ORDINUL PORUMBEILOR

ORDINUL PORUMBEILOR[1]

Familia porumbeilor-salbatici (Columbidelor)[2]

Din porumbelul-salbatec-de-padure (Columba oenas)[3] se trag toate varietatile de porumbei domestici cu care sīntem obisnuiti. A fost una din cele mai reusite aplicari a puterii si rabdarii omului pentru crearea de forme, care desi ies din acelasi izvor primitiv, au totusi atīt de mari deosebiri, 555j99f īncīt s-ar putea socoti unele ca specii diferite.

Cīnd se pune un hulub cu coada rasfirata, porumbelul englezesc cu gusa, īnalt, cu picioarele īncaltate pīna la pe vīrful degetelor, alaturea de porumbeii mai obisnuiti de la noi avīnd penele de la gīt ca de opal si picioarele rubinii, abia īti vine sa crezi ca deriva din porumbelul-salbatec, cenusiu la pene, cu coada lunga si gīt scurt.

Se stie ca Darwin, bizuindu-se pe aceasta creatie a. raselor felurite de porumbei, prin selectie artificiala, a cautat sa lamureasca transformarile din lumea fiintelor tot pe baza unei selectii naturale.

Fig. 76. Porumbel salbatic.

Neam cu porumbeii sīnt dragalasele turturele (Streptopelia turtur), atīt de iubite de popor, ce si de poeti, prin ideala lor casnicie, pururea alaturi, perechi-perechi, chiar cīnd se īntovarasesc īn cīrdurile de plecare. Exceptii īnsa sīnt si la turturele ca si la oameni.

Semanīnd cu porumbelul la īnfatisare, au gītul mai scurt, aripile mai ascutite la vīrf, iar coada mai lunga si rotunjita la capat. Mai frumoasa e īmbracamintea ruginie pe spate si aripi, pe cap cu reflex albastriu metalic, avīnd mai ales de o parte si de alta a gītului patru dungi negre vrīstate cu altele argintii, podoaba lor. Nici nu le vezi īn desisul arborilor, dar repede prinzi de veste prezenta lor prin sunetele ca un tremolo scurt, repetat, glas cu rrr prelungit. Poporul crede ca spune: lucru-rau, lucru-rau.

Zboara de minime dīnd des din aripi; cīnd unul din soti e īmpuscat celalalt sta trist, īndoliat; nu paraseste cuibul, hranindu-si puii la fel cu porumbeii de casa.

ORDINUL ACĂŢĂRĂTOARELOR (CUCULIFORMELOR sI PICIFORMELOR)[4]

Familia cucilor (Cuculidelor)[5]

Mai rar pasare care sa joace un rol atīt de īnsemnat īn poezia populara si īn credintele Romānului, cum este cucul (Cuculus canorus), «pasare pestrita».

Tīnar si batrīn, flacau si fata pīndesc sosirea cucului, cam pe la Blagovislenie sau Buna-Vestire[6]. Nu e numai bucuria ca s-a dus iarna; anuntarea primaverii o spun clopoteii si mītisorii de salcie. Se crede īnsa de cuc ca poate prevesti soarta de peste an, omului.

«Mi-a cīntat cucu īn fata», īnseamna noroc, bine. Dimpotriva:

«Cucu-n spate mi-a cīntat si moartea m-a sagetat».

Vai de sufletelul bietei fete, careia cucul īi cīnta de mai multe ori cīnd ea īl īntreaba: «Cucu Cuculet, dupa cīti ani m-oi marita?»

Supararea, bucuria, dragostea de peste an, de la cuc capata dezlegare; el e īntrebat, cum se īntrebau īn vechime oracolii. De aceea si pomenirea cucului īn multe poezii populare; de aceea si observarea mai amanuntita a vietii acestei pasari, aratata prin proverbe ori cuvinte īntelepte.

Fig. 77. Cucul.

Datoreste dragostea si cīntarea din partea poporului, multumita si obiceiurilor lui.

E o pasare calatoare. De cum se īmprimavareaza umple padurile noastre de la ses ca si de la munte cu strigatul de toti cunoscut, doua silabe sonore, cu-cu, cu-cu, raspicat, pronuntate, cu putere azvīrlite.

