ORDINUL INSECTIVORELOR

ORDINUL INSECTIVORELOR[1]

Neamul lor este foarte vechi. Īn expeditiile stiintifice americane, facute dupa razboi[2], īn Mongolia si Tibet, s-au gasit numeroase resturi de insectivore, īn straturi de vīrsta cretacica superioara, alaturea de urmele reptilelor uriase.

Azi nu mai traiesc decīt prea putine, urmasii īnchirciti ai unui neam stravechi, raspīnditi mai mult īn tinuturile temperate.

Au pastrat din organizatia lor primitiva dintii marunti, numerosi, prea putin diferentiati, mici sulite ascutite, ca sa poata strapunge lesne carapacea chitinoasa a insectelor, hrana lor principala. Atīta le e comun. Īncolo obiceiurile sīnt diferite.

La noi traiesc trei genuri[3] bine cunoscute.

Familia cīrtitelor (Talpidelor)[4]

Cīrtita (Talpa europaea) īsi duce viata īn cotloane subpamīntene, iuneluri ramificate, cu rasuflatori īn dreptul musuroaielor bine cunoscute, spaima gradinarilor. Trupul si obiceiurile ei sīnt dupa felul vietii. Trupul e ca un cilindru terminat la capete prin doua conuri, un valatuc īmbracat cu blana moale, matasoasa, ca sa alunece lesne; e cernit la coloare asemenea īntunerecului din canalele fara lumina, asemenea noptii, cīnd animalul se īncumeta sa iasa din tainitele lui obisnuite.

Trupul e o masina vie pentru sapat tunele. Drept sfredel serveste botul ascutit, cu un zgirci la vīrf, ce-i da mai multa tari 525c23f e. Drept sape servesc labele de dinainte, scurte, vīnjoase, date-n laturi, cu unghii ascutite, lungi, adevarati dinti de grebla. Cu labele de dinapoi azvīrle tarina iesita din saparea canalelor.

Fig. 5. Gīrlita (R.).

Īn īntunereeul īn care, noapte si zi, traieste, vederea nu prea i-ar folosi. Ochii sīnt mici, ca niste crapaturi īn pielea care aproape īi acopera. si urechea din afara ar stingheri animalul īn ajue» curea lui grabita prin tunele. De altfel sunetele se transmit mai lesne prin pamīnt. Bataia ceasornicului se «aude» tot asa de bine, cīnd īl pui pe vīrful capului. Daca ochii sīnt īnchirciti, īn schimb simtul pipaitului īnlocuieste serviciu] lor. Nici nu poate fi adusa alta fiinta, ca exemplu, care sa dovedeasca puterea legii de adaptare, dupa īmprejurarile schimbacioase ale mediului. Viata toata, aproape, cīrtita si-o duce īn cotloanele ei din pamīnt. Rar cīnd se īncumeta sa-si scoata capul afara, mai ales īn vremea dragostei, spre a se lupta cīrtitoii īntre ei, la loc mai deschis.

Nu este īnsa animal care se multumeste cu putin. Locuinta este un adevarat palat cu multe īncaperi, cu tuneluri largi, cu camere de popas din loc īn loc. Odaia de dormit si-o face de obicei īntr-un loc mai ferit, īn dreptul unor tufisuri, sub un zid. Nu e īn locul unde la fata se īnalta musuroiul.

Acolo īi e locuinta larga cu paretii bine batuti; acolo e culcusul cu asternut moale de frunzis; acolo e camara de rezerva pentru hrana; la o parte are chiar si īncapere anume pentru murdarii, tinīnd la curatenie ca si bursucul. Un sistem de canale circulare si altele de legatura īmplinesc labirintul Cetatuii īn care se odihneste, ca sa mistuie īn tihna, la adapost, ce a ospatat.

Din locuinta principala pleaca un tunel mai larg; duce īntr-un sistem de alte canale rasfirate pe tot domeniul ei de vīnatoare, recunoscut lesne la suprafata dupa vorba Romānului: «Unde umbla cīrtita, i se cunosc urmele». Sīnt musuroaiele de pamīnt proaspat rascolit, presarate pe cīmpii ori īn gradini, tarīna scoasa prin saparea canalelor si pe care o azvīrle afara ca sa nu o īncurce la miscat.

