ORDINUL CORACIIFORMELOR

ORDINUL CORACIIFORMELOR[1]

Īn aceasta grupa intra una din pasarile cele mai frumoase de la noi, dar cu viata curioasa, parīnd ca ratacita prin meleagurile noastre, de neamurile ei de prin tarile tropicale.

Familia Alcedinidolor[2]

Pescarusul-albastru (Alcedo althis althis) are obiceiurile unui pribeag, tacut, singuratic si ursuz, vietuind prin locuri care nici pe departe nu seamana cu acele de unde se trage.

Daca ai norocul sa-l zaresti, tine-te cīt poti de linistit, caci la cea mai mica miscare īsi schimba locul.

Fig. 82.

Ce ciudat e! Se pare ca ar fi de piatra, fara nici un semn de viata. Īnveti de la el ce e rabdarea.

De marimea unei vrabii, dar cu capul mare, cu pliscul lung, negru, gros si ascutit la capat, cu coada ca retezata cu foarfecele, sta ceasuri īntregi, neclintit, pe o piatra, un par, o creanga de salcie. Cu ochii mari cauta spre luciul apei līnga care traieste. Deodata īl vezi ca se repede ca o sageata, cu capul īnainte. Se īntoarce curīnd cu un peste īn gura. Tacticos, īl suceste, īl īnvīrteste īn plisc, de ai crede ca se joaca, pīna ce-l potriveste asa. ca sa vie cu capul īnainte si sa-l īnghita mai lesne. Dupa ce s-a ospatat, iar se pune ]a pīnda, iara# 747e47h 1;i sta ceasuri īntregi nemiscat, cu privirea tinta spre luciul apei, visīnd poate la rudele sale departate dinspre padurile ecuatoriale. De altfel greu e sa-i scape prada. Daca nu nimereste pestisorul dintr-odata, se ia dupa el la īnot, servindu-se de aripi ca de lopeti.

Cīnd a gresit lovitura, nu se supara, nici nu-si pierde cumpatul, ci vine la loc, ca si cīnd nu i s-ar fi īntīmplat nimic, dimpotriva. Numai cīnd apele sīnt tulburi si pestii īn siguranta, atunci luīndu-si nadejdea, nu se da īn laturi de la un ospat cu melci, lipitori ori insecte de apa.

Ţi-e mai mare dragul sa-l privesti si de frumusetea lui. Mai ales cīnd o raza de soare cumva īl bate, nu stii, e vietate ori faptura din povesti, taiata din pietre scumpe? Pe cap poarta niste pene, tivite rotund, de coloarea maslinelor, verzi, īncondeiate cu dungi albastre, ca o diadema de safire. Pe spate e verde īnchis, ca si pe umeri, pe cīnd coada e ca sineala albastra. Pe sub ochi are o dunga roscata, īntovarasita de alta albicioasa, care se lateste spre gīt. Sub barbie e alba, pe piept, si pīntece de coloarea jderului, iar piciorusele, care abia se vad, sīnt caramizii.

Īi e dor de soare, flori si tovarasi tot asa de frumosi ca el. Altfel nu ti-ai lamuri de ce sta tacut, singuratic, morocanos, fara sa scoata o nota mai vesela. Cel mult īsi sufera soata īn apropierea lui. Altfel e ca un tiran; las fata de dusmanii mai mari, artagos si gīlcevitor fata de pasaruici mai mici.

Cīnd īl superi, zboara o bucata de vreme tot pe deasupra apei si se duce sa se aseze īn alt loc prielnic pentru pīnda.

Nu-si pierde vremea īn zadar, caci pe līnga toate e si strasnic de nesatios. Numai cīnd trebuie sa se īngrijeasca de cuib, mai paraseste apa, desi nu se retrage prea departe.

Cuibul si-l face īn malul de lut de līnga pīrīu. Pliscul īi serveste drept sfredel, picioarele cu gheare ascutite drept sapa. si asa īsi face o sapatura ca de un metru de adīnc, īn lut iar la capat o largeste ceva. Pe cīt e de frumos la īnfatisare, pe atīta īn casa lui e urīt.

Femeia pune ouale, albe si rotunde ca de marmora curata, peste scheletele de pesti ori chitina insectelor, care tin loc de puf. De altfel barbatul e bun tata; cata cu drag la puisori, aducīndu-le de mīncare, chiar dupa ce pot zbura.

Prin obiceiuri, prin frumusetea penelor ca si prin īnfatisarea trupului scund, grasun si cu capul mare, e una din curiozitatile lumii noastre pasaresti. Se tine numai pe līnga ape, de la munte pīna la delta; rar ne paraseste īn vremea zapezilor mari.

