ORDINUL PORUMBEILOR

ORDINUL PORUMBEILOR[1]

Familia porumbeilor-salbatici (Columbidelor)[2]

Din porumbelul-salbatec-de-padure (Columba oenas)[3] se trag toate varietatile de porumbei domestici cu care sîntem obisnuiti. A fost una din cele mai reusite aplicari a puterii si rabdarii omului pentru crearea de forme, care desi ies din acelasi izvor primitiv, au totusi atît de mari deosebiri, 555j99f încît s-ar putea socoti unele ca specii diferite.

Cînd se pune un hulub cu coada rasfirata, porumbelul englezesc cu gusa, înalt, cu picioarele încaltate pîna la pe vîrful degetelor, alaturea de porumbeii mai obisnuiti de la noi avînd penele de la gît ca de opal si picioarele rubinii, abia îti vine sa crezi ca deriva din porumbelul-salbatec, cenusiu la pene, cu coada lunga si gît scurt.

Se stie ca Darwin, bizuindu-se pe aceasta creatie a. raselor felurite de porumbei, prin selectie artificiala, a cautat sa lamureasca transformarile din lumea fiintelor tot pe baza unei selectii naturale.

Fig. 76. Porumbel salbatic.

Neam cu porumbeii sînt dragalasele turturele (Streptopelia turtur), atît de iubite de popor, ce si de poeti, prin ideala lor casnicie, pururea alaturi, perechi-perechi, chiar cînd se întovarasesc în cîrdurile de plecare. Exceptii însa sînt si la turturele ca si la oameni.

Semanînd cu porumbelul la înfatisare, au gîtul mai scurt, aripile mai ascutite la vîrf, iar coada mai lunga si rotunjita la capat. Mai frumoasa e îmbracamintea ruginie pe spate si aripi, pe cap cu reflex albastriu metalic, avînd mai ales de o parte si de alta a gîtului patru dungi negre vrîstate cu altele argintii, podoaba lor. Nici nu le vezi în desisul arborilor, dar repede prinzi de veste prezenta lor prin sunetele ca un tremolo scurt, repetat, glas cu rrr prelungit. Poporul crede ca spune: lucru-rau, lucru-rau.

Zboara de minime dînd des din aripi; cînd unul din soti e împuscat celalalt sta trist, îndoliat; nu paraseste cuibul, hranindu-si puii la fel cu porumbeii de casa.

ORDINUL ACĂŢĂRĂTOARELOR (CUCULIFORMELOR sI PICIFORMELOR)[4]

Familia cucilor (Cuculidelor)[5]

Mai rar pasare care sa joace un rol atît de însemnat în poezia populara si în credintele Românului, cum este cucul (Cuculus canorus), «pasare pestrita».

Tînar si batrîn, flacau si fata pîndesc sosirea cucului, cam pe la Blagovislenie sau Buna-Vestire[6]. Nu e numai bucuria ca s-a dus iarna; anuntarea primaverii o spun clopoteii si mîtisorii de salcie. Se crede însa de cuc ca poate prevesti soarta de peste an, omului.

«Mi-a cîntat cucu în fata», înseamna noroc, bine. Dimpotriva:

«Cucu-n spate mi-a cîntat si moartea m-a sagetat».

Vai de sufletelul bietei fete, careia cucul îi cînta de mai multe ori cînd ea îl întreaba: «Cucu Cuculet, dupa cîti ani m-oi marita?»

Supararea, bucuria, dragostea de peste an, de la cuc capata dezlegare; el e întrebat, cum se întrebau în vechime oracolii. De aceea si pomenirea cucului în multe poezii populare; de aceea si observarea mai amanuntita a vietii acestei pasari, aratata prin proverbe ori cuvinte întelepte.

Fig. 77. Cucul.

Datoreste dragostea si cîntarea din partea poporului, multumita si obiceiurilor lui.

E o pasare calatoare. De cum se împrimavareaza umple padurile noastre de la ses ca si de la munte cu strigatul de toti cunoscut, doua silabe sonore, cu-cu, cu-cu, raspicat, pronuntate, cu putere azvîrlite.

