ORDINUL DIPTERELOR

ORDINUL DIPTERELOR[1]

Peste 40 000 de specii intra în aceasta grupa atît de raspîndita în care se cuprind mustele si tîntarii. Se recunosc lesne pentru ca n-au decît o pereche de aripi subtiri. Cele de dindarat ramîn ca niste solzi.

Familia mustelor (Muscidelor)[2]

O singura musca duce uneori la disperare. Afara e înnaduseala de baie ruseasca. În odaie e racoare si umbra; numai bine pentru lucru. Îti pregatesti dinainte hîrtia de scris.

Nici n-ai apucat bine sa scrii titlul si o musca obraznica vine si se pune tocmai pe frunte. Printr-un gest reflex, o alungi. Fara rusine se asaza pe vîrful nasului. Te strîmbi, dai din cap, dar degeaba: musca nici nu vrea sa stie. Cel mult se muta pe sfîrcul urechii. Te lasa o clipa în liniste; se duce, multumita, sa-si curete capul, aripele, cu piciorusele ei subtiri. Cînd iar începi a scrie, afurisita gînganie se pune pe sprîncene ca sa înainteze pe pleoape. Arunci condeiul, te pui în urmarirea ei. Ea se urca sus, pe geam, unde se misca lesne, caci are ventuze la vîrful picioarelor. Se explica ciuda cu care Schopenhauer vorbeste de musca «simbolul nerusinarii si al obrazniciei».

Daca nu ar fi decît acest necaz ce aduce musca, n-ar fi mare paguba. Oamenii însa i-au declarat nimicirea, din ce în ce mai crîncen, pentru alte rele. În celalalt razboi[3] mustele erau o adevarata plaga. Morti de oboseala, soldatii nu puteau închide ochii, de raul lor. Roiuri întregi se lasau peste ei. Ranitii sufereau îngrozitor. Ranile deveneau iute negre de mustele care se adunau.

Fig. 324. Musca-de-casa (d. I. Muresan, refacut de M.s.).

Goana împotriva mustelor se explica mai ales dupa ce s-a constatat ca ele sînt carausele semintelor de boli diferite. Cautîndu-si mîncarea oriunde, în scuipatoarea ofticosului, ca si în gunoaiele murdare, vîrîndu-si labele în necurateniile tificului, ca si în ale holericului, musca transporta pe trupu-i paros fel de fel de microbi. Iar cînd se curata, caci, ca un contrast îi place curatenia trupului, îi lasa oriunde se nimereste: în casa, pe bucata de pine, pe bucatele neacoperite.

N-au avut ce face unii ? Numarînd, au gasit peste un miliard de microbi pe trupul unei muste. Carantina e iluzorie. Microbii se anina de labele mustei si trec granitele ca si contrabandistii în aeroplane. Îsi închipuie oricine isprava. Dintr-o casa unde zace un bolnav de tifos, musca vine cu microbii, care s-a dovedit ca pot trai si cîteva zile pe ea, în casa vecinului si se duce de-a dreptul la compotul neacoperit, pus pe masa. Transmisia bolii e înlesnita. Tot asa mai ales cu copiii murdari, unsi pe la gura cu dulceata ori zeama de fructe. Intrarea microbilor în gura copilului e si mai asigurata.

Alarma a plecat de la Institutul de entomologie condus, în America, de Howard. În unele parti din Statele Unite chiar s-a 545s1824f introdus între prescriptiile igienii publice masurile de luat împotriva raspîndirii mustelor. În Anglia a fost si o «expozitie împotriva mustelor» cu toate mijloacele de combatere în noua lupta a omului pentru viata sa. Fara crutare! e cuvîntul de ordine. Printre scolari se raspîndesc tablouri, grafice de pericolul roiurilor de muste. S-a ajuns sa se plateasca de fiecare musca ucisa ca si pentru guzgani în vremea ciumei; un drac de baiat a cîstigat 500 lei omorînd 110 000 muste, care umpleau 10 vase mari, expuse vederii, celor multi.

Nu i-a fost prea greu. Ca toate animalele cu multi dusmani, musca este foarte plodicioasa. Din cercetarile facute, fiecare depune, în gunoaie, în crapaturile dintre scîndurile dusumelelor, 120 de oua. Din ou iese larva, musita alba, fara picioare, dupa 6 ori 24 ceasuri, cum e vremea. La cel mult doua saptamîni, din larva se iveste musca. Sa faca acuma oricine socoteala cîte muste ajung sa se adune toamna, de la musca batrîna adapostita peste iarna între ferestre si care la 1 aprilie e în stare sa depuie oua.