Le face cu o iuteala uimitoare. Desi abia īn April, deci la īnceputul primaverii, am numarat pīna la 40 de musuroaie proaspete, cu o distanta īntre ele īn mijlociu de un metru. Mai ales īn anii cīnd cīmpurile ramīn pīrloaga, cīrtitele ara terenul. Īndata dupa razboi, pe dealurile de la Nordul orasului Tīrgu Frumos, īn drum catre Hīrlau, sute de musuroaie stateau printre trunchiurile uscate de scai, dīnd impresia trista a ogoarelor parasite. Cīrtitele sapa si pe vreme de iarna mai domoala.

Galeriile, rasfirate pe suprafete mari, sīnt provizorii; sīnt drumurile sapate pentru ca sa-si caute hrana. Nu se atinge de radacinile buruienilor īntīlnite īn cale, caci este un carnivor īn toata puterea cuvīntului. Mīncarea ei consta din larve de insecte, din rīme ori insecte care traiesc īn pamīnt, cum e coana-chiftirita[5], carabusul gata sa-si ia zborul. Cīnd soarecele-de-cīmp, ca sa scape de dusman, se furiseaza īn canalele, sapate de cīrtita, si cīnd vine īn calea stapīnei domeniului, s-a ispravit cu el.

Cīrtita, sub aparenta ei modesta, e un adevarat tiran, canibal. Nu sufera pe nimeni īn casa, decīt pe femeie īn timpul īmperecherii. Altfel, daca alta cīrtita s-a īncumetat sa intre īn salasul sapat cu atīta truda, o lupta pe viata si pe moarte se īncinge. Cea īnvinsa este mīncata; nu ramīn din ea decīt oasele.

Pe cīt de īnceata la mers cīnd e pe pamīnt, pe atīta luneca repede īn interiorul galeriilor subpamīntene.

Desi mica la trup, e nesatioasa. Adevarat Flamīnzila din poveste. Nu poate sa stea nici o zi nemīncata; piere. Īn schimb, zilnic īi trebuie macar atīta hrana, cīt e greutatea trupului ei. Porneste la vīnat, cu multa regularitate: dimineata, la amiaza, seara si la miezul noptii; 150 de larve de carabusi e ospatul ei zilnic. Se īntelege atunci si graba de a-si sapa galerii numeroase pe o suprafata de pamīnt cīt mai īntinsa.

Uneori gaseste mīncare mai din belsug, alteori mai pe sponci. Ca sa aiba oricīnd cu ce sa se sature, īsi face rezerve, undeva īn drumul tunelurilor. Acolo, īntr-o gropita anume sapata, aduna rīme multe, carora le face o operatie chirurgicala ca sa nu mai poata lesne fugi īn pamīnt. Le reteaza capetele. Pīna ce le cresc la loc, le vine rīndul la īnghitit. Are, īn acest chip, rīme proaspete oricīnd vrea.

Dupa atīta ospatare cu carne, cīrtitei īi vine sete. Īsi sapa si fīntīna; o gropita īn care se aduna apa de ploaie. Mai buna gospodina nici ca se poate.

Īn schimb, are sarmanul animal multime de dusmani. Nu e chip sa-si scoata nasul afara; bufnita, vulpea, dihorul o pīndesc din toate partile. Nevastuica si sarpele intra chiar īn casa subpamīnteana si-i curma zilele. E socotit ca un animal stricator mai ales cīnd īsi alege salasul īn parcurile ori gradinile īngrijite. Pe īntinsu] cīmpurilor, īnsa, aduce mari servicii agri-.culturii, stīrpind larvele de carabusi.

Familia aricilor (Erinaceidelor)

Īncet-īncet, macar ca da repede din labute, numai ce vezi, pe īnserate, iesind dintre catina ce īmprejmuieste via, un arici (Erinaceus europaeus), socotit de unii drept varietate deosebita (E. danubiens).

