ORDINUL DROPIILOR, COCORILOR, CIRSTEILOR ETC

ORDINUL DROPIILOR, COCORILOR, CÎRSTEILOR ETC. (GRUIFORMELOR)[1]

Familia Rallidelor[2]

Din ea face parte lisita (Fulica atra) cu înfatisarea mai mult a unei gaini negre cu o pata alba între ochi, prelungita si pe mijlocul pliscului, contrast vizibil fata de restul corpului. Chiar pliscul e mai mult de gaina sau bibilica (pichere), scurt, rotunjit si ascutit la 959u208j Vîrf. Este însa o înotatoare maiestrita, ca rata, si se afunda ca si cufundacul. Fiind sperioasa, nu se prea avîntura la larg, ci tot în preajma stufului înoata, pentru ca la cea mai mica miscare suspecta sa se faca nevazuta în adîncul padurii de stuf.

Un neam al acestor pasari e cîrsteiul[3] (Crex crex), auzit chiar de cei care nu sînt prea deprinsi cu natura, dar au înnoptat macar odata

Fig. 66. Lisite (A., refacut de M.s.).

Fig. 67. Cîrsteiul.

Într-un sat de cîmp. Primavara mai ales, de cum începe sa se lase amurgul pîna ce se întuneca bine, se aude glasul «crrt, crrt, crrt», cam asemanator cu începutul numelui dat de popor.

E pasare cu picioarele naltute, cu trupul turtit dintr-o parte în alta, iar aripele ca niste coretele.

Coloarea trupului este frumoasa. Pe spate negrie cu pete maslinii, pe partea laterala a trupului mai cenusiu cu dungi ruginii în curmezis, pe aripi roscat cu pete galbui.

E una din pasarile cele mai vioaie de la noi. Traieste prin pajisti cu iarba înalta, prin ogoare de grîu si stie atît de dibaci sa fuga prin iarba, de nu clinteste un pai care sa-i arate prezenta printre ierburi. E usurat în aceasta alunecare si prin corpul ca o nava; mai ales cînd fuge, îsi strînge capul între umeri de se face ca o suveica.

Femeia cloceste vreo trei saptamîni si e atît de credincioasa mama, încît poti pune mîna pe ea cînd e pe oua, fara sa le paraseasca. Puii foiesc ca furnicile, dar la cea mai înceata chemare a mamei sînt sub aripele ei.

Cîrsteiul e mai mult o pasare rapitoare[4], se hraneste cu seminte, dar soarbe si galbenusul oualor de la alte pasari, care clocesc, ca si el, în cuiburi puse în iarba.

Cîrsteiul-de-balta (Rallus aquaticus), dimpotriva, îsi duce viata unde e desisul mai mare de papura, de rachita marunta, amestecata cu buruieni de balta. Nu prea se avîntura la fata deschisa a apei. Spre deosebire de celalalt, are trupul mai ridicat, gît scurt si gros, picioare mai lungi, iar pliscul putin încovoiat, lung si ascutit la vîrf. Traind mai aproape de apa, are penele dese; galbui pe spate cu pete negre, este cenusiu pe piept, ruginiu pe pîntece si cu dungi vrastate pe de laturi.

Are aripele scurte, de aceea zboara, uneori, cu aripele întinse, cu zbor amucit ca al unui liliac. Dintr-un loc se muta în altul mai mult mergînd, înoata însa minunat. Ziua sta linistit în ascunzis; glasu-i scurt începe sa se auda cum amurgeste, îngînîndu-se uneori cu al celuilalt. Cuibul si-l face unde e încîlcitura de buruieni mai mare si-l acopera uneori cu un soi de gluga facuta tot din ierburi.

Gainusa-de-balta (Gallinula chloropus) este o pasare ce se vede si pe iazul cel mic, numai sa aiba un petec de stuf. E ta o puica, avînd penele castanii pe spate si aripi, cenusii închis pe burta. Coada scurta o tine ridicata, cu cîteva pene albe pe de laturi, ca si o dunga alba în lungul trupului, sub aripe. Pliscul e ca de cîrmîz la baza, galbui la vîrf; e scurt si cam turtit lateral. Picioarele înaltate, cu solzi ca unsi cu pucioasa si cu degete lungi, ceva latite.