Urmasii unei singure muste din primavara, daca toate ar trai si s-ar reproduce, ar atinge dupa Howard, numarul fantastic de 5 trilioane 600 bilioane de indivizi. Pusi cap la cap, toti acesti copii ai batrînei muste ar face un sir lung de aproape 56 milioane kilometri. Dintr-o musca într-un an s-ar acoperi pamîntul tot cu 2 straturi de muste. Asa cel putin sta scris la carte, în teorie. Ar fi pieirea lumii prin muste, dar totodata si a lor. Natura are îasa o adevarata politie. Cînd un animal plodicios ameninta traiul altora, valul se opreste. Dusmanii se înmultesc si ei, avînd prada îndeajunsa. si, slava Domnului, mustele au destui dusmani între pasari, paianjeni etc. Omul cu toate hîrtiile de muste - în Sahara si femeile îsi ung nasul cu un soi de clei - nu este dintre dusmanii cei mai rai. si totusi, e o necesitate ca sa intre în mintea fiecaruia ca omorînd o musca, omori un aeroplan viu cu puzderie de microbi.

Ca si la lacuste, apriga lupta trebuie îndreptata asupra larvelor, care nu pot zbura. Gunoaiele de lînga casa aiurea se acopara cu paie uscate. Larva de musca, trecînd în stare de nimfa, se ascunde printre paie. Acestea arse, se distrug si mustele în fasa. Gunoaiele trebuie stropite cu var, ceea ce e mai usor.

Pentru launtru casei însa principalul e sa nu se lase nimic, ce s-ar mînca nefiert, la îndemîna mustelor. Toiul trebuie bine învelit, adapostit de lacomia lor.

Musca e unul din cei mai obisnuiti dusmani ai omului, dar nu si dintre cei mai putin periculosi.

Familia Califeridelor[4]

Mai mare e muscoiul, musca-mare, musca-albastra (Calliphera vomileria). Intra cîteodata buzna în odaie, face zgomot mare bîzîind ca un barzaun si caznindu-se sa sparga geamul, atîta ce se zbate la fereastra. Altfel, aceasta musca cu trupul albastriu îsi duce viata mai mult pe flori, lingînd sucurile dulci pe care unele plante le secreteaza. În schimb, daca gospodina cumva nu a învalit bine carnea în frunze de urzica sau n-a acoperit-o cum trebuie în timpul verii, repede capata musita. Foiesc niste viermisori albi, care nu sînt altceva decît larvele de muscoi. Aceasta musca nu-si pune ouale - vreo 300 - decît pe carne, pe hoituri, pe putreziciuni. Larva iese dupa cîteva ceasuri si se asaza pe mîncat. Neavînd falci, ci putînd numai suge sucurile, larva varsa un suc ce contine un soi de pepsina, care mistuie carnea si numai asa o poate suge.

Într-o privinta, aceasta masca, prin larvele ei e mai mult folositoare; face parte din armata agentilor sanitari ai naturii, mistuie repede orice hoit, care altfel ar infecta aerul cu putoarea putreziciunilor. Dupa o vreme larva se lasa la pamînt, se îngroapa, se înveleste într-o coaja si ierneaza sub forma de nimfa. Cum da primavara iese musca adulta.

Fig. 325. Muscoiul, larva si nimfa (d.E. Saulea).

Familia Sarcofagidelor[5]

Mai rea este vierminariul (Sarcophaga carnaria), caci depune nu cîteva oua, ci un mare numar, pîna la 10 000 de larve. E, deci, vivipara. Se lasa unde poate, pe putreziciuni, dar si pe ranile vitelor, ba chiar si a oamenilor. Larvele se dezvolta, maresc ranile, dezgolind uneori carnea pîna la os. Musca se recunoaste prin ochii caramizii si niste dungi negre pe dosul pieptului, iar pe pîntecele paros are pete numeroase mai deschise la coloare. Tot asa de rau e ciulul (Sarcophaga magnifica) de pe la ses, care se încumeta sa-si depuie larvele pîna si-n ranile copiilor, de mor în chinuri groaznice.

Fig. 326. Vierminariul (R., refacut de M.s.).

De muste gospodina trebuie sa se pazeasca aproape ca de foc. Nimic nu ramîne neinfectat, daca se afla neacoperit.

Familia cîsitei (Phiophilidelor)[6]

Cîsita (Piophila casei) abia pîndeste sa gaseasca brînza descoperita spre a lepada cele 30 de oua, fie la un loc, fie în pachete. Din ou repede iese o larva cu un capat ascutit si altul gros; care se pune pe mîncat brînza. Se recunoaste o asemenea larva, caci este de o vioiciune fara seaman.

E un adevarat acrobat. Îndoindu-se si apoi întinzîndu-se face sarituri si de doua degete. În acest chip se poate misca din loc în loc. Românul le zice codati, desi adevaratii codati sînt larvele unei alte muste (Eristalomyia teiiax)[7] cu obiceiuri foarte curioase. Musca e frumoasa la înfatisare. Mai degraba ai lua-o drept o albina, încinsa cu brîulete aurii si negre peste pîntece, cu pieptul ca de catifea albie si cu capul cafeniu deschis. Îsi duce viata mai mult printre flori si nu rar o gasesti împreuna cu alte muste colorate, pe florile albe de coada-soricelului sau de morcov salbatic.

Fig. 328. Eristalomyia larva ei (codati).