E asa de caracteristic cīntecul cucu-lui, īncīt si alte popoare tot Cucu l-au botezat (fr. Coweou; germ. Kukuk).

E credincios locului ales, īn care nu mai permite altui cuc sa se amestece. E domeniul lui īn care se misca de ici-colo. De un neastīmpar de copil, abia l-ai zarit pe o creanga strigīnd cu-cu, cu-cu, umplīndu-si gusa, cascīnd pliscul, rasfirīndu-si coada si aplecīndu-se ceva īnainte. O clipa a stat; batīnd repede din aripi s-a mutat pe alt copac si asa īntr-una, cīt e ziua de mare. E neastīmparat, pentru ca e de o lacomie fara seaman; toata ziulica, manīnca si nu se mai satura. Īn aceasta privinta e una din pasarile cele mai folositoare, caci hrana lui cautata sīnt omizile.

Primavara, dupa ce frunza de fag straluceste la bataia soarelui parca ar fi de metal, e mai neastīmparat decīt oricīnd, caci e īn fierbinteala dragostei. Atunci nu mai tace din gura; te īnnebuneste cu strigatul lui din zori pīna-n seara. Atunci īi auzi cīntecul cunoscut, īnsotit si de alte tonuri, ca un rīs ragusit.

De aceasta perioada se leaga una din apucaturile cele mai nefiresti si ramasa īnca neexplicata complet.

Cuca nu-si face cuib si nu-si cloceste ouale. Ea le pune īn casa altor pasarele, unde se īntīmpla, macar ca alege mai mult pe ale acelora care se hranesc tot cu insecte si cu larve. Cīnd li vine a se oua, se duce si se oua īn cuibul cintitei sau al pitulicei. Nu pune mai mult de un ou, dīndu-si bine seama ca ar fi peste puterile gazdei micute sa dovedeasca hranirea a doi pui de cuc.

Daca n-a gasit cuibul potrivit, cīnd īi vine a se oua, se oua jos pe pamīnt, ia oul īn plisc si-l pune unde trebuie. Chiar Aristotel pomeneste acest obicei al cucilor.

Dar atītea s-au mai scris, īn legatura cu el, īncīt nu stii ce sa mai crezi. De altfel nu poti deosebi ce e adevarat, de ce e īnfloritura, caci este foarte greu sa poti urmari pasarea sprintara, care se fereste de toata lumea, dīndu-si seama ca face o fapta urīta. Ba ca pasarica de gazda e bucuroasa sa faca binele; ba ca tīlharoaica de cuca, punīnd oul ei, azvīrle jos din oule gazdei[7].

Ceea ce e sigur, e ca puiul de cuc, lacom, nesatios, urīt la īnceput, nu se poarta cu recunostinta fata de parintii lui adoptivi, care-i cara, īi cara mereu de mīncare si pare c-ai turna īntr-un sac fara fund. Ca sa se sature, sa nu mai īmparta mīncarea cu altii, puiul de cuc se cazneste si arunca din cuib pe adevaratii copii ai casei, iar dupa ce a capatat aripi se duce īn lumea lui.

Cucu este un singuratec. Nici nu vrea sa auda de gospodarie, de pui, de grija parinteasca. Īsi duce viata umblīnd din creanga īn creanga, de unde si vorba Romānului «a trai ca un cuc».

E destul de frumos la īnfatisare. Cam ca o mierla de mare[8], e plumburiu pe cap, spate si aripi. Coada e mai īnchisa, cu pistrui albi; e lata, rasfirata si īndreptata īn sus. Pe piept si pe burta e ca soimul, albicios si cu dungulite valurate de-a curmezisul. Cīteodata, mai rar, e īmbracat īn haina cafenie īn loc de cenusie .

Dupa ce a trecut perioada dragostei, cīnd cīnta pīna ce raguseste, se astīmpara. Poporul crede ca amuteste, dupa ce a mīncat cirese. Rar cīnd se aude mai tīrziu. Cum da spre sfīrsitul verii, chiar pe la Sīnziene[10], īsi cam cauta de drum, spre tarile calde.

