ORDINUL PADUCHILOR (ANOPLURELOR)

ORDINUL PĂDUCHILOR (ANOPLURELOR)[1]

Mai rau, mai uriciosi sînt paduchii. Mai ales amintirea nenorocirilor aduse de ei pe vremea razboiului, te face sa-ti treaca un fior de groaza cînd gasesti un paduche pe tine. Nu sînt neam de aproape cu puricii, sînt pusi aici la un loc printre insectele care si-au pierdut aripele.

Paduchii sînt cel mai sigur semn al murdariei si al mizeriei. N-au scapat de ej nici soldatii armatelor apusene. Plodindu-se din cale afara, e de-ajuns sa se cuibareasca o pereche de padu 18418c213s chi într-o cazarma ori transee, pentru ca în scurta vreme sa se umple toti soldatii.

Napadeau uneori asa multime de paduchi, încît formau un soi de scoarta gretoasa pe trupul soldatilor bolnavi, care nu puteau face baie ori nu aveau cu ce sa se primeneasca.

Pe lînga mîncarimea neplacuta ce o aduc împunsaturile lor, de te scarpini pîna ce da sîngele, paduchii sînt periculosi pentru ca s-a dovedit ca ei transmit tifosul: exantematic. În vremea primului razboi mondial paduchii au rapus aproape tot atîtea vieti cît si gloantele de mitraliere, iar pe toate fronturile s-au cheltuit sute de milioane de lei pentru deparazitarea soldatilor.

Fig. 344. Paduchele-de-cap si lindina (d. refacut de M.s.).

De altfel nici paduchii nu sînt de un singur soi. Chiar pe om pot trai vreo 3 soiuri. Mai rar se gasesc paduchii-lati (Phthirius pubis) ca niste plosnite, numai ca pieptul e îngust, trupul paros, iar la vîrful labelor au niste cangi tot asa de rele ca si ghearele pisicii. De unde se prind, nu se mai duc usor. Ei obisnuiesc a se tine de partile paroase de pe trup, altele decît capul. Nu-i poti stîrpi decît ungînd locurile unde se afla cu mercuriale[2] sau cu petrol ori terebentina.

Mai ales la copii lesne se prinde paduchele-de-cap (Pediculus capitis) lungaret, cenusiu, murdar. Ouale - lindinele - se lipesc cu un capat de firul de par. Încît pieptenele des nu-l poate lesne dezlipi. Curatenia, pieptanatul zilnic, lautul[3] cu lesie si sapun, sînt mijloace sigure de a scapa pe copii de paduchi.

Mai rau, mai periculos, mai tîlhar prin felul cum stie sa se ascunda este paduchele-de-haine (Pediculus vcstimenti), singurul purtator al microbilor ce dau tifosul exantematic.

Paduchele-de-haine e cel mai mare dintre paduchii obisnuiti la om, caci femeia poate sa fie si de 4 mm de lunga. Are la picioare puternice cangi cu care se prinde lesne pîna si de camasa de matasa, pe pielea chimirului si chiar pe banii de hîrtie. De obicei se gasesc multi în creturile camasii, la gît, la mîneci, la încingatoarea pantalonilor. Tot acolo se gasesc si lindinele, din care ies paduchii mici, la trup asemenea celor mari. O singura femeie poate da în rastimp de 8 saptamîni si 5 000 de pui. Se poale socoti cît de lesne se înmultesc.

Sînt si rezistenti din cale afara. Nu pleznesc chiar daca se pune deasupra lor o greutate de 1 kg. Nu mor nici la 12*C de frig, iar formolul nu-i omoara decît abia dupa 24 de ceasuri. Numai caldura le vine de hac. O temperatura uscata de 50 - 60^cC îi da gata. La 100*C mor si lindinele, mai rezistente. Acesta e mijlocul cel mai sigur întrebuintat la localurile de deparazitare, împotriva lor, însa, obisnuit, ca si împotriva tuturor parazitilor de altfel, leacul cel mai sigur este curatenia trupului, a hainelor, dar, mai ales, a rufelor spalate si fierte în lesie.

Ca dovada ca acest leac e singurul mai bun, e ca paduchii nu lipseau nici de la curtea lui Ludovic al XIV-lea. Pe acea vreme baia nu intrase în obisnuinta nici a celor bogati, iar parfumurile nu îndeparteaza paduchii care au un miros foarte slab. Au murit de pe urma paduchilor chiar si domnitori, cum a fost regele Filip al II-lea, iar pacostea paduchilor fac parte din cele 9 flagele lasate asupra Egiptului. Cu cît regulile igienice au patruns mai adînc, cu atît si paduchii au facut mai putine rele. Cînd însa din nestiinta ori din împrejurari deosebite, ca pe vremea razboiului, curatenia trupului nu intra în obisnuinta omului, imediat si paduchii se fiinteaza. De pe urma lor se trage si moartea[4].