E asa de caracteristic cîntecul cucu-lui, încît si alte popoare tot Cucu l-au botezat (fr. Coweou; germ. Kukuk).

E credincios locului ales, în care nu mai permite altui cuc sa se amestece. E domeniul lui în care se misca de ici-colo. De un neastîmpar de copil, abia l-ai zarit pe o creanga strigînd cu-cu, cu-cu, umplîndu-si gusa, cascînd pliscul, rasfirîndu-si coada si aplecîndu-se ceva înainte. O clipa a stat; batînd repede din aripi s-a mutat pe alt copac si asa într-una, cît e ziua de mare. E neastîmparat, pentru ca e de o lacomie fara seaman; toata ziulica, manînca si nu se mai satura. În aceasta privinta e una din pasarile cele mai folositoare, caci hrana lui cautata sînt omizile.

Primavara, dupa ce frunza de fag straluceste la bataia soarelui parca ar fi de metal, e mai neastîmparat decît oricînd, caci e în fierbinteala dragostei. Atunci nu mai tace din gura; te înnebuneste cu strigatul lui din zori pîna-n seara. Atunci îi auzi cîntecul cunoscut, însotit si de alte tonuri, ca un rîs ragusit.

De aceasta perioada se leaga una din apucaturile cele mai nefiresti si ramasa înca neexplicata complet.

Cuca nu-si face cuib si nu-si cloceste ouale. Ea le pune în casa altor pasarele, unde se întîmpla, macar ca alege mai mult pe ale acelora care se hranesc tot cu insecte si cu larve. Cînd li vine a se oua, se duce si se oua în cuibul cintitei sau al pitulicei. Nu pune mai mult de un ou, dîndu-si bine seama ca ar fi peste puterile gazdei micute sa dovedeasca hranirea a doi pui de cuc.

Daca n-a gasit cuibul potrivit, cînd îi vine a se oua, se oua jos pe pamînt, ia oul în plisc si-l pune unde trebuie. Chiar Aristotel pomeneste acest obicei al cucilor.

Dar atîtea s-au mai scris, în legatura cu el, încît nu stii ce sa mai crezi. De altfel nu poti deosebi ce e adevarat, de ce e înfloritura, caci este foarte greu sa poti urmari pasarea sprintara, care se fereste de toata lumea, dîndu-si seama ca face o fapta urîta. Ba ca pasarica de gazda e bucuroasa sa faca binele; ba ca tîlharoaica de cuca, punînd oul ei, azvîrle jos din oule gazdei[7].

Ceea ce e sigur, e ca puiul de cuc, lacom, nesatios, urît la început, nu se poarta cu recunostinta fata de parintii lui adoptivi, care-i cara, îi cara mereu de mîncare si pare c-ai turna într-un sac fara fund. Ca sa se sature, sa nu mai împarta mîncarea cu altii, puiul de cuc se cazneste si arunca din cuib pe adevaratii copii ai casei, iar dupa ce a capatat aripi se duce în lumea lui.

Cucu este un singuratec. Nici nu vrea sa auda de gospodarie, de pui, de grija parinteasca. Îsi duce viata umblînd din creanga în creanga, de unde si vorba Românului «a trai ca un cuc».

E destul de frumos la înfatisare. Cam ca o mierla de mare[8], e plumburiu pe cap, spate si aripi. Coada e mai închisa, cu pistrui albi; e lata, rasfirata si îndreptata în sus. Pe piept si pe burta e ca soimul, albicios si cu dungulite valurate de-a curmezisul. Cîteodata, mai rar, e îmbracat în haina cafenie în loc de cenusie .

Dupa ce a trecut perioada dragostei, cînd cînta pîna ce raguseste, se astîmpara. Poporul crede ca amuteste, dupa ce a mîncat cirese. Rar cînd se aude mai tîrziu. Cum da spre sfîrsitul verii, chiar pe la Sînziene[10], îsi cam cauta de drum, spre tarile calde.

