ORDINUL GALENACEELOR

ORDINUL GALENACEELOR[1]

Īn acest ordin, intra principalele noastre pasari de curte: diferitele rase de gaini, paunul, curcanul, piehirea (bibilica) etc, si fazanii[2] crescuti īn fazaneriile de la Arad, Branesti-Bucuresti.

Familia cocosilor-de-munte (Tetraonidelor)

Gotcanul sau cocosul-de-munte (Tetrao urogallm )[3] Dupa spusa vīnatorilor pasionati, nici o alta vīntatoare aleasa de la noi nu se poate pune alaturi de aceea a gotcanului, cavalerul muntilor īnalti. Nu e numai anotimpul, cīnd zapada nu s-a topit de tot, iar clopoteii īsi itesc floare la locul mai īnsorit. Afara de suierul mierlei sau al sturzului, īnca nici un cīntaret nu tulbura lini 13513s1818n 51;tea desavīrsita a padurilor de brad, la marginea carora se tin gotcanii si gainile. Urcusul se face de cu seara, caci vīnatul e legat numai de lumina slaba a zorilor.

De cu seara se aduna, ca dupa o comanda, cocosii dintr-o coasta de munte, īn preajma unei poenite, cu arbori batrīni si īnalti la margine. Uneori vin si acolo se va desfasura zbuciumatul dans al cocosilor batrīni.

Jocul gotcanului are loc, de regula, la īnceputul primaverii, prin April, dupa vreme. Cīnd se īntīmpla ca babele sa fie mai furioase si sa scuture cojoacele mai cu temei, iar zapada se asterne ca-n toiul iernii, bataia cocosilor mai īntīrzie. Īn unele parti de la noi, pe cīnd obisnuit vīnatorul se urca mai īnainte ceva de 23 April, īn primavara anului 1933, toiul bataii a fost abia pe la 10 mai. Bataia a fost, fara zabava si fara multa ceremonie, caci gainile erau grabite sa cloceasca.

Īn zori de zi, de obicei cīnd īnca luceafarul nu s-a stins de tot si īnspre rasarit se trage geana zilei, are loc una din cele mai minunate manifestatii ale fierbintelilor dragostei din cīte se īntīmpla īn lumea vietuitoarelor de la noi.

Sus, pe o creanga uscata de brad, se profileaza, pe discul luminos al cerului, silueta atīt de cunoscuta a gotcanului, dupa figurile si picturile des raspīndite. Cu gītul īntins, cu capul plecat īntr-o parte, unii spun īntotdeauna spre rasaritul soarelui, cu aripele rasfirate īn jos, ca la curcan, cu coada desfasurata ca un evantai, dar ceva mai ridicata, e īntr-un neastīmpar ca apucat de duca-se pe pustii. Nu sta locului o clipa. Sau tupaie pe creanga pe care se afla, sau nervos se lasa pe alta, spre a reveni pe cea dintīi. Īn toata vremea zbuciumului, nu tace de loc. Scoate niste sunete din ce īn ce mai repezi; dupa o scurta īntrerupere iar toaca, pare ca ar lovi cineva doua betisoare uscate unul de altul. Tonurile sīnt diferite, cīnd mai īncete, cīnd mai accentuate, asemenea zanganitului coasei ascutite cu un fier. Sfīrsitul e ca o plesnitura din limba, puternica, de rasuna īn linistea din jur.

Fig. 71. Gotcanul īn cīntec (d. M.s.).

E atīt de cuprins de nebuneala jocului, īncīt nu se īntrerupe nici cīnd alicele unei īmpuscaturi īi ating penele, fara sa-l loveasca de moarte. Un vīnator scrie īn revista «Carpatii»;

«Dl. R. ridica arma si trage īn mijlocul strofei cucosului, o data, de doua ori. Cucosul cīnta īnainte. Termina o strofa, īncepe alta, o termina si pe aceasta... Īn vreme ce dl. R. se scotocea grabit prin buzunare dupa carluse; sa-si īncarce arma din nou. Pe cīnd se grabea sa gaseasca cartusele, spre mirarea noastra mare, deodata cocosul tace si se rostogoleste la pamīnt prin cetini la vale. Īmpuscatura mortala nu a fost īn stare sa-l trezeasca din lumea lui de visuri; si-a irosit ultimile puteri ca sa-si continue cīntecul; a murit fara sa simta groaza mortii».

Tot īn aceeasi revista se povesteste un caz si mai curios: «Cocosul cade ranit fara sa moara. Dupa ce paznicul īl prinde cu greu, īl aduce acasa fara sa-l omoare, cum cere datina vīnatoreasca īn tot drumul pīna acasa, si apoi acolo īn mijlocul nostru, care priveam ca la o minune, cocosul cīnta strofa lui de dragoste, parca era īn crucea bradului si nu īn bratele paznicului».

Nu e simpla povestire vīnatoreasca. Se citeaza de pe aiurea cazuri tot atīt de stranii. Īn fierbinteala jocului un gotcan s-a napustit asupra unui taietor din padure; altul asupra unui cal s.a.