Ce contraste mai sînt în natura! Larva acestei muste traieste în locurile murdare, foind mai ales în latrine. O recunosti dupa o coada lunga si subtire, un tub prin care respira, cînd iese mai la fata murdariilor groase. Daca îi vine vremea sa se schimbe în nimfa, e drept, paraseste aceste locuri. Apuca la drum pornind spre altele, uscate. În cale însa adesea cade prada furnicilor; cum dau de ea, o ataca si pîna ce nu o omoara nu se lasa. Nu rar întîlnesti asemenea codati luptîndu-se cu furnicile, voind sa scape de ele, rostogolindu-se cînd pe o parte cînd pe alta, ceea ce nu-i vine greu, avînd trupul ca un tavalug.

Familia taunilor (Tabanidelor)[8]

Unele muste aduc stricaciuni vitelor. Dintre acestea taunul (Tabanus bovinus) e cea mai curioasa, caci e nelipsita din preajma vitelor sau a cailor la drum. Vizitiul atent are grija din vreme în vreme sa alunge cu coada biciului o musca mai mult cafenie, cu ochii mari si verzi si cu niste pete stralucitoare, galbui în fundul pintenului. E una din mustele suparatoare, pentru ca nu linge sucurile, ca altele, ci împunge pentru a face sa picure sîngele pe care-l suge. Numai femeia e rea; ea are aparatul de împuns. Barbatul îsi duce viata printre flori sau cel mult se multumeste cu sudoarea de pe vite. Au un zbor iute ca sageata si abia alungate dintr-un loc, repede îsi gasesc altul unde se asaza.

Fig. 329. Taunul.

Familia strechiilor (Hypodermatidelor)[9]

Pomenirea taunului aduce aminte îndata de streche (Hypoderma bovis), una din cele mai rele muste, caci pune pe goana vita de care s-a prins, de unde si vorba: «A da strechia» sau «fuge ca de streche». Dar vita fuge nu de groaza strechiei, cît înselata de bîzîitul ei, care e ca si al taunului. Taunul înteapa si fuge, strechia e rea prin larvele ei, ca insecta traieste numai cît se împerecheaza si moare, fara sa manînce.

Insecta pune ouale pe perii vitelor, unde se prind ca si lindina. Lingîndu-se pe trup, vita trage în gura si cîteva oua de strechie. Aici, la caldura, iese larva, trece în faringe si apoi în esofag, de unde face adevarate calatorii în trupul vitei, vreme de un an si mai bine. S-au gasit larve de strechie pîna si în maduva spinarii. Dupa un asemenea drum lung, larva, în sfîrsit, se astîmpara, oprindu-se sub piele. În locul acela se formeaza o umflatura, numita în popor «cos ». Pe o vita poate sa fie si pîna la 100. Din fiecare cos iese larva, cade la pamînt, se preface în nimfa si de acolo în strechie.

Deci nu insecta e vatamatoare, ci larva ei, larva-cîrtita, caci îsi face drum prin trupul vitei, ca si cîrtita pe sub pamînt (fig. 330).

Fig. 330

În unele tari, cum e în Scandinavia[10], nu e rar cazul cînd larva se dezvolta în trupul omului producînd buboaie dureroase.

Tot asa de rea este si strechea-oilor (Oeslris ovis), o musca castanie (fig. 331), cu perisori numai spre vîrful pîntecelui. Se gramadeste spre toamna pe lînga stîne, stînd linistita pe copaci, pe pareti, de o poti prinde cu mîna. Ea îsi pune ouale în narile oilor la caldura si umezeala. Larva (Carabeti) se hraneste cu muci, se vîra în nas, pîna patrunde în spatiile goale din oasele fruntii, cîteodata ajungînd si la creier. Sta asa în nasul oii vreo 9 luni, dupa care iarasi se lasa pîna-n nari. Oaia stranuta si larva cade la pamînt, unde se schimba în nimfa si apoi în insecta. Degeaba se strîng oile gramada cînd simt apropierea acestor muste. Degeaba se îndeasa una în alta, plecînd botul la pamînt. Musca tot se vîra printre ele, depune ouale în nari.

Tot de o musca sufera rau si calul. Musca-de-cal (Gastrophilus intestinalis) este lunguiata, paroasa, cu pieptul galbui în jumatatea de dinainte cu 2 brîulete late si 2 pete castanii pe aripi. Traieste în roiuri mari, iar în zilele de naduf vin pe unde pasc caii. Oricît s-ar apara dînd mereu din cap, vînturîndu-si coada ori întovarasindu-se doi cîte doi cu gîturile încolacite, musca vine, pune un ou pe parul de pe coama ori pe picioarele de dinainte, se duce în treaba ei, iar vine, iar pune oua si tot asa cîte are într-însa.

Din oua ies larvele. Calul le înghite lesne, lingînd cu buzele locurile unde se gasesc larvele si care, cautînd sa se vîre în piele, aduc mîncarime. Din gura trec în stomac, unde se înfig în mucoasa, sugînd sucurile. Dupa ce au stat vreo 10 luni în stomacul calului, fac drumul prin intestine, de unde sînt date afara cu balega. De aceea poporul le-a dat numele de trînji. Cazînd jos, mai stau vreo 6 saptamîni în pamînt si numai dupa aceea iese musca.