«Cum aude glas de coasa îndata lasa tara noastra».

si în calatoria lui îndepartata tot singuratec ramîne sau cel mult se aduna doi, trei la un loc. Zboara iute, batînd des din aripi, dar nu tine împotriva vîntului. De aceea, poate apuca la drum înaintea altor pasari, ca sa aiba vreme sa poposeasca prin locurile cu insecte. Dusmani nu prea are, caci e foarte prevazator, scapînd prin zbor în desisul huceagurilor chiar de privirea agera a uliului.

Primavara se întoarce din nou si, dupa unele observatii, ca si cocostîrcul, vine tot în vechiul lui domeniu.

Familia ciocanitorilor (Picidelor)[11]

Ciocanitoarea reprezinta printre pasarile de la noi semnul trudei, al muncii grele, a neobositei alergaturi dupa hrana. O clipa nu sta locului, e neadormita cercetatoare a insectelor din scoarta si inima copacilor. Nu are ca si celelalte pasari ragaz pentru bucurie, pentru cîntare, asa cum ar arâta-o îmbracamintea. Numai cînd se scoala, pîna ce soarele soarbe ceva din roua, fara rost bate din aripi, dezmortindu-le, miscîndu-se în jurul adapostului de noapte. E ca si muncitorul care-si întinde bratele, seulîndu-se dupa o noapte de adînca hodina; e singura ei închinare muta adusa soarelui. rascolitorul tuturor vietatilor. De îndata ce razele de lumina si caldura razbesc frunzisul des al codrului, desteptînd insectele, ciocanitoarea se pune pe lucru.

Viata ei toata e legata de trunchiul copacilor mai în vîrsta, cu scoarta crapata, cu inima atinsa de cari. Rar se avîntura prin crengi; mai rar cînd se lasa pe pamînt.

În scoarta si sub scoarta arborilor batrîni stau ascunse insecte; ciocanitoarea le cauta pentru a se hrani cu ele.

Speranta pastrarii neamului tot în inima copacilor pe jumatate gaunosi si-o ascunde. Ca sa-si apere ouale, îi trebuie putere si rabdare. Le are pe amîndoua.

Unealta ei de lucru este pliscul lung, solid; e universala, servind drept tîrnacop, ciocan, rindea ori dalta. Cu el ciocaneste mereu ca sa sperie lumea insectelor sau sa afle unde suna a gol, cu el rupe aschiile din scoarta, din lemn, ca sa-si deschida calea spre larvele insectelor; cu el îsi potriveste intrarea cuibului, cu el îsi face loc în inima copacului pentru vremea clocitului. Minerul tîrnacopului este capul si gîtul, cel dintîi nu e delicat, cel de al doilea e numai muschi.

Se tine vertical, pe scoarta arborelui, cu picioarele scurte, noduroase, vînjoase. Se prinde bine cu cele patru degete, asezate ca la papagali, doua înainte, doua înapoi, înzestrate cu unghii lungi, îndoite, cangile de fier cu care se urca lucratorii pe stîlpii de telegraf. Oricît s-ar catara de bine, e ostenitor sa stea mereu verticala; îi trebuie o proptea; cu coada scurta, formata din pene tari, retezate la vîrf, se sprijina de o crestatura a scoartei.

Asa e de bine adaptata la acest fel de viata, încît se misca pe copaci ca veverita. Se urca, se coboara; acum e cu capul în sus, acum se întoarna ca un surub cu capul în jos[12]. Mereu ciocaneste, dar mereu se suceste, fara sa taca din gura un pic. De aici si vorba Românului «a ciocani pe cineva de cap», a nu-l lasa în pace o clipa. Nu are glas frumos: dimpotriva, e suparator ca si loviturile ciocanului; Kvik... kvik... kivk, într-una repetat. Fara s-o vezi, o stii cam unde se afla, numai dupa glas.