Fig. 68. Cîrsteiul de balta (R.).

Sînt pasari dragute, putînd înota bine, dupa cum se cufunda lesne. Traiesc de obicei perechi-perechi, singuratice, stapînind mai voioase ele singure în împaratia unui iaz. Cînd se încumeta sa le faca vizita nepoftita barbatul altei perechi, are loc o batalie. Stapînul iazului întîmpina mînios pe noul venit, se îndreapta spre el cu capul plecat, cu aripile putin rasfirate. Daca nepoftitul se face ca nu-l vede, celalalt îsi cheama si sotia în ajutor.

Alunecînd la fata apei usor, cînd la dreapta, cînd la stînga, ciuguleste ba o frunza, ba seminte, ba o insecta ce-i iese înainte. Nu e sperioasa, dar daca simte un pericol se face nevazuta în stuf sau se afunda în apa.

Cuibul e la fata apei, în desisul stufului Clocesc si barbatul si femeia, uneori de doua ori pe vara; iar puii mai maricei din cea dintîi clocire, ajuta parintilor sa faca alt cuib pentru fratiorii mai tineri.

Traieste nesuparata de vînatori, caci carnea ei e cam atoasa si cu gust de mîl.

Mai ascunsa mai sfiicioasa este gainusa-pitica (Porzana parva), micuta, maslinie pe spate, cu pete si puncte alburii, cenusii-albastrii pe pîntece. Zboara prost, la fata apei, greoi, cu picioarele spînzurate. În schimb pe apa se misca tot asa de repede ca si gainusa-de-balta.

Familia Otididelor[5]

În aceasta familie intra una din cele mai mari pasari de la noi; dropia (Otis taria) zis si mitropo1itul.

De cînd mai toate cartile de cetire cuprind minunatele pagini din Odobescu, relativ la Baraganul de demult, a ramas în mintea unora ideea gresita ca dropia numai în Baragan traieste. Nici chiar cînd Baraganul, stepa fara ogoare, era al dropiilor, aceste pasari istete, daca nu cele mai mari, de£:<?ur cele mai grele de la noi, nu traiau numai în stepa ialomiteana. Cîrduri întregi, de departe pare ca ar fi niste cîrlani la pascut, se vad în Dobrogea, pe lînga tarmul Marii, atît spre Nord pe lînga vechiul asezamînt Istria, de la capatul lacului Sinoe, cît si spre Sud, prin apropierea Mangaliei. Se avîntura însa uneori si prin Moldova[6].

A mai ramas însa o notiune necompleta din descrierea lui Odobescu, anume ca nu te poti apropia de dropii. Mi s-a întîmplat sa trec pe lînga un cîrd, fura sa se sperie. Îmi cautam de drum, iar pasarile îsi cautau de treaba, ca si cum nici n-ar fi fost prin apropiere dusmanul lor cel mai de temut. Cel mult erau aproape toate cu capetele înaltate, banuitoare, gata sa apuce fuga daca ar fi vazut o pusca.

De vînatori se tem, e drept; iar vînatoarea de dropii are un farmec deosebit, dupa spusa celor ce o practica, tocmai pentru ca vin fata în fata doua fiinte istete. Vînatorul întrebuinteaza toate mijloacele pentru ca sa se apropie de dropii, iar ele îl vad, îl simt de la departare, dincolo de bataia pustii. Pare-se ca stiu sa deosebeasca o arma de foc de o sapa ori hîrlet. Cînd zaresc de departe silueta unui om, îndata îsi atintesc privirea. Vad ca e un cioban, o femeie sau un taran cu desagii în spate, se linistesc si nici nu le pasa. stiu sa deosebeasca iarasi un om bun de altul rau, pentru ele. Vad ceva suspect în portul vizitatorului?; Îsi iau masurile de siguranta.

Fuga e arma lor de aparare. Într-aceasta sînt neîntrecute; e strutul nostru, caci numai un cîne bun de vînatoare le ajunge. De aceea nu le place orice loc. Cauta tot regiunile deschise, cu orizont larg, fara copaci, fara dealuri, dupa care ar putea fi surprinse. Picioarele naltate sînt fara pene; sînt «neîncaltate».

