întinzîndu-si aripele si coada, pîna ce simte ca a trecut pericolul.

Contrar cucului, care se lasa sa moara de foame cînd e tinut în cusca, pupaza se domesticeste foarte lesne, ajungînd sa vie cînd o chemi, sa faca toate soiurile de miscari caraghioase. Poate tine la noi locul papagalului.