Sînt muste mari ca muscoiul, taunul, strechia sînt muste marunte de tot, ca firul de praf. Acestea traiesc în roiuri dese, uneori atît de dese, încît cînd vine cîte un suvoi îti intra în nas, ochi, urechi, de nu stii cum sa scapi de ele.

Fig. 332. Larvele mustei-de-cal stînd gramada în stomac (d. refacut de M.s.).

Familia musculitelor-de-otet (Drosophilidolor)[11]

Printre mustele marunte, care roiesc mai ales spre toamna, sînt betivele sau mustita (Drosophila melanogaster), care umplu vazduhul mai ales în toamna secetoasa, de cum prinde a se coace poama; roiesc însa si în jurul muraturilor, a drojdiilor din fabricarea tuicii.

Fig. 333. Betiva (E., refacut de M.s.).

Sînt musculite zvelte, abia de 3-4 mm lungime, cu capul roscat ca si pieptul, cu picioarele galbui si cu pîntecele negru cu brîulete aurii. Cînd se joaca în raza de soare, pare ca sînt fluturasi de aur. Mai au un obicei. Zborul lor e zvîcnitor. Deodata salta ca arse si apoi se asaza linistite pe o frunza, pentru ca iarasi, ca apucate de ceva din nou zboara în razele de soare. Larva traieste în must, în dospeala si se hraneste nu numai cu substanta dulce din must, dar si cu ciupercile marunte care produc fierberea.

Familia Tefritidelor[12]

Tot marunta esi musculita care da «viermi» cireselor (Rhagolciis cerasi). E o musculita nu mai lunga de 4 mm, neagra-stralucitoare ca smoala, cu pete galbene pe piept, cu picioarele galbui si cu brîulete castanii pe pîntece. Cînd ciresele prind a se înrosi, musculita vine si pune un ou la capatul coditei; larva se vîra în cireasa, lînga sîmbure si manînca din carnea dulce a fructului. Cînd cireasa s-a copt de tot, larva iese din închisoare, se lasa la pamînt, unde ca nimfa sta peste iarna si numai la primavara se arata musculita.

Fig. 334. Musculita-cireselor (d.O.Fintescu, refacut de M.s.).

Fig. 335. Un tachinid: a = larva; b = nimfa (R.).

Familia Tachinidelor[13]

Sînt însa si muste politiste care ca si unele viespi, au rolul de a stîrpi alte insecte stricatoare.

Acestea fac în special parte din grupa Tachinidelor, de mare ajutor pentru agricultori. Sînt musculite unele ceva mai mari decît musca de casa. Se recunosc de obicei prin perisorii lungi ce le acopar aproape tot corpul sau macar capatul pîntecului, dîndu-le o înfatisare zburlita. Zborul lor e mult mai iute, ceea ce le-a si dat numele. Îsi duc viata prin flori, din care sug nectarul. Unele îsi depun ouale pe carne; cele mai multe însa depun cîte un ou pe larvele vii de fluture. Vezi cum zboara de-a dreptul asupra unei omizi. Uneori ti se pare ca numai a trecut pe lînga ea. A avut însa vreme sa puie un ou mic, stralucitor, care se lipeste fie de peri, fie de piele. Cînd omida se gaseste în preziua unei napîrliri, a scapat de moarte. Dezbracîndu-se de haina verde, leapada si oul de pe ea. Altfel Ousorul acela nici cît un fir de mac e moartea sigura a omizii. Din ou iese larva a carei grija cea dintîi e sa sparga pielea oaspetelui si sa se vîre în trup. Aici creste, întîi din grasimea omizii, apoi cu maruntaiele ei (fig. 335).

La început omida pare ca nu simte moartea din ea. Manînca, se misca tot ca mai înainte. Deodata însa, într-o buna zi, se moaie si cade moarta la. pamînt. Numai pielea i-a mai ramas.

Unele din aceste muste (Lucilia bufonivora) sînt un fioros dusman al broastei-rîioase (Bufo bufo bufo). Musca e inofensiva; ea însa îsi lipeste ouale pe pielea broastei. Larva iesita se misca pîna ajunge la narile broastei, intra înlauntru si printr-un adevarat cutitas al falcilor scrijeleaza mucoasa nasului, o irita, caci se hraneste cu sucurile iesite din aceasta iritare. Cu cît larvele cresc, ranile se maresc, iar din nari trec în creieri, de aduc capierea broastelor; animalul se învîrte-n loc, se da tumba pîna ce moare în chinuri groaznice, mîncata de vie. Larvele continua sa manînce si cadavrul, de nu ramîne din broasca decît pielea si oasele. La noi larvele ataca mai adesea broasca-rosie (Rana temporaria), dupa observatiunile lui M. Bacescu, de la Universitatea din Iasi[14].

Curios obicei îl are musca Miltogranima. Pune oul nu pe larva vie de fluture, ci pe larva amortita adusa de vreo viespe în cuibul ei spre a o da ca hrana puilor. Musca însa se teme de viespe. Nu îndrazneste sa puie oul chiar în vazul ei. Nici n-ai banuit ingeniozitatea la care recurge aceasta mica faptura.