«Cum aude glas de coasa īndata lasa tara noastra».

si īn calatoria lui īndepartata tot singuratec ramīne sau cel mult se aduna doi, trei la un loc. Zboara iute, batīnd des din aripi, dar nu tine īmpotriva vīntului. De aceea, poate apuca la drum īnaintea altor pasari, ca sa aiba vreme sa poposeasca prin locurile cu insecte. Dusmani nu prea are, caci e foarte prevazator, scapīnd prin zbor īn desisul huceagurilor chiar de privirea agera a uliului.

Primavara se īntoarce din nou si, dupa unele observatii, ca si cocostīrcul, vine tot īn vechiul lui domeniu.

Familia ciocanitorilor (Picidelor)[11]

Ciocanitoarea reprezinta printre pasarile de la noi semnul trudei, al muncii grele, a neobositei alergaturi dupa hrana. O clipa nu sta locului, e neadormita cercetatoare a insectelor din scoarta si inima copacilor. Nu are ca si celelalte pasari ragaz pentru bucurie, pentru cīntare, asa cum ar arāta-o īmbracamintea. Numai cīnd se scoala, pīna ce soarele soarbe ceva din roua, fara rost bate din aripi, dezmortindu-le, miscīndu-se īn jurul adapostului de noapte. E ca si muncitorul care-si īntinde bratele, seulīndu-se dupa o noapte de adīnca hodina; e singura ei īnchinare muta adusa soarelui. rascolitorul tuturor vietatilor. De īndata ce razele de lumina si caldura razbesc frunzisul des al codrului, desteptīnd insectele, ciocanitoarea se pune pe lucru.

Viata ei toata e legata de trunchiul copacilor mai īn vīrsta, cu scoarta crapata, cu inima atinsa de cari. Rar se avīntura prin crengi; mai rar cīnd se lasa pe pamīnt.

Īn scoarta si sub scoarta arborilor batrīni stau ascunse insecte; ciocanitoarea le cauta pentru a se hrani cu ele.

Speranta pastrarii neamului tot īn inima copacilor pe jumatate gaunosi si-o ascunde. Ca sa-si apere ouale, īi trebuie putere si rabdare. Le are pe amīndoua.

Unealta ei de lucru este pliscul lung, solid; e universala, servind drept tīrnacop, ciocan, rindea ori dalta. Cu el ciocaneste mereu ca sa sperie lumea insectelor sau sa afle unde suna a gol, cu el rupe aschiile din scoarta, din lemn, ca sa-si deschida calea spre larvele insectelor; cu el īsi potriveste intrarea cuibului, cu el īsi face loc īn inima copacului pentru vremea clocitului. Minerul tīrnacopului este capul si gītul, cel dintīi nu e delicat, cel de al doilea e numai muschi.

Se tine vertical, pe scoarta arborelui, cu picioarele scurte, noduroase, vīnjoase. Se prinde bine cu cele patru degete, asezate ca la papagali, doua īnainte, doua īnapoi, īnzestrate cu unghii lungi, īndoite, cangile de fier cu care se urca lucratorii pe stīlpii de telegraf. Oricīt s-ar catara de bine, e ostenitor sa stea mereu verticala; īi trebuie o proptea; cu coada scurta, formata din pene tari, retezate la vīrf, se sprijina de o crestatura a scoartei.

Asa e de bine adaptata la acest fel de viata, īncīt se misca pe copaci ca veverita. Se urca, se coboara; acum e cu capul īn sus, acum se īntoarna ca un surub cu capul īn jos[12]. Mereu ciocaneste, dar mereu se suceste, fara sa taca din gura un pic. De aici si vorba Romānului «a ciocani pe cineva de cap», a nu-l lasa īn pace o clipa. Nu are glas frumos: dimpotriva, e suparator ca si loviturile ciocanului; Kvik... kvik... kivk, īntr-una repetat. Fara s-o vezi, o stii cam unde se afla, numai dupa glas.

Ciocanind īntr-una, insectele speriate fug care īncotro. Greu scapa īnsa de vajnica pīnditoare; ca prasnelul se misca, culegīndu-le din fuga. Ciocaneste īntr-o parte a copacului si numai ce se repede īn partea opusa, atinīnd calea celor care fug. Daca locul lovit suna a gol, cu rabdare se pune la descojit copacul, aschie cu aschie, pīna ce da de cuibul insectelor. Nu le poate prinde cu vīrful ciocului? Se slujeste de limba lunga, cleioasa, la vīrf cu niste prelungiri īn forma dintilor de la unditele de piatra ale oamenilor primitivi.