Vînatorul întrebuinteaza toate mijloacele ca sa poata ajunge lînga dropii în bataia pustii. Daca se ascunde într-o caruta cu covergi de rogojina, trebuie sa fie iute la miscari, cînd s-a apropiat de ele. Iute sa ocheasca, iute sa traga, alt foc, degeaba truda. Altii se îmbraca ciobaneste ori femeieste, avînd grija sa-si ascunda pusca.

Un vînator povesteste ca zbura spre el un cîrd de dropii; de i-ar fi vazut pusca, repede cîrneau în alta directie.Vînatorul, cum le-a zarit, s-a întors cu spatele si s-a prefacut ca sapa: numai asa a putut trage în ele.

Alteori se fac bordeie, din vreme, în locul unde obisnuiesc dropiile sa se lase la mîncare, semanîndu-se acoperisul de pamînt, asa încît sa para o movilita întîmplatoare. Dropiile nu banuiesc ca sub aceasta movila e moartea lor; vin pîna aproape de ea si chiar daca una din ele cade împuscata, celelalte nu-si dau seama, ci, probabil, socot ca detunatura e din senin, un tunet.

Daca însa simt vreo miscare ori vînatorul tuseste, banuiala se desteapta îndata si ocolesc în zilele urmatoare movila fermecata. Chiar cînd vad urme proaspete de picior omenesc ori vreo schimbare oarecare, repede îsi cauta de drum aiurea. Din aceasta pricina nici nu dorm unde si-au petrecut ziua, ci zboara ceva mai departe la odihna.

Încolo, cînd sînt mari, au prea putini dusmani. Chiar vulturii cu greu se abat asupra lor. Se zice ca numai soimii, cu miscari iuti, le vin de hac.

La mînie sînt atît de furioase încît nici de om nu se sperie.

«Un dropioi enorm, ridicat, cît era de mare, cu aripile desfacute, scotînd un fel de sunet ragusit din ciocul întredeschis, se repezi, la soldatul ce ma întovarasea si în pieptul calului tinut de mîna, lovind cu aripile si ciocul cu o furie de nedescris» (C. Rosetti-Balanescu).

De altfel coloarea penelor le apara de minune. Cînd sînt razlete în stepa arsa de soare, greu e sa deosebesti galbenul ruginiu al penelor de iarba dogorita, într-aceasta sînt la fel cu toate animalele din stepa. Se pot ascunde de minune în grîul de vreo palma. Mai ales dropia, uneori nu o poti simti decît cînd fuge. Cu gîtul întins, cu aripele ceva desfacute date în laturi, trupul si coada lipita de pamînt, sta tupilata, nemiscata. Un vînator încercat în ale dropiilor, C. Rosetti-Balanescu, citeaza ca i s-a întîmplat sa nu fi zarit dropoiul ascuns în orzul de o palma si jumatate decît la 6 pasi.

Fig. 69. Dropioiul umflat (d. C. Rossetti-Balanescu din Rev. "Carpatii", refacut de M.s.).

Daca privesti însa mai de aproape trupul unei dropii într-un muzeu, bunaoara, te minunezi de îmbinarea maiestrita a colorilor de pe pene, pentru ca asemanarea cu mediul sa fie mai mare. O pana nu seamana cu alta; pe fondul galben-ruginiu, fel de fel de stropituri si linii frînte, care mai de care mai fine, împodobesc penele. Numai pe cap si pe gît e cenusie ca un hulub, iar în josul gîtului are o dunga latuta ruginie, curata, ca un guler de blana de jder. Între cele doua sexe este o deosebire mare, cum ar fi între o curca si un curcan. Barbatii sînt impozanti la înfatisare: lungi de 1 metru si grei de 20 kg, distanta între vîrfurile aripelor întinse e de 2 m. Mai ales primavara, pe vremea bataii, în toiul dragostei, haina lor este mîndra; sînt gatiti de sarbatoare. Mai pe urma, spre toamna, se îmbraca modest, mai la fel cu sotia si cu puii[7]. Cînd e în fierbinteala dragostei, dropoiul se roteste în jurul dropiei ca un curcan. Îsi zburleste penele de la gît, îsi lasa aripele în jos fara sa le tîrîe. Îsi rasfira penele de la coada. Avînd obiceiul sa-si deie capul pe spate, fudul, seamana cu un valatuc de pene fel de fel colorate, din care nu se zaresc decît ochii sclipitori, vioi, si cele doua [smocuri de] pene aspre, ca niste fire de par, lungi si de 20 cm, pe care le are sub barbie.