«Se pune la pînda în preajma cuibului de viespe. Aceasta aduce prada amortita, tinînd-o cu picioarele de dindarat. Cînd viespea a patruns în cuib, dar prada ei n-a fost înca de tot vîrîta, musca, într-o clipa, depune oul pe aceasta, fara sa fie împiedicata de viespe care n-a vazut-o, fiind deja în cuib.»

Numarul oualor depuse de aceste muste pot sa se ridice si la 20 000. Presupunînd ca numai 50 % din oua sînt puse pe larvele de fluturi si se vede ca dintre ele pier cu nemiluita. Fluturii sînt stîrpiti sau apar în mic numar la anul viitor. Atacul mustelor tachinide împotriva larvelor a fost folosit în America, unde stiinta este pusa si în serviciul binelui public.

Din Japonia s-a importat în Statele Unite un coleopter[15] foarte periculos deoarece distrugea grîul, dar si pometurile. Prin înmultirea lor nemaipomenita ameninta agricultura. Oamenii de stiinta s-au pus pe lucru fata de îngrijorarea agriculturilor. Au ajuns sa gaseasca un tachinid (Centeler) care avea o predilectie pentru larvele de Papiliio. L-au cultivat si, cînd au capatat un numar suficient de asemenea tachinide, le-au dat drumul în cîmpurile infectate. Rezultatul a fost uimitor. Astfel, prin ajutorul mustei au scapat de pacostea fluturelui amenintator.

Spre norocul oamenilor, numarul acestor tachinide, minunati politisti din natura, este foarte mare. P.M. sustcr, de la Universitatea din Iasi, în studii documentate asupra lor, publicate în «Anualles scientifiques de l'Universite de Jassy», a gasit peste 350 de specii în cuprinsul României. Se întîlnesc mai putin în tinuturile muntoase; cele mai multe sînt raspîndite în cîmpii. Oriunde ar fi, le place loc cu soare mult. Dintre ele majoritatea sînt asemenea celor din restul Europei centrale; putine însa sînt emisari ai tinuturilor mediterane.

În sfîrsit trebuie de pomenit ca pe lînga noianul de multe înaripate de tot soiul, care împînzesc fata pamîntului, sînt si unele care au pierdut aripele. Au ajuns parazite; nici nu-ti vine a crede ca pot fi rude cu musca. Parazitismul are aceasta ca urmare. Transforma un animal de nu-i mai cunosti obîrsia.

Familia Hipobescidelor[16]

Batucelul (Hippobosca equina) are înca aripi. Îl vezi tinîudu-se mereu de calul asudat, cautînd sa se anine de partile putin paroase, cum e între picioare, îndaratul trupului (de unde si vorba «a se vîrî ca musca în c... calului»), sau sub burta. Are trupul lataus si îmbracat într-o chitina asa de scortoasa, ca n-o poti zdrobi, ca pe musca, între degete. Îsi aluneca lesne. E galbuie închisa, mai mult ruginie la coloare, cu o dunga castanie pe spate si o pata galbuie pe piept. Are trompa scurta, dar tapana ca o sula, de o poate vîrî lesne în pielea calului, de care se tine pîna ce se umfla de sînge.

Chichirita-oii (Melophagus ovinus), dimpotriva, nu mai are aripi. Doi solzisori pe spete e tot ce le mai arata urma. De altfel nu e numai aceasta schimbatoare. Chitina e ca de piele, pieptul dintr-o bucata, iar pîntecele ca o punga. Picioarele zdravene, cracanate, se sfîrsesc cu cîte 2 cangi, ca la paduche. Cu aceste cangi se tine de mitele lînii, ajunge la piele, îsi înfige rîtul drept si ascutit si se pune pe supt. Cu atîta lacomie suge, ca-si împlînta pîna si capul în piele, asa încît nu se vede decît ca o buburuza rotunda si moale. Nu scapi oile de chichirita decît la tuns, cînd le alunga ploaia, sau cînd oile se scalda si chichiritele se înadusa. Ciobanii mai au bunul obicei de a spala oile dupa tuns cu pacura ori cu zeama de strigoaie (Marian). Chichiritele se înmultesc altfel decît cele mai multe muste. Larva sta în pîntecele mamei, fiind hranita cu un soi de lapte secretat de ghinduri anumite. Cînd e nascuta, larva nu mai sta ca atare decît scurta vreme, cîteva ore si se schimba în nimfa.

Fig. 336. Chichirita-oii.

Familia tîntarilor (Calicidelor)[17]

Ţîntarii sînt rude de aproape cu mustele, caci si ei au doua aripi. Se deosebesc însa prin trupul zvelt, subtire, ca si prin armatura bucala. Cei mai multi tîntari împung si sug. Au, deci, un soi de ace, gazduite într-un jgheab-format din baza de jos, acoperit în lung de buza de sus.