Ciocanind într-una, insectele speriate fug care încotro. Greu scapa însa de vajnica pînditoare; ca prasnelul se misca, culegîndu-le din fuga. Ciocaneste într-o parte a copacului si numai ce se repede în partea opusa, atinînd calea celor care fug. Daca locul lovit suna a gol, cu rabdare se pune la descojit copacul, aschie cu aschie, pîna ce da de cuibul insectelor. Nu le poate prinde cu vîrful ciocului? Se slujeste de limba lunga, cleioasa, la vîrf cu niste prelungiri în forma dintilor de la unditele de piatra ale oamenilor primitivi.

Poporul spune ca e «femeie prea curioasa, pedepsita de Dumnezeu. Dîndu-i un sac plin cu toate soiurile de gînganii ca sa-l arunce în balta, femeia, neputînd rabda, dezleaga sacul pe drum sa vada ce e în el. S-a umplut lumea de gînganii! Prefacuta în pasare, de atunci zboara în toate partile, doar va prinde gîzele scapate din sac.

Desi hrana de capetenie a ciocanitoarelor sînt insectele, nu se dau la o parte, cîteodata, sa se ospateze, si cu seminte. Ca sa le manînce în tihna, se cere o pregatire anumita.

Se hranesc cu seminte coapte de carpen, dar mai ales dezghioaca conurile de pin si molid, de cum da iarna si pîna-n primavara. Cum le rupe?

Daca e vorba de un con de pin silvestru, lucrul este simplu; pasarea se asaza sus pe lujer, apoi îl apuca cu ciocul de un sol, si zboara cu el la locul unde îl aseaza pentru ca sa-l ciupeasca. Acestui loc silvicii nostri îi zic "nicovala". Pe nicovala conurile sînt fixate în diferite feluri, spre a permite desfacerea solzilor si scoaterea semintelor. Conurile de pin sînt întepenite de regula într-o crapatura îngusta din scoarta sau într-o scobitura facuta de ciocanitoare însasi. Conurile mari de pin negru ori de molid se întepenesc aproape întotdeauna între ramurile unei furci verticale sau între o ramura verticala si trunchiul arborelui" (ing..S. Pascovsrhi, în «Revista Padurilort).

Truda e anevoioasa cînd trebuie sa desprinda un con greu. cum e cel de molid. Foloseste ciocul, picioarele, dar si pieptul ca sa-l tina pîna ce ajunge sa-l întepeneasca în nicovala, cîteodata atît de solid, încît nu poate fi scos. Poate sa distruga într-o zi si 50 conuri.

Din copaci îsi scot mîncarea, în copaci îsi fac cuibul. Vai de truda lor, pîna ce-l pregatesc, daltuind lemnul, ca un mester tîmplar. Voind sa însele pe dusmani, socot de bine sa înceapa doua, trei cuiburi deodata, terminînd însa numai unul, pe care nu-l poti afla decît stînd la pînda, ca sa prinzi de veste unde s-a furisat barbatul, cînd aduce mîncare nevestei, pe oua. Din vesnicul alergator dupa hrana în restul anului, devine cel mai casnic în timpul clocitului. Nu-si paraseste tovarasa; iar daca vreodata o mâna rea astupa intrarea la cuib, facînd prizoniera femeia, barbatul se cazneste sa ciopleasca alta iesire, în dreptul unde stie ca sînt ouale. Asa e de înfrigurat de grija, încît nu observa nici chiar pe dusmanul care se apropie, putîndu-l prinde.

Prin goana ce o da insectelor este curatitorul padurilor si, deci, de ajutor omului. Prin munca depusa, cît e ziua de vara de lunga, e simbolul straduintei. Indienii din America de Nord purtau pe îmbracamintea lor un cap de «ciocanitoare cu pliscul de fildes», pentru ca hotarîrea de munca a acestei pasari sa treaca si în sufletul lor.

Omul care traieste în natura mai lesne da crezare fiintelor din jurul sau, iubindu-le ca pe niste frati, vorbindu-le ca unor tovarasi, luîndu-le de pilda în unele însusiri ca pe niste mesteri iscusiti.

