ORDINUL PADUCHILOR (ANOPLURELOR)

ORDINUL PĂDUCHILOR (ANOPLURELOR)[1]

Mai rau, mai uriciosi sīnt paduchii. Mai ales amintirea nenorocirilor aduse de ei pe vremea razboiului, te face sa-ti treaca un fior de groaza cīnd gasesti un paduche pe tine. Nu sīnt neam de aproape cu puricii, sīnt pusi aici la un loc printre insectele care si-au pierdut aripele.

Paduchii sīnt cel mai sigur semn al murdariei si al mizeriei. N-au scapat de ej nici soldatii armatelor apusene. Plodindu-se din cale afara, e de-ajuns sa se cuibareasca o pereche de padu 18418c213s chi īntr-o cazarma ori transee, pentru ca īn scurta vreme sa se umple toti soldatii.

Napadeau uneori asa multime de paduchi, īncīt formau un soi de scoarta gretoasa pe trupul soldatilor bolnavi, care nu puteau face baie ori nu aveau cu ce sa se primeneasca.

Pe līnga mīncarimea neplacuta ce o aduc īmpunsaturile lor, de te scarpini pīna ce da sīngele, paduchii sīnt periculosi pentru ca s-a dovedit ca ei transmit tifosul: exantematic. Īn vremea primului razboi mondial paduchii au rapus aproape tot atītea vieti cīt si gloantele de mitraliere, iar pe toate fronturile s-au cheltuit sute de milioane de lei pentru deparazitarea soldatilor.

Fig. 344. Paduchele-de-cap si lindina (d. refacut de M.s.).

De altfel nici paduchii nu sīnt de un singur soi. Chiar pe om pot trai vreo 3 soiuri. Mai rar se gasesc paduchii-lati (Phthirius pubis) ca niste plosnite, numai ca pieptul e īngust, trupul paros, iar la vīrful labelor au niste cangi tot asa de rele ca si ghearele pisicii. De unde se prind, nu se mai duc usor. Ei obisnuiesc a se tine de partile paroase de pe trup, altele decīt capul. Nu-i poti stīrpi decīt ungīnd locurile unde se afla cu mercuriale[2] sau cu petrol ori terebentina.

Mai ales la copii lesne se prinde paduchele-de-cap (Pediculus capitis) lungaret, cenusiu, murdar. Ouale - lindinele - se lipesc cu un capat de firul de par. Īncīt pieptenele des nu-l poate lesne dezlipi. Curatenia, pieptanatul zilnic, lautul[3] cu lesie si sapun, sīnt mijloace sigure de a scapa pe copii de paduchi.

Mai rau, mai periculos, mai tīlhar prin felul cum stie sa se ascunda este paduchele-de-haine (Pediculus vcstimenti), singurul purtator al microbilor ce dau tifosul exantematic.

Paduchele-de-haine e cel mai mare dintre paduchii obisnuiti la om, caci femeia poate sa fie si de 4 mm de lunga. Are la picioare puternice cangi cu care se prinde lesne pīna si de camasa de matasa, pe pielea chimirului si chiar pe banii de hīrtie. De obicei se gasesc multi īn creturile camasii, la gīt, la mīneci, la īncingatoarea pantalonilor. Tot acolo se gasesc si lindinele, din care ies paduchii mici, la trup asemenea celor mari. O singura femeie poate da īn rastimp de 8 saptamīni si 5 000 de pui. Se poale socoti cīt de lesne se īnmultesc.

Sīnt si rezistenti din cale afara. Nu pleznesc chiar daca se pune deasupra lor o greutate de 1 kg. Nu mor nici la 12*C de frig, iar formolul nu-i omoara decīt abia dupa 24 de ceasuri. Numai caldura le vine de hac. O temperatura uscata de 50 - 60^cC īi da gata. La 100*C mor si lindinele, mai rezistente. Acesta e mijlocul cel mai sigur īntrebuintat la localurile de deparazitare, īmpotriva lor, īnsa, obisnuit, ca si īmpotriva tuturor parazitilor de altfel, leacul cel mai sigur este curatenia trupului, a hainelor, dar, mai ales, a rufelor spalate si fierte īn lesie.

Ca dovada ca acest leac e singurul mai bun, e ca paduchii nu lipseau nici de la curtea lui Ludovic al XIV-lea. Pe acea vreme baia nu intrase īn obisnuinta nici a celor bogati, iar parfumurile nu īndeparteaza paduchii care au un miros foarte slab. Au murit de pe urma paduchilor chiar si domnitori, cum a fost regele Filip al II-lea, iar pacostea paduchilor fac parte din cele 9 flagele lasate asupra Egiptului. Cu cīt regulile igienice au patruns mai adīnc, cu atīt si paduchii au facut mai putine rele. Cīnd īnsa din nestiinta ori din īmprejurari deosebite, ca pe vremea razboiului, curatenia trupului nu intra īn obisnuinta omului, imediat si paduchii se fiinteaza. De pe urma lor se trage si moartea[4].