Pe partile gîtului are doua pete golase, vinetii, care în primavara se umfla ca o gusa. De aceea dropoiul se mai numeste de popor «curcan de Baragan». Sub gusa are un colan roscat de pene. Catre toamna dispar aceste podoabe de nunta. Gusa si colanul ajung spalacite de abia se mai disting.

În schimb numai asa îsi arata podoaba mantiei sale de mire. Aripele întinse, încovoiate, sînt ca doua steaguri tricolore; ruginii spre umeri, albe la mijloc si negre spre vîrf. Pe marginea cozii întinse ca un evantai pare ca a tras cineva cu pensonul o dunga lata negrie, alaturea de alta, îngusta, alba. De sub coada rasar pene zburlite, matasoase, albe, ca niste dantele bogate.

Rotindu-se în jurul femeii, care-si cauta de hrana, linistita în aparenta, dar desigur magulita de desfasurarea pentru ea a atîtor podoabe, pare ca vrea sa o întrebe: «Vezi? Este altul pe lume mai mîndru si mai împodobit decît mine»? Iar daca de dupa tufa rasare protrivnicul, tot asa de împodobit, cu aceeasi pretentie, batalia e gata.

Fig. 70. Repartitia dropiilor în România (d.G. Manu).

Trebuie sa fie o priveliste minunata aceasta bataie de cavaleri rotofei, în mijlocul cîmpului întins, sub cerul senin de primavara, în tovarasia cîntecului ciocîrliei, care înalta slava firii înviate. În orbirea luptei, stapînite de patima, cele doua valatuce de pene se izbesc unul de altul, se rostogolesc cu furie, uitînd pericolele vietii, putîndu-i lovi cu biciusca fara sa vada prezenta omului, dusmanul lor cel mai de temut. Lupta este însa fara sînge. Ai crede ca din ciocnirea cu atîta înversunare a protivnicilor plini de ura, unul trebuie sa cada în nesimtire. Rar numai cîte o pana sau doua din haina lor de nunta daca ramîne pe pamînt sau e luata de vînt. Mai degraba este o completare a curtenirii; pe lînga podoaba se cere si voinicie; de unde duelul în fata femeii.

Dupa ce s-a trecut perioada batailor, prin April, sînt cei mai linistiti si mai buni prieteni, traind împreuna în cîrd, avînd grija sa apere puii neexperimentati si sa-i fereasca de primejdii. Femeia îsi cauta adapost, unde e desisul de iarba mai mare. Îsi scurma o groapa si cuibul e gata. E prevazatoare însa. Nu se duce de-a dreptul la cuib, ci da tîrcoale ca sa însele dusmanul caruia îi plac ouale. A simtit ceva banuitor, repede se întinde la pamînt si sta neclintita pîna ce socoate ca a trecut primejdia. Dupa aproape o luna de clocire, ies doi pui mici, cu puf marunt pe ei, crescuti cu multa grija si prevedere.

Un mare si rau dusman au bietele dropii; poleiul. Cînd ploua, noaptea, si frigul face sa înghete picaturile de ploaie, se prinde peste aripi o coaja de gheata, care le împiedica în zori sa zboare. Atunci pot fi prinse lesne, cu ajutorul unui cîne mai sprinten la alergat, iar în Dobrogea le omoara taranii cu bîtele.

Asa se explica faptul ca nu e gradina zoologica în care sa nu se vada cîteva dropii, ducîndu-si viata de captivitate în liniste si resemnare. Daca e greu sa le prinzi obiceiurile în libertate, i le urmaresti lesne în spatiul restrîns al unei gradini.

Suprafata lor de întindere în Europa se tot micsoreaza. În apus se vad numai cîrduri în treacat. si la noi se simte împutinarea lor; cu întinderea cîmpurilor de cultura se micsoreaza siguranta de care au nevoie. Se impune ocrotirea lor, caci ar fi pacat sa dispara una din podoabele pasarilor noastre.