De-l lasi īn pace si nu faci zgomot, poti sa-l observi īn tihna.

Pe vīrful capului, pe spate, pe coaste si pīna la coada e numai suliti, dese, alburii la. mijloc, pe care le tine, cīnd merge, īndreptate īndarat. Are ochi mici, vioi si doua urechiuse taiate rotund. Botul, ascutit, e ca de purcelus. Pe fata, pe frunte, ca si pe piept si pīntece, īn loc de tepi, e acoperit cu par scurt, sur.

Se misca īncet; piciorusele mici, cu unghii ascutite, nu pot duce repede sarcina de ghimpi. Cīt merge, mereu e cu botul aproape de pamīnt, mirosind ca un prepelicar. Īti face impresia unui om chibzuit, care nu paseste fara ca sa cerceteze, sa vada daca e ceva bun sau primejdios la fiece pas.

Fig. 6. Ariciul (d. Schmeil).

De altfel Romānul īl tine īn mare cinste. Se zice ca Dumnezeu a trimis pe albina sa-i ceara sfatul, ce ar mai avea de adaugat la pamīnt. Ariciul, cum sa dea sfat lui Dumnezeu? Albina īnsa se ascunde īn preajma lui si-l aude dondanind: «Ei, daca as fi Dumnezeu, as mai taia niste vai, as ridica munti si ar fi mai frumos pe pamīnt». Atīt a trebuit albinei, da fuga la Dumnezeu si īi spune ce a auzit. Iar Dumnezeu a ascultat sfatul ariciului. De aici si vorba «a fi ca ariciul cīnd a urzit Dumnezeu pamīntul».

E atīt de precaut, īncīt simte cea mai slaba miscare. Se opreste, īsi ridica botisorul, priveste īn dreapta, īn stīnga. Daca nu i se pare nimic suspect, īsi cauta de drum. Daca vede ca e ceva neobisnuit la mijloc, daca īl atingi cu batul, cu un sīsīit de mīnie se strīnge ghem. Nu-l mai cunosti. Sulitele sīnt īndreptate īn toate partile si numai o dunga mai adīnca arata locul unde e botisorul ascuns īntre picioarele dindarat. Aceasta e singura lui arma de aparare. si, Doamne ce mīnios este cīnele care a dat peste dīnsul si nu-i poate face nimic! īl īmpinge cu laba, dar repede si-o trage īnapoi, caci s-a īnghimpat; da sa-l apuce cu gura, dar iarasi se retrage mīrīind si lingīndu-si botul īnsīngerat. Numai sireata vulpe īi vine de hac. Daca e pe līnga vreun pīrīu, īl rostogoleste īncetisor īn apa; īn pericol sa se īnece se dezvaluie si vulpea īl strīnge de gīt. Daca nu e īn apropiere de apa, vulpea stie ce, face; īl uda. Simtind lichidul cald si puturos, ariciul, avīnd mirosul tot asa de dezvoltat ca si cīinele, nu mai poate rabda. Vulpea atīt asteapta.

Saracul animal nu merita sa fie tratat rau. E unul din cele mai folositoare, din iile traiesc prin apropierea casei. Se hraneste numai cu insecte, cu rīme, cu soareci. Din vreme īn vreme, e drept, nu se da īn laturi sa suga cīte un ou de gaina, cīnd īl īntīlneste īn cale. Dar care animal nu are pacatele lui? Stīrpeste si vipera otravitoare. Nici nu-i pasa de muscaturile ei veninoase; īi zdrobeste capul si o īnghite cu toate zvīrcolirile reptilei.

Altfel nu aduce nici o stricaciune si e curios cum nu-si dau seama unii oameni necajindu-1 si omorīndu-1 chiar. E asa de pasnic, atīt de nevinovat!

Rar cīnd īsi sapa o vizuina. De regula, īn desisul unui tufis īsi scormoneste o gropita; aduce apoi īn spinare, rostogolindu-se, zice-se, prin frunzele uscate, materialul trebuitor pentru culcus si sta linistit toata ziulica.