E o insecta tot atît de nesuferita ca si musca. Nu e vorba numai de cel care da frigurile, ci si de tîntarul obisnuit. Sînt nesuferiti, pentru ca de cum se lasa seara, nu mai poti sta afara de raul lor, mai ales daca prin apropiere este fie si numai un ochi statut de apa de ploaie.

Cel mai cunoscut este tîntarul obisnuit (Culex pipiens). Observa-1 cînd se apropie. Îl vezi cum fara nerusinare se Iasa: de-a dreptul pe piele, ba înca nu vine pe tacute, caci «tîntarul cu cîntari te saruta». Nici nu-l simti cînd se asaza fiind usor ca o pana, iar picioarele, subtiri si lungi, abia te ating. Îsi cauta un loc bun de supt, unde e pielea subtire sau îsi înfige trompa tocmai în fundul uneia din încretiturile numeroase ale pielei pe care le poti observa mai bine cu lupa. Lîsîndu-1 sa te împunga, poti sa bagi de seama si la faptura trupului lui zvelt, cu cele doua aripi lungi,, transparente, cu antenele ca niste pene ori crengute. Îl vezi cum se cazneste, se îngheboseaza pin a-si vîra acele în piele. Pe urma simti o usturatura. E momentul cînd tîntarul a lasat sa se prelinga în rana stu-pitul lui iritant, pentru ca sa scoata mai mult sînge. În vremea aceasta, cît si-a vîrît acele, buza de jos ca un jgheab a ramas afara, încretita. Pe urma se pune tîntarul sa suga cu atîta lacomie, ca nici nu stie pe ce lume e si ce se întîmpla cu dînsul. Poti sa-l omori lesne, desi nu e bine, caci trompa ramînînd în rana, o irita, aducînd puroiere. De la o vreme se satura; umflat se duce de la sine, ca sa mistuie ce a supt, ca si sarpele.

Numai femeile sug; barbatii se hranesc cu sucuri vegetale.

Fig. 337. Ţîntarul, larva, nimfa si pachetul de oua (d.C. Motas,t de refacut M.s.).

Ţîntaroaica pune ouale în apa. Nu e nevoie de cine stie ce iaz mare si întins. Adesea vezi larve de tîntari în polobocul cu apa de ploaie mai statuta de sub acoperisul casei. Repede cunosti larva de tîntari, caci e vioaie si neastîmparata lucru mare. O clipa nu sta într-un loc, ci mereu se încovriga si vine la fata apei, de-si ia aer printr-un tub ce-l are la capatul subtire al trupului. Ca nimfa are un aspect si mai batator la ochi. Pare ca ar fi un scafandrier. Se tine de obicei tot la fata apei, caci trage aer prin doua cornite scurte, ce le are la cap. Cum tremura apa, nimfa s-a lasat la fund, pentru ca iarasi sa se ridice, ca sa respire. Dupa 4 - 5 saptamîni de la depunerea oualor, care sînt rezistente si pot chiar ierna, din nimfa iese tîntarul.

Prin tîntari se raspîndesc frigurile de balta. Nu însa prin oricare tîntar, ci prin Anopheles maculipennis. Îl recunosti lesne, cînd sta ziua linistit pe perete. Pe cînd tîntarul obisnuit [...] se tine cu trupul paralel cu paretele, la Anopheles trupul e oblic.

Pe tîntarul frigurilor îl mai cunosti si dupa antenele lungi si subtiri. Ţîntarul nu aduce boala prin sine. Cînd înteapa, face sa ajunga în rana, odata cu stupitul lui usturator, un parazit marunt, ce face parte dintre protozoare[18]. Cum se vîra în sîngele omului, acest parazit se prinde de globulele rosii; în ele se înmulteste, distrugîndu-le si facînd ca omul sa se anemieze, sa devie galbicios.

De aceea pretutindeni se duce o lupta costisitoare pentru a distruge tîntarii prin orice mijloace. si la noi se cheltuiesc multi bani, pentru a stîrpi paludismul[19]. La Institutul "Dr. I. Cantacuzino" exista o anumita sectie pentru combaterea malariei, iar un savant al nostru prof. M. Ciuca[20], membru al Academiei Române, a fost însarcinat de Liga Natiunilor cu îndrumarea si studierea malariei în tarile departate din Extremul Orient (China, Indochina).

Goana se da dupa femeile purtatoare de oua, în vreme cît ierneaza prin pivnitele calde, prin ascunzisurile din casa, prin grajduri.

În al doilea rînd se duce lupta pentru distrugerea larvelor. Se înadusa, turnîndu-se petrol pe ochiurile mici de apa, se formeaza o patura la fata apei de nu niai poate ajunge aer în tevile larvelor si ale nimfelor. Mai sigur însa e secarea si însanatosirea mlastinilor, unde se adapostesc larvele de tîntari. Bun efect are prin unele parti si politia naturala, un pestisor care manînca toate larvele, aflate la un loc cu el. S-a prins de veste ca si unele plante pot sa departeze tîntarii de casa. Asa sînt plantele ce au în ele un suc mirositor, cum e usturoiul. Chiar floarea-soarelui este mîncatoare de tîntari fara voia ei. Pe fata de jos a frunzelor are un suc cleios. Ţîntarii vin sa se adaposteasca ziua la umbra frunzelor late si acolo ramîn, încleiati.