Familia prigoriilor (Meropidelor)

Prigoria (Merops apiaster) este iarasi una din podoabele lumii noastre pasaresti.

Colorile curcubeului o īnvaluie peste tot, īntr-o armonizare care aduce aminte de zburatoarele tarilor tropicale. De altfel nici nu sta multa vreme pe la noi, caci vine tīrziu, pe Ja sfīrsitul lui Aprilie: pīna la īnceputul lunii Octombrie toate sīnt calatorite. Ramīn cīt scot puii, folosindu-se de lumina soarelui de vara, amintirea locurilor unde-si duc traiul toate rudele ei mai apropiate.

E o pasare din tarile calde; nu traieste mai la Nord de Silezia. Dimpotriva, sīnt multe īn Grecia, īn Spania. Sīnt prinse cu miile, carnea lor fiind pe gustul locuitorilor de acolo. Iarna ajung pīna-n Colonia Capului din sudul Africii.

La īnfatisare aduce cu o mierla, numai ca e mai zvelta, cu pliscul mai lung, mai subtire, mai fin. cu coada de asemenea mai lunga: haina ei e pieirea ei. Mai īnainte se gaseau la noi mai multe; cu nemiluita sīnt prinse pentru penele frumoase.

Pe cap si spate are pasarea azvīrlita un sal din pene linse, īn coloarea prafului de scortisoara. Aripele si coada sīnt ca apa albastra-verzuie a marii transparente. Sub barbie e galbena ca si canarul, iar pe frunte e alba. Un guleras negru desparte gusa de pieptul albastru-verzui. Īncolo sīnt peste tot īncondeieri, nu fara gingasie trase, de rosu, galben, albastru, negru, un adevarat tablou strīns pe trupul ei.

Se tine mai mult de malurile lutoase, caci cuibul si-l face sapīnd galerii adīnci uneori si de 2 m, la capatul carora este camera de clocire. Acolo īs pune cīteva oua, peste aripile si chitina insectelor, ce le-a servit de hrana. Nu-si face culcus nici de pene, nici macar de paie.

Se da īn vīnt dupa albine si vespi, de a caror ace veninoase nu se teme. Unde gaseste un cuib de viespi nu se lasa pīna ce nu le macelareste pe toate. Fiind stricatoare prisacilor, este urmarita. Poporul, prin unele parti, i-a dat numele de albinarel, aiurea de vespar. Le plac īnsa mult si cosasii ori lacustele. Traiesc īn cīrduri, zburīnd la mari īnaltimi, aducīnd aminte de rīndunele. Se īmbaiaza dimineata īn razele de soare, galagioase, scotīnd un glas monoton scurt, dar repetat, ascutit.

Cīnd timpul e ploios, īnourat, stau triste, pe o creanga. I

Familia dumbravencilor (Coraciidelor)

Dumbraveanca (Coracias garrulus) e tot frumoasa la pene, dar nu asa de blīnda la īnfatisare ca prigoria. Cu sutele se pot vedea pe sīrmele de telegraf prin Dobrogea, dar si prin restul tarii, īn afara partii muntoase.

Nu e sperioasa, de aceea īi poti admira de aproape podoaba īmbracamintii sale, mai cu seama cīnd īsi desfasoara aripile.

Cap, piept si o parte din spate sīnt de coloarea verde a coltului de iarba. De la umeri se lasa peste baza aripelor o mantie portocalie īnchisa, mai mult īn coloarea prafului de scortisoara. Pe margine sinilii īncinse, pe umeri cu epolete de ametist, iar la mijloc toate colorile de la verdele sters la albastrul deschis.

Pete mai luminate, albicioase ori galbii, sīnt prea putine, pe frunte si barbie, ori azvīrlite pe aripi. Coada rasfirata īn zbor e pe deasupra la mijloc bruna, pe de laturi azurie, iar īn colturi cīte o pata neagra, ca la unii fluturi. Cīnd te apropii cu caruta de stīlpul de telegraf īn vīrful caruia sta si cīnd īsi īntinde aripele sa zboare pe altul din apropiere, se pune mai īn evidenta toata frumusetea penelor sale cuprinse īn bataia soarelui.

Pacat ca o da de sminteala īnfatisarea de cioara a capului. Nu are privirea blīnda a prigoriei; dimpotriva are cautatura crunta, iar pliscul negru este gros, puternic, īndoit ceva la vīrf. Ai crede ca cine stie ce hraparet trebuie sa fie. Īn realitate se hraneste cu insecte, pe care le pīndeste pe creanga īntinsa spre poiana. De aceea nu se īnfunda īn padure, ci-i plac sau marginile de dumbrava - de unde si numele - sau spatiul larg deschis. Ratacita prin meleagurile noastre, vine tīrziu, pe la sfīrsitul lui Aprilie, si se duce devreme, rar prin Octombrie. Parīndu-i rau parca de ratacirile ei prin tinuturi asa de departate, este, ca si pescarusul-albastru, artagoasa, gīlcevitoare, mereu cīrīind; rak-rak-raje. Nu traieste bine cu celelalte pasari. Nu duce casa buna nici cu semenele ei.