Cum s-a terminat jocul, cade ca o piatra īn desisul padurii, unde de regula stau adunate gainile.

Nu rar se īntīmpla si dueluri īntre doi cocosi ce s-au īntīlnit īn preajma unei gaini. Lupta e pe moarte, adesea unul din ei ramīnīnd locului, lovit īn cap.

Toate colorile se īntīlnesc pe penele sale. Fiecare pana luata īn parte e ca si besica de deasupra cafelei gingirlii. De la rosul de cīrmīz cu care sīnt īncondeiate sprīncenele, pīna la verdele de smaragd al penelor din dreptul gusei, de la castaniul īntunecat al aripelor pīna la cenusiul īnchis al pīntecului, toate nuantele īsi dau īntīlnire pe trupul lui. Peste tot e stropit cu puncte mari, īnchise, pe fond deschis ori cu pete mai mari, albe, pe penele negre de la coada, pe care le rasfira, cīnd e īn toiul fierbintelii.

Gotcanii din Carpati, unde au ramas īnca multi, fiind mai putin vīnati, sīnt mari, pot ajunge si pīna la un metru lungime (120 cm), iar lungimea masurata din vīrful aripelor, pīna la 1 metru si jumatate. Gaina e mai mica si seamana la īmbracaminte cu o potīrniche.

E o pasare care tine la locul unde creste; nu calatoreste. Cel mult pe iarna grea se trage mai catre deal. Īn afara vremii de bataie, nu-i plac arborii īnalti; dupa obiceiul gainilor de curte, cu care e īnrudita ceva, se tine mar mult prin tufisuri, prin ierburi, unde īsi gaseste hrana scurmīnd. Se hraneste-cu frunze de brad, cu muguri, cu mure ori seminte. Cīnd se lasa pe copaci, īsi alege totdeauna crengile din vīrf, ca sa aiba orizontul larg deschis, sa vada de departe, dominīnd zarea. Noaptea, se odihneste īn ascunzisul cetenelor de brad ori a tufisurilor dese.

Cocosul e un egoist; viata de familie nu-i place. Dupa bataie si īmperechere se īntoarce īn domeniul sau si lasa īn seama gainii grija cresterii puilor. Īn aceasta privinta se deosebeste de mīndrul cocos de ograda.

Gaina īsi cauta loc de cuibar, printre tufisuri mai dese. Nu e mestera īn facerea cuibului; abia daca scurma o groapa pe fundul careia asterne frunze uscate. Puisorii, de cum au spart gaoacea, se pot tine lesne pe picioare, iar closca īi iubeste si-i īngrijeste ca o buna mama. La pericol īi apara cu mare curaj, dīndu-se bucuros mortii, numai sa-si vada puii scapati.

Dusmani au cīt lumea; de gotcan se feresc chiar vulturii, carora se vede ca le impune īnfatisarea mīndra, dar si puterea pliscului si a ghearelor. Īn schimb gaina si puii sīnt atacati lesne de tot neamul rapitoarelor din padure. Din aceasta pricina, ca si din faptul ca e un vīnat nobil, neamul gotcanului e īn pericol mare. Īn Alpi si tarile din apus, numarul lor descreste din an īn an. Īn Carpatii nostri, mai ales īn Carpatii īmpaduriti ai Moldovei, de o parte si alta, traiesc īnca multi gotcani. Vīnatoarea lor este atīt de grea si cere atīta iscusinta, atītea precautii si osteneli, īncīt e socotita drept o «vīnatoare aleasa». Nu se īncumeta sa faca decīt vīnatorii dibaci. E mai mare fala pentru cel ce a īmpuscat un gotcan decīt pentru unul care a ucis o dropie.

Īn afara de gotcanul mīndru, cu obiceiuri atīt de ciudate, īn tara noastra mai traiesc cīteva neamuri de ale lui. Asa e cocosul-de-padure sau gotcanul-mic (Lyrurus tetrix)[4], mai mic si mai putin impunator decīt gotcanul, dar la īnfatisare tot asa de frumos, mai ales cīnd īsi rasfira coada īn forma de lira si-si īntinde capul cu cele doua creste de cīrmīz de deasupra ochilor. Bataia e tot atīt de serioasa, īn zori de zi din primavara. Erau odata atīt de multi la noi, ca spun batrīnii din Dorna Candrenilor ori Poiana Stampei ca se bateau cocosii pīna si pe gardurile din sat. Acum s-au īmputinat, caci sīnt mai lesne de vīnat.

Fig. 72. Cocos de ierunca (d. Rev. "Carpatii").

Ierunca (Telrasies bonasia), iute la miscari, cu pene ca de potīrniche. se tine tot mai mult de munte. La noi se īntīlneste pīna la 1 600 m, dar se scoboara si īn regiunea livezilor. Despre ea spune Cantemir ca e surda, ceea ce a gresit. «Daca gaseste un vīnator si o suta īntr-un copac, pe toate le poate īmpusca pe rīnd si celelalte privesc cum cad una dupa alta». E negarea oricarui simt de aparare al vietii.