Fata de tîntarii producatori de boli rele, ceilalti par nevinovati.

Familia tîntaroilor (Typulidelor)[21]

Mai cunoscut este tîntaroiul (Tipula olcracea) unul din cei mai mari de pe la noi, dar cu totul nevatamator. Cînd zboara nu bîzîie ca ceilalti, ci produce un soi de sfîrîit, datorit zbîrnîiturilor aripelor lungi.

Fig. 338. Cum se cunoaste un tîntar obisnuit (stînga) de un Anopheles (dreapta) cînd stau pe pereti.

Se recunoaste lesne nu numai ca are trupul galbiu, de 2 centimetri, si mai bine, dar si dupa picioarele lungit ca si unii paianjeni, asa încît trupul e purtat ca pe niste catalige, iar cînd se asaza, le cracana cum îsi cracana girafa picioarele, ca sa poata apuca ceva de jos. De altfel, cum pui mîna pe el, cum se rup picioarele, asa de lesne ca la nici un alt insect.

Pare fara nici un rost pe lume. Zboara bezmetic si cînd se asaza tupaie, de nici el singur nu stie pentru ce. Femeia depune un ou în pamînt, unde traieste si larva, hranindu-se cu radacini si vegetale putrezite, asa încît poate sa aduca paguba mai ales în pasuni si gradini.

Poporul îl cunoaste pentru: ca nu rar intra si prin casa, asezîndu-se ca mort, în ungherele umbrite

Fig. 339. Ţîntaroiul (1/2 din marimea naturala) (K).

Familia tîntarilor-de-balta (Caoboridelor)[22]

Tot asa de bezmetici si fara rost sînt tîntarii-de-balta (Corethra plumicornis), caci nici ei nu sug sînge. Trompa lor e scurta, mai scurta decît antenele care sînt ca doua pene stufoase la barbat, înfipte pe frunte. Larva traieste în balta si e transparenta, ca si apa, de n-o poti vedea decît cînd se misca asemenea unei zvîrlugi. E rapitoare, dar nu se anina decît de animalele mici din apa.

Sînt si tîntari marunti-marunti, care zboara, mai ales barbatii, în roiuri atît de dese, încît cînd te cuprind nu poti: rasufla de raul lor. Poporul le zice loabe si apartin la diferite specii, dintre care unele se tin tot de ape, caci depun ouale în mîl.

Familia mustelor- produeatoare-de-gale (Cecidomyidelor)[23]

Sînt tîntari a caror larve produc gogosile mici, tuguiate, roscate, de pe frunze de fag. Ca sa se vada cîta ingeniozitate greu de lamurit exista si la aceste marunte fiinte, se pomenesc gogoasele unui tîntar Mikiola fagi, de pe frunzele de tei. Vine tîntarul si pune oul unde va creste gala, aparînd si hranind larva. Prin mijlocul verii se formeaza în jurul ei o casuta ca un dop în care e gazduita. Catre toamna, printr-un joc mecanic, gala externa umflîndu-se de apa, împing pe cea interna, care cade de pamânt în frunzar. Aici sta peste iarna larva, se dezvolta în nimfa si apoi da tîntarul (fig. 349).

Fig. 340. Frunza de tei cu gogosi de Mikiola fogi.

Familia Sciaridelor[24]

Larva de Sciara militaris s-a bucurat odata de mare faima, caci are un obicei curios. Lunga cam de 10 mm, pare ca e o omida, cu capul mic, negru stralucitor, iar trupul ca de sticla de se vede prin el si matul negru. Traieste sub frunzele moarte, prin cetini si se hraneste cu vegetale putrede. În unii, ani, din ce cauza nu se stie, se aduna cu miile, gramada, asa încît par un sarpe urias ce se misca încet printre copaci. Românii de la munte le numesc posganie. În vremurile de demult, asemenea sarpe pestrit ce se misca încet aducea groaza între oameni, socotindu-l drept prevestitor de razboaie.

Familia mustele-columbace (Simuliidelor)[25]

Un tîntar rau, care aduce multe stricaciuni la vie si nu traieste decît în partile noastre este musca-rea, musca veninoasa (Simulium colurnbaczense). De ea se leaga povestea cu Iovan Iorgovan, care a dus lupta cu balaurul, dar a uitat, ademenit de Ileana Cosînzeana, sa-i zdrobeasca si al 12-lea cap. Balarul s-a furisat cum a putut pîna la Dunare, unde a pierit. Din capul lui împutit a iesit musca-rea, dupa blestemul balaurului:

«De me-i omorî

Capu-mi s-a-mputi

Muste-or slobozi,

Calul ti-o musca,

Pe loc va crapa

Boul s-o otravi

Plugul s-o opri!»