Ciocanitoarele zise si ghionoaie[13] la noi sînt mai toate frumos îmbracate. Numai cea de munte, tipatoarea (Dryocopus martius), este neagra peste tot, cu o pata rosie pe vîrful capului, ca a oilor însemnate pentru numaratoare; verdoaica (Picus viridis), lacoma de furnici pe care le prinde ca si furnicarul din America, are un sal verde-cenusiu pe spate, încolo, celelalte sînt împestritate cu toate colorile. Ciocanitoare mare (Dendrocopos major) pe spate e neagra iar pe piept ruginie-galbuie. Pe cap are o scufie tot neagra cu un fiong la spate, ros de carmin, cu un cozoroc la frunte, portocaliu. Pe umeri cu epolete albe, iar aripele sînt ca stropite cu var, la vîrf însa cafenii. Coada e tot neagra, cu cîteva dungulite albe; pe burta e roscata, mai rosie sub coada. E vioaie, mereu în miscare, îndrazneata si bataioasa, de îndata ce alt tovaras îndrazneste sa vie pe copacul ei.

Fig. 79. Cuibul de ciocanitoare (d. I. Catuneanu).

Fig. 80. Ciocanitoarea-siriaca din România (d. I. Catuneanu)

Fig. 81. Capîntortura.

Ciocanitoarea cea mica (Dendrocopos minor), care vine pîna prin livezile mai întinse este si mai pestrita, mai stropita cu alb, iar scufia este roscata în loc sa fie neagra.

Pe lînga cele obisnuite, nu rar se avîntura si ciocanitoare venite din Asia Mica, numai pîna la noi; nu înainteaza spre Apus. Astfel I. Catuneanu descrie ciocanitoarea siriaca[17] (Dendrocopos syriacus) de prin padurile buzoiene, aflata însa si în Banat de catre Lintia D., un bun cunoscator al pasarilor noastre. E o ghionoaie mai mare (23 cm) si mai împestritata pe cap, la ceafa ca de carmin, pe pîntece galbuie, spatele negru, pe aripi cu epolete albe si împestritaturi tot albe; e, poate, cea mai frumoasa dintre gheonoaiele de la noi.

Vîrtecap sau capîntortura[18] (Jynx torquilla) este unul din acele nume date de popor dupa care se poate deduce cît de bun observator este. E o pasare mai mult de padure; ca si ciocanitoarea, viata ei e legata de arborii vechi, de mai la margine ori din gradini. Desi e ruda cu ciocanitoarea, nu-i seamana în acrobatie. Se acatara mai greu, pe pamînt se misca tupaind, de zburat zboara bine, dar nu departe, ci se întoarce la arborele sau favorit, asezîndu-se pe vîrful ramurilor.

Atunci o poti privi cu mai multa usurinta. Nu e mai mare de 2 dm, cu coada lunga, gît scurt si plisc destul de ascutit. Ai zice mai degraba o mierla sau un sturz. Are si îmbracamintea cenusie, cu pistrui negri pe spate, mai alburie pe pîntece si cu pete mai rare. Pe gusa sînt desenate niste valurele în curmezis, mai închise, pe fond mai galbui. Aripele sînt ruginii, cu dungi mai închise. Ceea ce-o deosebeste de toate pasarile, ceea ce si poporul a observat, este însusirea de a-si suci capul asa de tare, încît pliscul e purtat cînd în fata. cînd spre spate. Daca o prinzi, în mînie îsi zbîrleste penele de la gît, îsi holbeaza ochii si-si întoarce capul, încît speriat fara voie îi dai drumul din mîna.

Este un mijloc de aparare, caci cu penele umflate de la gît, cu capul sfredel, cu coloarea penelor asemenea ierbii în care la nevoie, ca si pupaza, se pituleste, la prima privire pare un cap de sarpe. E de altfel curioasa în toate. Se hraneste mai mult cu furnici, dupa felul furnicarului din Africii[19]. Îsi vîra limba lunga, subtire si cleioasa în musuroi. Furnicile cred ca e un vierme si se înfig cu falcile lor, dar repede se trezesc în gura pasarii.

Cloceste ca si ciocanitoarea într-o scorbura de copac; cuibul ei pute, ca si al pupazei, prin putrezirea resturilor de insecte aduse de parinti, puilor.