Poporul spune ca e «femeie prea curioasa, pedepsita de Dumnezeu. Dīndu-i un sac plin cu toate soiurile de gīnganii ca sa-l arunce īn balta, femeia, neputīnd rabda, dezleaga sacul pe drum sa vada ce e īn el. S-a umplut lumea de gīnganii! Prefacuta īn pasare, de atunci zboara īn toate partile, doar va prinde gīzele scapate din sac.

Desi hrana de capetenie a ciocanitoarelor sīnt insectele, nu se dau la o parte, cīteodata, sa se ospateze, si cu seminte. Ca sa le manīnce īn tihna, se cere o pregatire anumita.

Se hranesc cu seminte coapte de carpen, dar mai ales dezghioaca conurile de pin si molid, de cum da iarna si pīna-n primavara. Cum le rupe?

Daca e vorba de un con de pin silvestru, lucrul este simplu; pasarea se asaza sus pe lujer, apoi īl apuca cu ciocul de un sol, si zboara cu el la locul unde īl aseaza pentru ca sa-l ciupeasca. Acestui loc silvicii nostri īi zic "nicovala". Pe nicovala conurile sīnt fixate īn diferite feluri, spre a permite desfacerea solzilor si scoaterea semintelor. Conurile de pin sīnt īntepenite de regula īntr-o crapatura īngusta din scoarta sau īntr-o scobitura facuta de ciocanitoare īnsasi. Conurile mari de pin negru ori de molid se īntepenesc aproape īntotdeauna īntre ramurile unei furci verticale sau īntre o ramura verticala si trunchiul arborelui" (ing..S. Pascovsrhi, īn «Revista Padurilort).

Truda e anevoioasa cīnd trebuie sa desprinda un con greu. cum e cel de molid. Foloseste ciocul, picioarele, dar si pieptul ca sa-l tina pīna ce ajunge sa-l īntepeneasca īn nicovala, cīteodata atīt de solid, īncīt nu poate fi scos. Poate sa distruga īntr-o zi si 50 conuri.

Din copaci īsi scot mīncarea, īn copaci īsi fac cuibul. Vai de truda lor, pīna ce-l pregatesc, daltuind lemnul, ca un mester tīmplar. Voind sa īnsele pe dusmani, socot de bine sa īnceapa doua, trei cuiburi deodata, terminīnd īnsa numai unul, pe care nu-l poti afla decīt stīnd la pīnda, ca sa prinzi de veste unde s-a furisat barbatul, cīnd aduce mīncare nevestei, pe oua. Din vesnicul alergator dupa hrana īn restul anului, devine cel mai casnic īn timpul clocitului. Nu-si paraseste tovarasa; iar daca vreodata o māna rea astupa intrarea la cuib, facīnd prizoniera femeia, barbatul se cazneste sa ciopleasca alta iesire, īn dreptul unde stie ca sīnt ouale. Asa e de īnfrigurat de grija, īncīt nu observa nici chiar pe dusmanul care se apropie, putīndu-l prinde.

Prin goana ce o da insectelor este curatitorul padurilor si, deci, de ajutor omului. Prin munca depusa, cīt e ziua de vara de lunga, e simbolul straduintei. Indienii din America de Nord purtau pe īmbracamintea lor un cap de «ciocanitoare cu pliscul de fildes», pentru ca hotarīrea de munca a acestei pasari sa treaca si īn sufletul lor.

Omul care traieste īn natura mai lesne da crezare fiintelor din jurul sau, iubindu-le ca pe niste frati, vorbindu-le ca unor tovarasi, luīndu-le de pilda īn unele īnsusiri ca pe niste mesteri iscusiti.