Numai īn vremea dragostei, primavara, e mai vioi, mai zburdalnic, jucīndu-se cu tovarasa lui vremelnica. Īn vremea aceea se enerveaza mai lesne ca de obicei. Daca-i īntīlnesti īn cale si lovesti din cleste ori suni un clopotel, īl vezi ca tresare, «joaca» la fiecare sunet. Copiii īi cīnta, īn vreme ce-i zornaiesc din cleste, chinuindu-l:

Arici, arici

Pogonici

Du-le la moara

si te īnsoara

si ea fata

Lui Nicoara,

Cu cercei

Cu Ghiocei

si ia zestre

Noua teste

s-un ogar

Dupa car.

Puisorii, la īnceput golasi, albiciosi, draguti, sīnt īngrijiti cum trebuie; repede le ies tepii, iar ceva mai tīrziu au scapat de grija putīndu-se face ghem.

Insecte, soareci si toata hrana lui obisnuita, catre toamna īncepe sa se īmputineze cu caderea omatului au disparut de tot. Dupa ce si-a adunat cīt mai multe frunze, ariciul īsi īnfunda nasul īn blana moale de la pīntece si doarme dus toata iarna. Poti sa-i tai capul si nu se trezeste, desi inima-i bate īncet, sīngele circula, iar trupul se hraneste cu rezerva hranei de sub piele, strīnsa de cu vara. De cum se īmprimavareaza, iarasi īsi scoate nasul la lumina, ducīndu-si viata pasnica, tihnita, fara alte cerinti decīt aceea de a gasi hrana.

Numai īnfatisarea lui bizara, cu padurea de sulite pe el, explica credintele tuturor popoarelor despre el si legendele create īn jurul lui. Romanii faceau din pielea ghimpoasa fusalai pentru scarmanat līna. Gospodinele noastre leaga o bucatica de piele de arici pe botul vitelului de īntarcat. Cīnd da sa suga, īmpunge vaca la uger si e alungat.

Familia chitcanilor (Soricidelor)[8]

Chitcanul (Sorex araneus). Dupa īnfatisare e ca un soarece; si mīta deseori se īnsala. Dar abia si-a īnfipt coltii, repede īl leapada si nici nutmai vrea sa se uite la el. Pricina e un miros patrunzator, urīt, pe care-l raspīndeste din niste ghinduri de sub coada. Numai cocostīrcul si vipera de-l mai manīnca.

Mai de aproape privit, se vede ca se deosebeste de soarece prin botul lungit ca un rīt si cu mustati rare, lungi. E un animal rautacios si lacom.

Nu-si cruta nici puii. De tovarasi nici vorba; cīnd poate nu ramīne din ei nici pielea.

Fig. 7. Chitcan.

E raspīndit peste tot; se vīra pīna si prin grajduri. Oamenii au credinta ca daca musca un cal, acesta se umfla si piere.

Īi e frica de lumina si de aceea nu iese decīt noaptea, vīnīnd soareci, carabusi s.a. Īn privinta aceasta e cīt se poate de folositor. Traieste retras, singuratec si "chitcaie" cu glas patrunzator, subtire. Femeia īsi face un cuib undeva la adapost, nascānd 5-6 puisori mici, de care nici nu vrea sa stie, dupa cum si fratii se pot mīnca īntre ei.

Noroc ca nu e mare cīt un leu, zice Brehm; altfel, dupa lacomia lui si dupa necontenita pradaciune, ar pustii pamīntul de vietati.

Un neam al sau (Neomys fodiens), cu trompa mai groasa si īndoita ca a unui tapir, traieste pe līnga apele din munti. Macar ca nu e mai mare decīt un guzgan, se īncumeta sa atace si crapustenii. Li se acata de urechi si īn cīteva clipe le sparge capul, mīncīnd creierii. Nu se atinge de restul trupului. De aceea sīnt stricatori, omorīnd multi pesti.