Pe līnga numele de dumbraveanca, poporul nostru, fin observator, i-a mai dat si un alt nume, tīrīt. Parintii n-au grija sa curete cuibul sapat īn trunchiul de salcii, de murdariile puilor. Acestea ajung la urma sa nu mai stea pe paiele uscate, ci sa īnoate īn gainatul lor putrezit, iar din cuib sa se raspīndeasca o duhoare acrie, dupa care īi dai de urma.

Ca si prigoriile, dumbraveanca este vīnata ori prinsa prin orice mijloc, penele ei avīnd bun pret īn comert[3].

Familia pupezelor (Upupidelor)[4]

Dupa clasificarea oamenilor de stiinta, pupaza (Upupa epops) n-are a face cu cucul. Īn mintea poporului nostru nu se pot desparti una de alta. Pupezei i se mai zice si cuc-armenesc, caci creasta cu care este motata ar fi īmprumutata de la cuc, ca. sa se duca, īmpopotonata, la nunta Ciocīrliei.

E o pasare prea des vazuta īn toate partile la noi. iar primavara se ia la īntrecere, īn cīntec, cu cucul. Glasul ei, up-up-up, nici pe departe nu trezeste aceleasi simtaminte cu glasul cucului. Dimpotriva, cel care a auzit pupaza īnaintea cucului se umple de scīrba.

Scoala, duglisule, īnainte de rasaritul soarelui» īi zice mama lui Creanga. «Sau vrei sa te pupe cucul armenesc si sa te spurce ca sa nu-ti mearga bine toata ziua?»

Se stie ca de ciuda, Ionica s-a dus sa fure pupaza de pe oua. E una din cele mai frumoase pagini din «Amintirile» lui Creanga, patarania cu pupaza si vīnzarea ei la Tīrgul-Neamt.

De unde i-a venit acest nume rau pasarei acesteia, care nu e urīta la īnfatisare? si aici se vede cīt de bun observator este Romānul si cum observatiile lui nimerite n-au ramas īnsa decīt sau īn proverbe sau īn cuvinte de duh.

Numele rau ce si l-a capatat vine de la un obicei urīt ai ei. Cīt sta pe cuib, facut de regula īn scorbura unui copac, fara nici o īngrijire, nu si-l curata de gainat. Se īngramadesc necurateniile īn jurul ei si al puilor īntr-atīta, īncīt de la o vreme, putrezind, īmputesc aerul de primprejur, iar mirosul urīt strabate prin pene, de ramīne cu el multa vreme, dupa ce a parasit cuibul. De aici si vorba: «Ca pupaza īsi umple cuibul»[5].

Hranindu-se cu insecte pe care le prinde cu pliscul lung si ascutit. Īi place sa rascoleasca balegarul vitelor si chiar necurateniile oamenilor.

Poporul a observat toate acestea si de aceea de mare ocara se spune «mi-a pus o pnpaza īn obraz ».

Mai ales ca este un nare contrast īntre obiceiurile si īmbracamintea ei.

Caci pupaza nu e o pasare urīta. Pe spate pīna la umeri ca si pe piept pare ca e unsa cu lut galben; dungi negre de-a curmezisul sīnt trase peste aripi ca si peste coada lunga. Īmbinate asa īncīt pare ca un fluture mare. Podoaba ei este īnsa creasta, facuta din pene lungi, de aceeasi coloare galbena roscata ca pe piept, cu vīrfurile īnsa negre. De regula o tine data spre spate; cīnd e linistita seamana la cap cu ciocīrlanul motat. Cīnd se sperie ori se īnfurie, o zburleste, penele se ridica, aducīnd aminte de podoaba indienilor din America de Nord.

Fig. 83. Pupaza.

E o pasare fricoasa si de umbra ei. Cīnd vede un cīine, o mīta sau chiar o cioara, o apuca tremurul si zboara repede, fīlfīind din aripi, la fata pamīntului, ascunzīndu-se īntr-un huceag. Mai are obiceiul sa se culce la pamīnt, īntinzīndu-si aripele si coada, pīna ce simte ca a trecut pericolul.

Contrar cucului, care se lasa sa moara de foame cīnd e tinut īn cusca, pupaza se domesticeste foarte lesne, ajungīnd sa vie cīnd o chemi, sa faca toate soiurile de miscari caraghioase. Poate tine la noi locul papagalului.