Ciocanitoarele zise si ghionoaie[13] la noi sīnt mai toate frumos īmbracate. Numai cea de munte, tipatoarea (Dryocopus martius), este neagra peste tot, cu o pata rosie pe vīrful capului, ca a oilor īnsemnate pentru numaratoare; verdoaica (Picus viridis), lacoma de furnici pe care le prinde ca si furnicarul din America, are un sal verde-cenusiu pe spate, īncolo, celelalte sīnt īmpestritate cu toate colorile. Ciocanitoare mare (Dendrocopos major) pe spate e neagra iar pe piept ruginie-galbuie. Pe cap are o scufie tot neagra cu un fiong la spate, ros de carmin, cu un cozoroc la frunte, portocaliu. Pe umeri cu epolete albe, iar aripele sīnt ca stropite cu var, la vīrf īnsa cafenii. Coada e tot neagra, cu cīteva dungulite albe; pe burta e roscata, mai rosie sub coada. E vioaie, mereu īn miscare, īndrazneata si bataioasa, de īndata ce alt tovaras īndrazneste sa vie pe copacul ei.

Fig. 79. Cuibul de ciocanitoare (d. I. Catuneanu).

Fig. 80. Ciocanitoarea-siriaca din Romānia (d. I. Catuneanu)

Fig. 81. Capīntortura.

Ciocanitoarea cea mica (Dendrocopos minor), care vine pīna prin livezile mai īntinse este si mai pestrita, mai stropita cu alb, iar scufia este roscata īn loc sa fie neagra.

Pe līnga cele obisnuite, nu rar se avīntura si ciocanitoare venite din Asia Mica, numai pīna la noi; nu īnainteaza spre Apus. Astfel I. Catuneanu descrie ciocanitoarea siriaca[17] (Dendrocopos syriacus) de prin padurile buzoiene, aflata īnsa si īn Banat de catre Lintia D., un bun cunoscator al pasarilor noastre. E o ghionoaie mai mare (23 cm) si mai īmpestritata pe cap, la ceafa ca de carmin, pe pīntece galbuie, spatele negru, pe aripi cu epolete albe si īmpestritaturi tot albe; e, poate, cea mai frumoasa dintre gheonoaiele de la noi.

Vīrtecap sau capīntortura[18] (Jynx torquilla) este unul din acele nume date de popor dupa care se poate deduce cīt de bun observator este. E o pasare mai mult de padure; ca si ciocanitoarea, viata ei e legata de arborii vechi, de mai la margine ori din gradini. Desi e ruda cu ciocanitoarea, nu-i seamana īn acrobatie. Se acatara mai greu, pe pamīnt se misca tupaind, de zburat zboara bine, dar nu departe, ci se īntoarce la arborele sau favorit, asezīndu-se pe vīrful ramurilor.

Atunci o poti privi cu mai multa usurinta. Nu e mai mare de 2 dm, cu coada lunga, gīt scurt si plisc destul de ascutit. Ai zice mai degraba o mierla sau un sturz. Are si īmbracamintea cenusie, cu pistrui negri pe spate, mai alburie pe pīntece si cu pete mai rare. Pe gusa sīnt desenate niste valurele īn curmezis, mai īnchise, pe fond mai galbui. Aripele sīnt ruginii, cu dungi mai īnchise. Ceea ce-o deosebeste de toate pasarile, ceea ce si poporul a observat, este īnsusirea de a-si suci capul asa de tare, īncīt pliscul e purtat cīnd īn fata. cīnd spre spate. Daca o prinzi, īn mīnie īsi zbīrleste penele de la gīt, īsi holbeaza ochii si-si īntoarce capul, īncīt speriat fara voie īi dai drumul din mīna.

Este un mijloc de aparare, caci cu penele umflate de la gīt, cu capul sfredel, cu coloarea penelor asemenea ierbii īn care la nevoie, ca si pupaza, se pituleste, la prima privire pare un cap de sarpe. E de altfel curioasa īn toate. Se hraneste mai mult cu furnici, dupa felul furnicarului din Africii[19]. Īsi vīra limba lunga, subtire si cleioasa īn musuroi. Furnicile cred ca e un vierme si se īnfig cu falcile lor, dar repede se trezesc īn gura pasarii.

Cloceste ca si ciocanitoarea īntr-o scorbura de copac; cuibul ei pute, ca si al pupazei, prin putrezirea resturilor de insecte aduse de parinti, puilor.