Legenda spune ca musca îsi are cuibul într-o pestera «Gaura cu musca» de lînga satul Coronini,[26] din Banat. Fapt e ca se tine mai mult de locurile noastre, aducînd în unii ani pagube însemnate. E un tîntar marunt. Femeia e cea mai periculoasa. Nori întregi, apuca drumul apelor; dau navala asupra vitelor, asupra oamenilor.

Femeia mica la trup pare ca ar fi presarata cu faina; e albicioasa si cu perisori galbui. Pare gheboasa, caci pieptul, la spate, e umflat. Picioarele sînt vargate alb cu negru.

Zboara mai mult dimineata si spre seara. La amiaza, cînd e arsita mare, ori noaptea se fac nevazute, ascunzîndu-se prin hugeacuri.

Fig. 341. Raspîndirea mustei-rele (d. I. Ciurea si G. Dinulescu).

Cum dau de vite, le înteapa. Se napustesc mai ales în partile cu pielea subtire, cum e în nari, în ochi pe sub burta, sub coada. Îsi înfunda acul si sug, pîna ce se umfla de sînge, de nici nu mai pot zbura.

Cum le simt, vitele încep sa fie nelinistite, ba unele apuca razna peste cîmpuri cine stie la ce departare. Au pentru ce. Întepaturile mustei aduc de cele mai multe ori moartea. Locul împunsaturii la început e ca al unui purice. Cînd însa mai multe muste s-au pus pe acelasi loc, iar împunsaturile sînt unele lînga altele, se face o rana rosie de apare carne vie. Adeseori vita piere dupa cîteva ceasuri. De obicei însa mai taraganeaza cîteva zile, dar tînjeste. Abia se misca, nu manînca, rasufla iute, are fiori, sta culcata, cu gura deschisa, cu limba scoasa. La urma tot moare dupa vreo saptamîna de chin.

Noroc ca roiurile nu se împrastie si nu zboara toata vara. Altfel ar fi la noi ca si pacostea mustei tete din Africa, de raul careia nu se pot creste vite. Musca-rea iese catre sfîrsitul lunii lui April.

Femeia zboara dupa împerechiere si dupa ce si-a pus ouale prin pîraiele de munte. Din ele mai iese în toiul verii înca un roi, prin Mai ori Iunie. Locul lor obisnuit e în Banat, Oltenia si peste Dunare în Iugoslavia. Cele mai încercante judete sînt: Mehedinti, Gorj, Dolj, Caras-Severin. Alteori, însa, se raspîndesc si mai departe. Astfel, în anul 1923, s-au întins catre rasarit pîna-n judetul Dîmbovita, fugind de cîmpie si tinîndu-se mai mult de partea dealurilor si a muntelui. Spre miazanoapte s-au urcat pîna-n Bihor, aproape de Oradea, iar spre Apus au cuprins tot Banatul deluros si muntos.

Numai în acel an au pierit, împunse de musca-rea, peste 16 000 de vite de toate soiurile. Mai mult, au pierit dintre boi si vaci, dar si cai (1 585), oi (915), capre (460), porci (2 834), bivoli, magari. Au ajuns si în unele crescatorii de cerbi din Ardeal, de le-au zvîntat. Bietele capre piereau cu botul vîrît în fîn sau în apa, numai sa scape de pacoste[27].

Musca împunge fara crutare ori alegere. Sufera si oamenii de pe urma ei. Nu mor, dar se chinuiesc macar vreo 2 - 3 saptamîni, capatînd rani urîte, în locurile împunse. Numai copiii mai slabi mor cîteodata.

Pîna acum nu s-a gasit leac sigur împotriva mustei-rele. Nu se cunoaste nici unde îsi pune ouale, nici cum traiesc larvele[28].

Cum. le simt roiurile, oamenii tin peste zi cît pot vitele închise în grajduri. Munca cîmpului se întelege ca sufera mult. Aprind tizic[29] pentru ca fumul sa apere vitele; le ung pe partile cu piele subtire, cu dohot, cu gaz, cu zeama de frunze de nuc, de pelin, de tutun.

Oricum musca-columbaca e în adevar o musca rea. Noroc ca nu traieste decît pe o portiune restrînsa din tara noastra.

Fig. 342. Larva si nimfa de Simulium în Bistrita de Brosteni. Specie apropiala de mascarea, (desene originale de C. Motas).

Neamurile ei (Simulium) traiesc si pe la munte. E curioasa faptura larvelor, ce se tin fixate în mare numar de pietrele din Bistrita sau alt rîu de munte. La capat au doua manunchiuri de peri, prin a caror miscare se fac vîrtejuri ce le-aduc mîncare la gura. Pe primul inel de la piept au un soi de ventuze cu cîrlige, ca si la capatul dindarat. Se prinde cu cel dintîi, aduce pe cel din urma lînga cel dintîi îndoind trupul ca si lipitoarea si tot asa se pot misca din loc în loc. Curioasa e si nimfa, învelita într-un cocon de matasa, fixat pe o piatra si cu gura îndreptata împotriva directiei valurilor. Prin aceasta deschidere se proemineaza capul nimfei iarasi cu 2 manunchiuri fine de perisori.