La sunetul scos din fluierice, vin cocosii, dar ies uneori si vulpile socotind ca au dat peste o victima. Pe unde se gasesc mai multe (Valea Lizului, Covasna, Prahova) un bun chemator poate aduce acasa si 6 cocosi.

Fig. 73. Fluierica de os pentru chemat ierunca (d. Rev. "Carpatii").

Familia prepelitelor, potīrnichilor, fazanilor (Phasianidelor)[5]

Cīnd toate celelalte pasari, spre seara, au amutit, iar ceata amurgului lasa peste cīmpurile ruginite de spicul gata sa fie secerat, glasul prepelitei (Coturnix coturnix), pitpidic, pitpidic, strabate linistea cīmpurilor.

Una pe alta se īngīna, se cheama. Locul lor de odihna e īn ogorul de grīu ori secara. Acolo undeva, īntr-o scobitura de pamīnt, pe o gramajoara de paie uscate, īsi pune ouale de doua ori pe vara, din care ies puisori draguti, care furnica drept ca soriceii printre plaiurile de grīu.

Vine la noi nu prea devreme; īn orice caz mai tīrziu decīt alte pasari calatoare, abia prin Aprilie. Īsi alege locuri uscate, semanate cu cereale sau pasunile cu iarba īnalta. Acolo, īn umbra plaiurilor, īsi duce viata; nu-i place sa se arate prea mult la lumina, nici sa zboare fara de nici un rost. E satula de drumul lung ce-l are de facut īnspre toamna, cu peripetiile povestite de atītea ori.

Se aduna asa de multe la plecare, catre regiunile mediterane, unde po-poposesc īnainte de a trece īn Africa, īncīt la fiecare pas, īn cīmpiile Greciei sau ale Italiei de Sud, tīsneste pe līnga picior cīte o prepelita pitita la umbra unui bulgare de pamīnt sau al unui tufis de iarba. Cu miile sīnt prinse si vīnate. Se spune ca la Roma se vindeau zeci de mii īntr-o singura zi[6].

Fig. 74. Prepelite (d. refacut de M.s.).

Vine dupa aceea trecerea apei. Daca e vīntul prielnic calea-valea; īntr-o noapte pot trece de la un tarm la altul, cazīnd asa de obosite pe coasta Africii, īncīt se pot prinde cu mīna. Cīnd se stīrneste īn drum o furtuna, e vai si amar de capul lor. Nu putinea de oboseala, se ratacesc, zboara īn loc, se lasa pe insule, pe corabii sau chiar pe apa, īnghitite de valuri. E o īntreaga batalie cu elementele naturii, din care putine ies īnvingatoare. Au de ce sa se īngrijeasca, deci, sa cloceasca de doua ori pe vara si cīt mai multe oua.

De altfel, dusmani au si pe la noi, cīta frunza si iarba.

Soarta lor e-la fel cu a potīrnichii (Perdix perdix), cu care se potrivesc īn multe obiceiuri. Amīndoua traiesc īn desisul paielor de grīu, macar ca potīrnichea se mai abate si prin huceaguri ori tufisuri spinoase. Amīndoua īsi fac cuiburile la pamīnt expuse la prada atītor lighioane. Amīndoua au īmbracamintea ruginie. Potīrnichea este īnsa presarata cu mai multa cenusa, iar pe piept poarta o decoratie negrie īn forma de V, pe cīnd prepelita este acoperita tu mai multa rugina. Amīndoua au īnsa atīt de fine īncondeieri, dungulite, puncte, pe pene, īncīt haina lor e ca un tablou minutios lucrat. Potīrnichea e mai mare, se tine cu trupul ridicat, pe cīnd prepelita e ca o puica nodoleana grasuna, mai ales spre toamna.

Fig. 75. Potīrniche cu pui (d. N. Maniu, refacut de M.s.).

Dupa spusele īnvatatilor, potīrnichea este mai isteata, putīndu-se repede face nevazuta, folosindu-se de coloarea penelor sale asemenea tarinei uscate, nemultu-mindu-se, ca prepelita, numai sa-si ascunda capul. Potīrnichea traieste īn perechi, barbatul fiind credincios sotiei; prepelitele īnsa nu pot fi luate drept pilda de buna casnicie. Dupa ce prepelita se pune la clocit, barbatul nici nu vrea sa stie de ea, ci se duce īn treaba lui; e poligam ca si cocosul. Pe seama bietei mame ramīne grija copiilor si apararea lor contra numerosilor dusmani. Marea deosebire este īnsa aceea ca pe cīnd potīrnichele nu ne parasesc nici iarna, prepelitele, prin septembrie, se calatoresc spre locurile unde īnfloresc lamīii. Amīndoua īnsa sīnt vīnaturi gustoase. Pe fiecare an cu miile sīnt sacrificate. Om, vulpe, jder, sarpe, uliu, atītia si atītia dusmani le urmaresc, īncīt te miri ca a mai putut ramīnea īn viata neamul acestor pasari, urmarite si omorīte mai mult decīt oricare altele.